Societate

Valea Jiului: peisaj dupa batalie. Au trecut cateva saptamani de la evenimentele de la Stoenesti si mai mult de la "pacea de la Cozia". Lucrurile au inceput sa se lamureasca in masura in care ele pot fi dezvaluite de catre mesterii papusari ai puterii. Cateva dintre detalii au ramas insa in...

Valea Jiului: peisaj dupa batalie

Au trecut cateva saptamani de la evenimentele de la Stoenesti si mai mult de la "pacea de la Cozia". Lucrurile au inceput sa se lamureasca in masura in care ele pot fi dezvaluite de catre mesterii papusari ai puterii. Cateva dintre detalii au ramas insa in umbra si sunt putini aceia carora le pasa daca ele vor iesi la iveala vreodata. Poate ca a fost intr-adevar o tentativa de lovitura de stat, poate ca cineva s-a folosit de nebunia lui Cozma pentru a pune mana, intr-un scenariu ce l-ar fi repetat pana la un punct pe cel din 1989, pe putere. Poate ca, intr-adevar, generalii de politie ce astazi sunt pe cale de a fi trecuti in rezerva au tradat si poate ca, intr-adevar, armata se pregatea si ea sa se instaleze la putere, ca in republicile sud-americane, sub conducerea generalului Caba de la Cluj. Poate. Bine, dar minerii? Cum sunt minerii in realitate, cum se explica fascinatia pe care Cozma a exercitat-o fara indoiala asupra lor? Cozma nu era de-al lor in adevaratul sens al cuvantului, nu arata ca un miner, nu vorbea ca un miner... Sunt minerii prosti, nebuni, sunt indobitociti ei de munca si de intuneric? Cum se poate explica, dincolo de politica si de teoria conspiratiei, credinta minerilor in justetea actiunii de a schimba guvernul noaptea, la lumina lampasului si la umbra batei?

"Dati-mi un bilet la cuseta pentru Petrosani, la trenul de noapte", spun, in timp ce ma gandesc la ministrul de interne care, cu doua zile in urma, intr-un interviu, spunea ca nu poate sa afirme public faptul ca a fost o tentativa de lovitura de stat. "De ce?", l-am intrebat. "Pentru ca atunci ar trebui facute publice dovezile pe care le avem in acest sens, or acest lucru nu este posibil in acest moment". Dudu Ionescu este un ministru tanar si nonconformist, imi spun in timp ce iau biletul pentru Petrosani, un tip interesant... Si totusi, in legatura cu minerii si nu cu aceasta... conspiratie, e ceva care-mi scapa. Vadim vorbea despre zeci de morti, despre disparuti aruncati la Stoenesti in Olt, despre jafuri... Hm, o sa vedem la fata locului. Cert este ca minerii si-au riscat viata pentru un personaj bizar ca Miron Cozma si asta e greu de inteles.

Dincolo de Vulcan

Debarc in Petrosani pe la 6 dimineata, in intuneric, si ma reped la o maghernita de tabla unde cafeaua e confundata cu un ness subtire. Doi indivizi care se duc (din discutie imi dau seama) la munca, la Dalja, beau un lichid rosu, despre care un bilet din geam afirma ca ar fi lichior de visine. Nu e nici o graba, la hotelul din Petrosani nimeni nu te primeste inainte de ora 12, iar primul autobuz spre Vulcan abia mormaie. E devreme. La Vulcan cunosc un tip, un miner. Il cheama Florea si trebuie sa vorbesc neaparat cu el. Vreau sa cobor in mina, sa vad cu ochii mei adevarul, marele adevar al minerilor despre care s-a scris mult si s-a vorbit si mai mult. Poate ca mina ascunde unele raspunsuri, poate ca acolo, in intuneric, s-au copt unele lucruri care apoi, la suprafata, ne-au aparut monstruoase si de neinteles.

