Mari duhovnici
Parintele Evmenie de la Stejaru:
"Eu, cand fac un bine, ma simt fericit"
Daca te pornesti din municipiul Roman, judetul Neamt - pe Soseaua Vasluiului - dupa vreo 15 kilometri ajungi in comuna Ion Creanga. De aici, la o azvarlitura de bat, in cel mult un sfert de ceas ajungi in satul Stejaru, o asezare strajuita de jur-imprejur de dealuri domoale, al carei nume s-a transformat in renume datorita "preotului batran", asa cum este cunoscut de credinciosii de pretutindeni parintele Evmenie Moraru. Omul a carui biografie a adunat aproape toate evenimentele veacului, cu toate ca nu mai slujeste de ceva ani buni, se-nconjoara inca in linistea odaii batranetilor sale de oameni veniti dinspre toate zarile patriei, pentru rugaciune si sfaturi ziditoare de suflet...
Biserica din suflet
Cand am ajuns prima oara la Stejaru, parintele Evmenie Moraru era ocupat cu o femeie venita la el acasa, pentru rugaciune. M-a primit cu un zambet senin si cu bucuria cu care-i primeste pe toti cei care vin la el. Dupa o scurta asteptare, "preotul batran" m-a invitat intr-o odaie a casei sale "pentru a sta de vorba in tihna". M-a uimit smerenia sa si cand eram pe cale sa gasesc o explicatie la multimea credinciosilor care ajung la Stejaru, batranul cu chip si cu suflet angelic m-a... linistit, spunandu-mi ca n-a facut nimic deosebit, in afara faptului ca a trait toata viata prin Biserica Ortodoxa, incercand din rasputeri sa faca intotdeauna numai bine. Restul, zicea el, e lauda...
Fiu de preot, nascut in 1910 la Pancesti-Sascut - in judetul Bacau - Evmenie Moraru a calcat pe urmele tatalui sau, absolvind Seminarul Teologic din Constanta, la varsta de 22 de ani. De aici insa si pana la Sfantul Altar, mai era loc de o mireasa. Toate ostenelile parintilor de a-l arunca in bratele unei fete bogate din Pancesti-Sascut au fost zadarnice. Altceva dorea el si nu multa vreme dupa aceea ursita avea sa i se arate in compartimentul trenului cu care calatorea de la Bacau spre Roman, pentru a se interesa de o parohie.
Pregatit intrutotul pentru a fi hirotonit, tanarul preot s-a infatisat Episcopului de atunci, Lucian, al Romanului. "S-a uitat la notele mele din Seminar - isi aminteste parintele - si mi-a spus ca ma da aproape, daca-mi place, intr-o parohie extrabugetara."
Vorbitor de latina, franceza si germana, preotul-carturar se instaleaza in anul 1933 in parohia Bisericii Ortodoxe din Stejaru, pe care a slujit-o o viata de om, cu chip ca "nu este a pleca de unde te-a trimis Dumnezeu". Mai intai si-a zidit o casa, apoi au venit - cu voia lui Dumnezeu - copiii si, rand pe rand, bucuriile si necazurile unei biografii scrise cu fapte alese si pline de smerenie, deopotriva, intru zidirea Bisericii din suflet si Slava Bunului Dumnezeu.
Prima incercare...
"Cand am venit aici, tare mi-au placut padurile istea", isi aminteste batranul paroh. Bantuit de holera in vremea lui Duca-Voda, satul - pe numele sau de la ‘33 "Averestii de Jos" - era inca subrezit de migrarile de tot felul. Vremurile erau grele si potrivnice, lumea era in nevoi. Veniti, inca din secolul Xviii, dinspre Ardeal, d’alde Ancutanii, familiile Socu, Borcila, Rotila, aveau inca multe de invatat. Oamenii gospodareau, care dupa cum se pricepea mai bine. Prea multe n-avusese cine sa-i invete. Munca la boier si sarbatorile cele mari din an erau evenimentele cu care-si petreceau veacul. Nasterea pruncilor si trecerea in cele vesnice a celor batrani mai adunau lumea laolalta. Atat, insa...
Amintirile dintru inceput ale preotului Moraru nu sunt dintre cele mai placute: "Satu’ ista era al nimanui. In jurul cimitirului era plin de spini. Nu tu gard, nu tu clopotnita. Nimic nu era... Le-am facut pe toate! Cand am ridicat clopotnita, am adus clopotul de la Bucuresti. Oamenii au ascultat ce le-am spus si am inceput sa dam inainte. Am incercat sa-i invat de toate cele, adunandu-i in jurul bisericii." Intre doua liturghii, parintele Moraru i-a invatat pe tarani sa-si infiinteze o rasadnita, sa-si intinda o perdea de vie, iar pentru livezi le-a adus altoi frumosi si rodnici dintr-o comuna megiesa, numai ca sa fie in rand cu lumea. Munca deloc zadarnica, de pe urma careia, daca astazi ai cazut oaspete peste stejareni, poti sa bei un pahar cu vin dintre cele mai de faima din zona Romanului.
Bucuriile
Adunati in jurul bisericii si a parintelui, stejarenii s-au unit ca-ntr-o familie. Slujbele pe care le tinea parintele Moraru strangeau tot mai multa lume in fata Sfantului Altar. Despre harul dreptcredinciosului preot se daduse vestea mult departe de sat. Duminicile si in zilele de post, credinciosii umpleau biserica si curtea acesteia, deopotriva. Mai greu a fost cu "oile ratacite". Insa cu rabdare si cu tact, parohul de la Stejaru le-a adus inapoi la turma pe care o pastorea de-acum cu mare har. Nevoiasilor, le cumparase haine. Ceva mai greu a fost efortul pentru recuperarea altor "ratacitori intru credinta", despre care preotul Moraru isi aminteste chiar cu oarece haz: "Eram acasa la boier si am vazut, mai in vale, o casa cu fereastra deschisa larg, pe care iesea un fum gros. Intai am crezut ca arde casa, ca apoi, dupa ce m-am dumirit, i-am zis boierului: <<Vezi, cucoane, fimeile istea mi se pare ca fumeaza>>! Si m-am dus acolo... Ce crezi ca-mi vazusera ochii?! Era o femeie din sat care tragea din pipa. Atunci mi-am zis: <<Eeei, mai, aici ii de lucru-n satu’ ista>>!".
Ani de zile, parintele Moraru a-mpartit cruciulite si icoane sfintite cumparate de pe la manastirile Moldovei, catre toate babele din sat, numai ca sa se lase de tutun si sa vina la biserica. Ba, odata, si-a pus la bataie chiar scroafa cu purcei, numai ca sa le scape pe muieri de patima fumatului. Usor, usor, la Stejaru au mai ramas doua femei care-i trag cu mahorca, dintre care una a trecut in cele vesnice si una, vai amar de ea, n-are a-i face nimeni nimic pentru a o-ntoarce...
Obstea
"Eu, cand fac un bine, ma simt fericit", spune - cu smerenie - "parintele batran". S-a-ntamplat ca in toate cele bune pe care le-a facut la Stejaru sa-si faca mare pomana inaintea lui Dumnezeu, cu o armata de fini: care cununati, care botezati, de-a lungul timpului. Parintele-i pomeneste pe toti cu mare drag si-ntr-un final nu uita sa spuna ca are "niste fini tigani, respectuosi si tare cumsecade", care intotdeauna cand il zaresc ii spun "saru’ mana, nasule!".
Bahica Sandu si Marita sunt cununati de parintele Moraru, care-si aminteste de ei, inca de-acum douazeci de ani: "Intai, a fost p’aici batranu’, tatal lui Sandu. Pe urma a venit finu’. Era necajit, venea aici in sat sa ciocaneasca topoare, cutite, facea tigai si ceaune... Intr-o zi, l-am intrebat daca s-a cununat cu Marita in fata Sfantului Altar. <<Nu>>, mi-a raspuns, si l-am luat de l-am cununat eu si p-orma i-am chemat la masa pe fini, cu copii cu tot. Au venit atunci la noi vreo sapte insi. Numa’ sa fie primit! De-atunci, in fiecare an trag la Stejaru ca sa castige si ei cate ceva. Intotdeauna ma cauta. Oameni respectuosi si cuminti..."