Autobuzul se umple incet si porneste gafaind catre Vulcan. Ma asteptam sa aud discutii, ma pregatisem sa trag cu urechea la conversatiile minerilor, amintirea Stoenestiului e insa, probabil, prea proaspata. Minerii sunt tacuti, posaci, nu vorbesc intre ei. Curand, aveam sa descopar chiar mai mult decat atat: minerii se tem. Ciudat, nu? Se tem de politie, de represalii, de ziaristi, de Liga, de somaj, minerii se tem de multe lucruri, se tem mai ales sa-si ia propria viata in maini; si pentru ca se tem, devin uneori violenti. Cineva trebuie sa aiba grija, sa ia decizii in numele lor.

Vulcan. Soarele rasare dupa niste maguri acoperite cu zapada, e frig, atmosfera e sumbra, fetele minerilor, dar si ale... celorlalti, sunt intunecate. Cartierul spre care ma indrept e cunoscut in zona drept Dallas. Sunt blocuri de zece etaje ce par a fi trecut printr-un razboi. Le vad de jos, din Vulcan, cocotate pe coline. Soarele e undeva in spatele lor, cartierul acesta domina intregul orasel. Florea sta in ultimul bloc, dincolo de el nu mai e nimic, decat dealurile. Si, desigur, sutele de cotete in care minerii mai cresc un porc, o pasare. Florea creste porumbei voiajori.

Igrasia mananca blocul acesta in care intru, de la radacini. Pare ca se va prabusi curand. Urc 6 etaje si gasesc usa, usor de recunoscut, pentru ca are deasupra o perdeluta care atarna. Sun. S-au trezit. Imi deschide sotia. Ma recunoaste. Au un copil de vreo 6 ani, Madalin, au cativa canari, o planta mare si un peste auriu intr-un acvariu, pe frigider, caruia Florea i-a colorat apa in roz. In schimb, n-au apa, iar incalzirea se face cu ajutorul a nenumarate resouri sapate in blocuri de Bca. Noroc bun, bai Florica, zic, si el pare bucuros ca ma vede din nou in casa lui. E tanar, are 24 de ani si stiu ca a luat parte la toate mineriadele, a fost si la Costesti... Nu stiu insa daca a fost la Stoenesti, si mi se pare o eroare de diplomatie sa-l intreb asa, din prima. Nevasta-sa face cafele, pustiul se joaca deja cu o chestie electronica trecuta prin televizor, prin ferestre se vad colinele incendiate de soarele diminetii. Schimbam banalitati, el zice ca e la fel de greu ca-ntotdeauna cu banii, cu toate alea. Nevasta-sa tot n-are munca si el a obosit, de 9 ani coboara in mina si nu prea mai... Inainte avea curajul ca o data la cateva luni sa-si faca o foaie de boala, cand nu mai putea, mai statea acasa, dar acum n-are curaj pentru ca s-ar putea in orice clipa sa fie dat afara de la mina. Ia zi, bai Florica, ai fost ma la Stoenesti? rostesc eu intrebarea care ma ardea pe limba. "Cum dracu sa nu fiu", zice el tragand cu sete dintr-un Carpati al carui fum se distileaza albastru in lumina soarelui, "am fost"... Astept sa continue, el nu mai zice nimic insa, si ma prind eu ca poate nu e cazul sa vorbim acum. Florica al meu e un om bun si pasnic, totul arata asta, are o fata cuminte si e aproape timid, nu pot sa mi-l imaginez nici zdrobind fetele studentilor pletosi in 1990, nici fiind batut mar de catre politisti la Stoenesti. In sfarsit, iata cafelele. Il privesc cu atentie in timp ce vorbeste, vreau sa inteleg ce se petrece in mintea lui - daca lucrul acesta este posibil si-i spun, bai Florica, explica-mi si mie, ce mama dracului cautati voi atunci sa veniti la Bucuresti? "Pai, zice el, cum adica? Pai, il bagau pe Cozma la parnaie si in afara de asta, guvernu ne-a pacalit". Cum adica, zic eu. "Uite-asa, face Florica, ne-a promis una si ne-a dat alta. Noi nu mai putem sa mai traim asa". Imi povesteste apoi, pentru a cata oara de cand ne cunosteam, despre salariul sau care nu ajunge, despre faptul ca ar pleca de-aici, dar n-are unde sa se duca, despre compensarea data de guvern care nu-i ofera nici o sansa de a incepe in alta parte... Si Cozma? Ce-i cu Cozma? Bai Florica, ii spun, Cozma umbla in limuzine albe si purta costume care costa fiecare cat salariul tau pe trei luni, ce-ai tu ma cu Cozma, de ce ti-ai risca tu libertatea pentru el? Florica ma priveste cu ochii mari, nu pricepe. "Pai, el e liderul, zice Florica, are voie sa faca ce vrea, sa ne reprezinte... nu?". Bineinteles Florica, s-o lasam moarta. Astazi vreau sa intru in mina si trebuie sa am capul limpede. A propos, zic, ati vrut sa dati jos guvernul, sau nu? "Pai, normal", face Florica inocent, si pricep ca firul, in ceea ce priveste unele probleme, trebuie luat din alta parte.

In adancuri

Il insotesc pe Florica in drumul spre mina Vulcan, coboram pe jos pana in centru, apoi urcam din nou intr-un autobuz. E ora zece. Minerilor le trebuie doua ore inainte de a intra in adancuri, pentru masa care se serveste intr-o cantina a minei, apoi pentru schimbarea de haine, apoi pentru pontaj. Arunc o privire in sala de mese in care mirosul de mancare imi aminteste de armata si de vremurile dinainte de 89. Apoi il las pe omul nostru cu ortacii si urc in blocul administrativ. E un tip acolo pe care-l cheama Ivanus, are o mustata de roman verde si e sef cu protectia muncii sau cam asa ceva. Il gasesc in salopeta de miner in ciuda functiei. Cica face rondul prin mina, un fel de inspectie, e de datoria lui, zice. Ok. Vreau sa intru si eu in mina, sa vad cum muncesc minerii, ce conditii de munca, bla-bla, fac o chestie sociala... Da, imi trebuie aprobari de la Companie, de la director, de la... Zis si facut. Domnul Butulescu, purtatorul de cuvant al Companiei, mi-a dat acceptul, deci si dom director sper ca va fi de acord. Telefon, da, e de acord. Trebuie sa ma imbrac in miner, accesul in mina are rigorile sale, domnul Ivanus ma va echipa cu salopeta, cizme si lampas la casca, e obligatoriu.