Dintre toate bucuriile "parintelui batran", cea mai mare ramane insa obstea. In 1935, s-a infratit cu inca niste stejareni vrednici sa cumpere padurile si campurile de la boieri, ca sa faca "o opera sociala". Si a reusit! Lume cuminte si cu frica de Dumnezeu, pe atunci, oamenii se imprumutau cu bani intre ei, ca sa nu vina altii in sat, sa le cumpere pamanturile. Inima actiunii, preotul, a facut tot ce-a putut ca stejarenii sa nu se trezeasca slugi la altii, fara sa se fi gandit, o clipa macar, ca de la obste o sa-i vina mai apoi - dupa implinirile cele mari - necazurile cele mai mari ale vietii sale...
In fruntea obstei!
Cand era in floarea varstei, hop ca veni si razboiul. Poliglot cum era, preotul din Stejaru s-a descurcat cu toti strainii care au calcat prin sat. Cu nemtii a fost cum a fost, insa greul a venit odata cu navala ruseasca. Pe atunci, pe toata linia frontului, era ordin ca lumea sa plece din calea Armatei Rosii. Singur, preotul Moraru a tinut oamenii langa el, in sat, veghind asupra putinelor agoniseli cu riscul vietii. Intr-o zi, in vremea navalei de la Rasarit, soldatii rusi au prins un neamt, care, rupt de foame, manca bostani pe camp. A fost adus in sat si a fost impuscat de fata cu toti oamenii. Mai mult chinuit, neamtul n-a murit si, fara sa stea pe ganduri, rusii i-au ciopartit urechile cu baionetele de la pusti lasandu-l, ca pe un caine, rezemat de o rachita. Stejarenii au trait atunci un cosmar la care si azi se mai gandesc cu groaza, inchipuindu-si ca in locul neamtului putea sa fie temerarul preot, ocrotitorul lor din timpul razboiului...
Canalul
Scapat din catarea Kalasnikoavelor rusesti, parohul din Stejaru avea sa traga alte patimi, mai crunte. Era vremea cand legionarii dregeau politica... Asa s-a facut ca intr-o zi, in sat, se instalase o tabara de legionari, despre care parintele isi aminteste ca si cum ieri s-ar fi intamplat: "N-am fost eu acolo, a fost un invatator din sat. Nu puteam sa fiu si preot si legionar!". Cu toate astea, a fost acuzat de apartenenta la miscarea legionara, ridicat de autoritatile vremii si tarat prin puscarii si pe la Canal, vreme de vreo sapte ani. "Aveam trei copii acasa, spune parintele. M-au luat din pat - fara nici o judecata - si m-au dus la Canal. Cand am ajuns eu acolo, lucrarile erau cam pe la jumatate. Am gasit numai legionari si cuzisti. E greu sa-ti imaginezi cam ce-a fost. Majoritatea erau oameni cu carte multa. Tot acolo era si parintele Galeriu. Nu puteai face nimic, nu puteai vorbi o vorba cu ceilalti. Daca te prindeau caraliii iti luau mancarea de la gura si te bagau si la carcera. Asa ca, daca nu puteai sa muncesti, nici mancare nu primeai. Oricum, acolo ne omorau cu foamea! Unii cautau cate o coaja de paine pe la gunoi si era mare bucurie cand o si gaseau. Eram cu Canalul la Capul Midia. O bataie de joc, nu alta! Daca mureau zece oameni, nu conta. Fara preot, fara nimic, <<fericitii>> erau dusi la Navodari, intr-o groapa comuna. Pe cei mai <<periculosi>> ii baga la munca sub linia ferata si veneau pe urma de rasturnau vagoane peste ei. A fost teroare... Cei ramasi in viata o duceam tare greu de mancare. Imi amintesc de unul, Sizi. Era farmacist. Prindea serpi, ii jupuia si-i manca. Intr-o noapte, Sizi a facut planton in locul unuia dintre noi ca sa... aranjeze cateaua comandantului. Era voinica si grasa. Pana la urma, a prins-o, a jupuit-o si a ascuns-o sub pat. Dimineata, n-a mai gasit-o: i-o luasera altii, mai flamanzi decat el!