Pana intram, o data cu minerii, poate mai stam de vorba, zic. Il cunosc deja, de la o deplasare anterioara, e un tip afabil, care a jucat candva rugbi si care cunoaste o gramada de lume in Bucuresti. Eu vreau insa sa vorbim despre mineri. Domnuuu... reporter, zice Ivanus, putini oameni ii inteleg pe mineri. Eu tac. Convingerea lor ca isi merita privilegiile, da, caci despre privilegii este vorba, zice el privind imprejur ca si cum ar vrea sa se convinga ca nu mai este nimeni care sa ne asculte, convingerea lor provine din timpul grevelor din 77 cand Ceausescu insusi a venit sa negocieze cu ei si le-a dat o masa calda, electricitate gratuita si... locuri la mare, na. Intelegi, ei cred cu adevarat ca puterea trebuie, trebuie sa discute cu ei, ca asta li se cuvine, ca e normal sa fie asa. Si-apoi, mai este ideea asta, tot pe aceeasi filiera venita, ca munca grea este aceea care trebuie platita, intelegi, ei se vad cumva salvatorii neamului, vad un merit deosebit in asta. Si Cozma? Ivanus se uita la mine cu oarecare condescendenta, ca si cum as fi usor tampit. Cozma, chiar daca este nebun, este un tip mesianic, asta intelege reporterul care sunt, din tirada care urmeaza. Minerii sunt ca niste copii, iar Cozma este idolul lor. Minerii sunt zdrentarosi, zice Ivanus, sunt rupti in cur, Cozma este stralucitor, este frumos, este dur, are cele mai bune femei, are masini bune si celular, iar puterea se teme de el, asta s-a vazut. Ce sa creada minerul? L-a vazut discutand de la egal la egal cu primul ministru, a vazut politia cerand indurare de la Cozma, l-a vazut pe presedintele Iliescu multumind din inima pentru violenta ridicata la rangul de constiinta civica... Acum intelegi de ce il idolatrizeaza minerii, ar vrea sa fie ca el, exact cum copiii vor sa fie Robocop sau Terminator 2, intelegi? Cozma este tot ceea ce un miner n-o sa fie niciodata, dar viseaza sa fie, noaptea, pe perna. Minerii sunt usor de manipulat pentru ca gandesc simplu, in alb si negru, ei nu vad griuri. Credeti ca inteleg ceea ce li s-a intamplat la Stoenesti? Intreb. Nu, nu vor intelege niciodata. Intreaba orice miner daca a fost manipulare, sau daca inteleg ce este o lovitura de stat. Ei nu inteleg nimic din ceea ce se petrece deasupra nivelului lor de intelegere si asa vor ramane.

M-am schimbat in miner, am lampas si centura, ma gandesc ce-ar zice mama daca m-ar vedea. Ma deranjeaza o cizma si mai ales o chestie care la plural se cheama obiele, si pe care banuiesc ca nu le-am instalat corespunzator in interiorul cizmelor. Coboram la adancime cu colivia, sute de metri, timp in care apa curge siroaie de sus. Minerii au intrat deja si sunt la lucru. Vreau sa-l gasesc pe Florica, sa vad unde lucreaza. Ivanus nu m-a lasat singur, din fericire. La inceput e frig, apoi dupa cativa kilometri de mers prin galerii teribil de pline de noroi, se face din ce in ce mai cald. Merg greu, pentru ca am avut un picior in gips, iar rampele, carbunii, lemnele, fiarele aruncate pe jos, benzile de transport si celelalte, nu s-ar spune ca te ajuta sa calci bine. Mergem mult, de sus curge apa, nu avem voie sa fumam si se pare ca nici odihna nu e bine vazuta in zona. Dupa vreo doua ore de mers intins printre personaje bizare care par basoreliefuri desprinse din peretii minei, dupa nenumarate porti de lemn greu prin care trecem mereu coborand, atmosfera devine irespirabila din pricina prafului de carbune. Oamenii lucreaza la bustul gol, cu picioarele in noroi urat mirositor, cu fetele negre si nu stiu de ce imi amintesc de o poezie din clasele primare cu "tatal meu coboara-n mina, nu stiu cum, ca sa dea tarii lumina...". Nu putem sa mergem chiar la frontul de lucru, pentru ca n-ai rezista, dar oricum, te duc la abataj, zice Ivanus. Hm, ce naiba o fi un abataj, ma intreb. Apoi incep sa banuiesc ca nu e prea grozav acolo, dupa locurile de trecere din ce in ce mai stramte, cu mai putin aer (bine ca n-am claustrofobie - as fi fost mort deja), apoi trecem peste un oribil paraias subteran ce ar putea fi afluentul Styxului si care mi s-a insinuat deja in cizme. Cabluri electrice si un zgomot imens. Aici este abatajul si amicul meu Florica. Stalpi grosi de metal care contin apa sub presiune sustin tavanul prea jos, o plasa cu ochiuri groase de sarma lasa sa se scurga firisoare de carbune. Vreo douazeci de oameni "extind abatajul", ceea ce vrea sa insemne ca se mai da o gaura cu o bormasina uriasa, se mai baga o incarcatura de dinamita, se mai darama un perete, se mai pune un stalp. Din stanga si din dreapta cad tot timpul bolovani grei de carbune si de piatra. "Trebuie sa stai mereu langa stalpii de sustinere daca vrei sa scapi cu viata", face la mine Ivanus. Pare ca e in elementul sau. Florica are in mana chestia de gaurit. E transpirat si negru. Oamenii nu vorbesc intre ei decat prin strigate de neinteles, Florica nu poate vorbi. Munceste. E infernul, fierbinte, asa cum trebuie. Minerii transporta in carca stalpii de metal care cantaresc, fiecare, vreo 90 de kg, ii proptesc bine, apoi baga presiune. Lemnele de pe margini trosnesc infiorator, valuri de carbune se scurg pe sub plasele de sarma, lemnele cedeaza tot timpul si majoritatea sunt pulbere. Apoi, dupa vreo ora, ca la un semn, minerii lasa sculele si se retrag catre capatul abatajului, aproape pe branci. Scot din salopete pachete cu mancare si painea se innegreste sub mainile lor. Schimb doua vorbe cu Florica, ferindu-ma de un bolovan imens ce se desprinde din perete, de sub plasa de sarma. Florica nu-l baga in seama. Cum e bai, Florica? "Aici e bine face el, sa vezi frontul". Mai bine plecam. Am vazut deja destule si cred ca au trecut deja suficiente ore de cand am intrat. Noroc bun le zic, si minerii se uita urat. Ce-au astia mai, il intreb pe Florica? "Ziaristii au mintit poporul, si mai ales proteveul", face Florica zambind, cu dintii albi. "Nu le place presa fiindca minte". Bine, hai pa si noroc bun. Drumul de intoarcere e inca si mai lung, pentru ca Ivanus vrea sa-mi arate ceva. Asta inseamna kilometri in plus de mers prin mina. Iesim in cele din urma prin alt put si eu descopar ca am stat inauntru aproape 9 ore. E noapte, dar macar se vede cerul.

Compania

Ca sa intre in sut la ora 12, un miner pleaca de-acasa la 9.30 dimineata, ajunge la 10, mananca pana la 10.30, se schimba in salopeta si isi ia lampasul de la magazie pana la 11.00, apoi ajunge in sala de pontaj unde mai ramane o jumatate de ora si afla ce are de facut. Mai face intre 30 de minute si o ora pana la punctul de lucru. Munceste 3 ore, mananca apoi sandvisul pus de nevasta o jumatate de ora, apoi mai lucreaza trei ore. La 6 iese si dureaza, cu dusul, schimbatul, predatul echipamentului si drumul acasa, inca o ora si jumatate. Acesta este schimbul doi. Pentru 5 ore si jumatate de lucru se pierd in realitate 11 ore. Hainele lor nu se usuca niciodata. I-am vazut pe mineri imbracandu-se cu salopetele lor mizerabile si jilave, mirosind a noroi muced. Am stat de vorba cu ei la iesirea din mina si i-am auzit vorbind intre ei, ca niste copii uriasi, naivi, uneori ridicoli cu temerile lor. I-am auzit intrebandu-ma daca nu sunt de la politie sau de la procuratura, ingrijorati ca am venit cu interese ascunse. Mi-au povestit cu lux de amanunte despre minerii nenumarati ucisi la Stoenesti, despre sutele de disparuti, despre brutalitatea politiei. Am intrebat despre adresa macar a unui disparut sau a unui mort, un nume, ceva. Nu stiau. Auzisera si ei de la altii. Ei nu cunosteau nici macar unul. Dupa noua ore de mina, esti mort de oboseala, chiar daca n-ai muncit nimic. Aproape ca ii inteleg auzind povestea jafurilor la care s-a dedat politia, despre ghiulurile furate si despre lantisoarele de aur. Toti au avut. Nu mai au acum pentru ca le-a furat. E-n regula.