Toti anii acestia m-au intarit Sfintii Parinti si am razbit. Ma gandesc dpar ca n-am suferit cat trebuie, altii au suferit mai mult decat noi", spune parintele, smerit - fara resentimente pentru calai - cu toate ca a plecat sa construiasca socialismul cu 75 de kilograme si a venit de-acolo doar cu 46!!!
"Razbunarea"
O data intors acasa, dupa chinurile petrecute, parintele a facut juramant cu Dumnezeu ca toate zilele sale sa se roage pentru iertarea tortionarilor sai. Bineplacut astfel Celui de Sus, vestea despre rugaciunile sale s-a raspandit si la Cluj si la Constanta, ca si la Pascani sau la Iasi. Oamenii vin inca la Stejaru, cu toate ca parintele sta sa-mplineasca respectabila varsta de 90 de ani. Dintre acestia, aproape 60 i-a petrecut in fata Sfantului Altar, inaltand rugaciuni fierbinti catre Cer, pentru buni si pentru rai, deopotriva. Pentru truda sa intru Slava lui Dumnezeu a primit din partea Episcopiei Romanului, in anul 1970, Crucea de Stavrofor, rar intalnita la preotii de tara din zona Romanului. Intrebat de ce-l cauta credinciosii din toate zarile tarii, "preotul batran" raspunde cu smerenie ca nu stie cine-i trimite la Stejaru.
Mostenirea
Pastrator de credinta, preotul Moraru lasa in urma sa, la Sfantul Altar al bisericii pe care a pastorit-o multe zeci de ani, un slujtor de mare isprava, in persoana nepotului sau dupa fiica, parintele Sevastian Moraru. Pentru cei care-l cunosc: "preotul tanar". Om cu alura de luptator "greu", si la propriu si la figurat!
Chip senin, cu privirea sfredelitoare, pornita din albastrul ochilor sai preaveghetori, omul si preotul Sevastian Moraru nu-si tradeaza radacina. Razbatator si intregitor de turma precum bunicul sau, "preotul tanar" a-nceput in anul 1991 constructia noii biserici de la Stejaru, "rezemata" in peretele bisericii vechi ce sta gata sa se desprinda de verticala din pricina prea marii umezeli care-i afecteaza necontenit zidirea, de la temelie pana la cupola cea mare.
Pentru multi: "o aventura" de-adevaratelea! Pentru nepotul "parintelui batran", un semn intru dreapta credinta. "Ochii sperie, mainile bucura, Dumnezeu ajuta", spune preotul Sevastian Moraru, repetand o vorba din batrani. Si cum orice ctitorie inaltata inspre Cerul Mantuirii Noastre are mai multi "mesteri", din multimea plina de smerenie a celor care au sarit intr-ajutorul zidirii de la Stejaru as dori sa-i spun aici pe... doi dintre acestia. Anume: pe Maria Avarvarei, din satul Izvor, si pe fiica ei, Elena, care si-au scos cerceii din urechi si bratarile de la mana, donand astfel cateva zeci de grame de argint pentru ca dangatul clopotului de la biserica noua din Stejaru sa poata rasuna si peste megiesi. Curat gest si aproape imposibil de crezut daca privim dinspre vitregia vremurilor care s-a revarsat, mai nou, peste oameni si peste sufletele acestora.
Pentru cine-si vrea averile mutate in rai, iata contul prin intermediul caruia zidirea bisericii de la Stejaru, oprita deocamdata la poalele celor doua turle, ar putea fi ajutata sa se-nalte mai grabnic. Dumnezeu sa ne auda si sa primeasca darurile facute intru Slava Lui.
Bankcoop-Roman, cont nr. 2511024.0530.642000
Vasile I.V. Danci
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