Un drum cu taxiul de la Vulcan la Petrosani costa 40 de mii. Pe sofer il cheama Dorel si are o Dacie. A fost miner, acum are un magazinut cu de toate si mai face si pe taxiul. Remes il enerveaza pentru ca il sufoca cu taxele. Nu-i mai ramane nimic, nu e nimic de facut, nu e nici o sansa. El a luat banii oferiti de guvern si i-a bagat in magazin. Nu merge. Bine, spun, dar te descurci, nu? Da, oarecum. Si macar nu mai intri in mina, esti liber, ai un taxi, mergi pe la soare, mai pica un ziarist, ceva, mai faci un Vulcan, nu, e alta viata. El e de acord cu asta, dar... daca ar putea, s-ar intoarce la mina, unde salariul e mai sigur. Nu se poate, zic, regreti deci mina... Da, zice el, si eu ma enervez in liniste pentru ca tocmai am iesit din mina, pentru ca n-am magazin, n-am taxi, si cu toate astea n-as merge sa lucrez acolo pentru nimic in lume. Nu intelegeti, zice Dorel melancolic. Minerii sunt altfel, sunt... Cozma ne-a inteles si acum e la puscarie. Nu mai zic nimic, tac pana la hotel, sunt nervos si obosit, iar enigma minerilor, la aceasta ora, ma lasa rece. Formidabil, regreta mina! Pe de-o parte, se vaita cu totii de conditii, de bani, isi blesteama zilele, iar pe de-alta parte, odata scapati, ei tanjesc dupa imparatia noroiului si a carbunelui.

A doua zi de dimineata sunt in picioare pentru o intalnire importanta. Butulescu, omul Companiei Huilei, membru al Partidului Democrat, fost senator etc. etc. Discutam in biroul directorului general, un vesnic absent. Nu-i nimic. Butulescu e agreabil. Discutam una si alta, generalitati, astept momentul sa abordez ceea ce ma intereseaza. El pare mai liber in exprimare de cand Cozma a fost inchis, si asta vine sa-mi intareasca convingerea ca informatiile mele sunt corecte. Compania se temea de Cozma, directorul se temea de Cozma, toata lumea se temea de Cozma, el era spaima Vaii Jiului, iar Compania se afla gard in gard cu Liga. Atac frontal. Cum naiba se facea ca aceasta nefericita Companie a Huilei platea limuzina, telefoanele celulare ale Ligii Sindicatelor, platea salarii grele unor sindicalisti care nu ar fi trebuit... Ce fel de patronat e acela care plateste sindicatului... sau mai bine zis ce fel de relatii erau intre Liga si Companie? Domle, face Butulescu la mine, omul acesta, Cozma, nu e normal, are ceva ce si Hitler avea, dumneata nu-l cunosti... Compania semna tot ce voia pentru ca venea cu haidamacii aici in birou. Pai, eram odata in negocieri cu o delegatie de la Comunitatea Europeana, cu doamna aia, Karen Fogg sau nu mai stiu, si a venit nebunul cu oamenii lui si i-au dat afara... Intelegi, asta era Liga cu Cozma in frunte. Au fugit aia inapoi la Bucuresti de nu stiau drumul mai repede. Cozma le-a zis ca stie el ce vor sa faca, sa inchida minele pe-aici, si i-a dat afara cu un sut in spate din Vale. Omul asta e bolnav, el se compara cu Stefan cel Mare pentru ca a fost lovit la cap, de-adevaratelea, si pentru ca de-atunci a pierdut simtul masurii. Sunt aici medici psihiatri care l-au tratat si care stiu adevarul despre starea de sanatate a lui Cozma, si care n-au curajul sa faca public dosarul lui medical. Butulescu s-a aprins si se enerveaza pe masura ce povesteste cum le-a venit nota de plata la telefonul lui Cozma, 1500 de dolari, pentru ca derbedeul avea o prietena in San Marino, si Compania a trebuit sa plateasca factura conform... contractului colectiv de munca. Fostul senator Pd se vede ca nu prea-l inghite pe luceafarul huilei pentru ca, dintr-o suflare, imi confirma afacerea Ligii, cu locurile de odihna la mare, pe banii Companiei care plateste 80%, cu magazinele Ligii, ma rog, o sumedenie de istorii... Subsemnatul se afla cu gura cascata in biroul directorului Companiei, necrezandu-si urechilor. Astfel, mai afla ca rentabile, minele nu vor fi niciodata, ca miliarde de dolari daca s-ar ingropa in mine, acolo vor ramane, ca exploatarea straturilor e dificila din pricina solului si ca usurinta cu care se discuta acum unele lucruri, intr-adevar, se datoreaza faptului ca, cel putin pentru moment, Cozma e inchis. Noroc bun, domnule Butulescu.

Liga

Trec parleazul si sunt la Liga, o frumoasa vila in care agitatia s-a mai domolit fata de vremea in care aici se puneau la cale mineriade. Valurile de mineri care adastau in fata cladirii, asigurand securitatea marelui om, au disparut, la fel si grupul compact de ziaristi. Vreau sa vorbesc cu un gentleman care se cheama Postolache si care este presedinte executiv, cum ar veni omul numarul doi dupa Cozma, omul care a preluat puterea asupra minerilor si-a Vaii. Conform statutului, desigur. Secretara, pe care o cunosc, mi se pare dintotdeauna, imi indica un birou la etaj, in proximitatea locului marelui disparut, Cozma. Cum o fi aratand luxosul birou fara Cozma, ma intreb, si-mi promit sa-l vad inainte de a pleca.

Il regasesc pe Postolache neschimbat, poate putin intunecat din cine stie ce motiv greu de ghicit: aceiasi ochelari de intelectual, acelasi par lipit de teasta, aceeasi figura rotunda. Nu se poate, ma invita in biroul lui Cozma pe care el, modest, nu-l ocupa. E clar, disparitia lui Cozma din lume a adus o multime de schimbari, oamenii spun o multime de lucruri pe care inainte n-ar fi avut curajul sa le spuna... Postolache se asaza pe un scaun lateral, in fata impunatorului birou al lui Cozma, ca si cum acesta ar mai fi fost inca acolo. Zeci de trofee ale Jiului Petrosani si trofee ale echipei de fotbal-tenis umplu biroul. Domnu Postolache, zic eu, a fost sau n-a fost o tentativa de lovitura de stat? N-a fost, zice, noi ne-am cerut doar drepturile si asa s-a ajuns la evenimentele de la Costesti si de la Bumbesti-Jiu. "Dar la Stoenesti nu mai era vorba de drepturi, ci de a-l apara pe Cozma de puscarie...". Oamenii erau nemultumiti de rezultatele negocierilor, zice, si pe acest fond s-au dus sa... Apoi, tace si evita sa priveasca direct. Intentia de a schimba puterea era declarata, zic eu, Cozma a spus-o public. "Nu pot sa comentez acest fapt", zice el pedant, indreptandu-si ochelarii cu un gest mecanic. Cozma a transformat totusi problema sindicala in una politica, zic eu, privind mereu spre trofee pentru ca Postolache sa nu mai fie obligat sa-si fereasca mereu privirea. "Nu pot sa comentez", zice el, aproape rusinat. Am putea sa mergem la spital, spun, sa vedem ranitii de la Stoenesti, sa vedem ce-i cu disparutii si cu mortii despre care vorbeste tot minerul in vale... "Nu sunt disparuti, nu sunt morti", zice el, "minerii sunt speriati si orice zvon prinde imediat, la spital sunt cativa raniti dar nu vor sa vorbeasca cu nici un ziarist, pentru ca le e frica. Politia face anchete in Vale, i-a chemat deja pe unii la politie siii"... Apoi, Postolache da telefon la spital, in fata mea, si vorbeste cu directoarea spitalului. Nici nu vrea sa auda de ziaristi. Nu, nici vorba.

Orasul

Drum scurt pana la spital printr-un soare cu dinti. Orasul pare paralizat. Cersetorii sunt altfel decat la Bucuresti, in sensul ca daca le dai o mie de lei, nu mai poti scapa de ei. Vanzatorul de ziare se uimeste daca cumperi toate ziarele aparute intr-o zi. Oamenii sunt saraci. Spitalul e baricadat, orice incercare de a ajunge la minerii raniti pare sortita esecului. Ma resemnez atunci, si incerc la morga, unde minerii mi-au spus ca sunt ascunsi nu stiu cati morti de la Stoenesti. "Fugi domle de-aici, esti nebun", imi zice paznicul, "n-avem nici un mort". Ma conving cu ochii mei si plec.

Din nou taxiul si taximetristul intreprinzator Dorel. Renunt sa mai dezleg paradoxul lui Dorel, ma multumesc insa sa constat ca nu e singurul la care se manifesta sindromul Vaii Jiului. La marginea Petrosaniului, nimeresc intr-un cartier cu nume predestinat: Serparia. Blocuri amarate, care n-au vazut apa calda niciodata. Merg pe ici pe colo si descopar doua lucruri uimitoare, fiecare in felul sau. Primul sunt porcii nenumarati care circula liberi printre blocuri, printre buticuri sordide, prin gunoaie. Al doilea este o biserica maramuresana din lemn, splendida, singura, goala, parasita. Tigani nu sunt, au plecat, nu mai era nimic de furat, de inselat. Intru in vorba cu un tip mai mult decat dolofan, care are un butic si care a fost subinginer la mina. A luat banii de la guvern si si-a luat o camioneta. Zice ca-i merge rezonabil. Nevasta-sa vinde la butic tot felul de maruntisuri, el mai bea o bere, mai aduce un sac cu pufuleti. Sa nu-mi spui, zic eu prudent, ca regreti mina. Ba da, zice. Era mai bine. Nu mai intreb de ce. Il cheama Petre si-atat.

Mai gasesc un fost miner care s-a scapat de mina si care a facut cu banii o mica investitie. O garsoniera aflata in acelasi bloc in care locuiesc parintii lui. E tanar si-l cheama Sorin. Garsoniera a costat un milion si jumatate. Aproape nimic. Acum a inchiriat-o cu o suta cincizeci de mii pe luna, si de restul banilor a luat o camioneta defecta pe care n-a apucat s-o repare, dar cu care, intr-o buna zi, va cara marfa. Altceva? Pai, cu puii, vrea sa cumpere pui de gaina de 7,5 milioane, sa-i creasca la socri, la Lugoj. A calculat si ar trebui sa-i iasa vreo 50 de milioane in trei luni. Apoi o sa cumpere apartamente, sunt multe goale si care sunt ieftine. Regreta mina? Nici vorba, cum mama dracului s-o regrete, bine c-a scapat. Ma uit la el si nu-mi vine sa cred. Are barba si poate asta ar putea sa explice ceva.

Din nou Vulcan, marginea minei, locul unde se incarca un alt tren, cu carbune. Zeci si zeci de copii asteapta carbunele din tren, cu saci, cu carucioare, cu orice. Descopar ca sunt doua categorii de copii. Unii lucreaza pentru ei. Parintii ii trimit acolo pentru carbune, n-au cu ce se-ncalzi. Majoritatea insa sunt coordonati de doi tigani adulti. Acestia sunt un fel de angrosisti de carbune. Copiii il fura din tren, il arunca jos, apoi se incarca in saci si se stivuieste frumos. Probabil ca va fi vandut. Tiganilor nu le place sa fie fotografiati, copiii insa sunt bucurosi. Trenul se misca, pustimea va face o mica plimbare cu trenul, ei stiu ca nu merge departe. Aceasta e marginea orasului, acestia sunt cei mai saraci dintre copiii de... fosti mineri. Ei traiesc la umbra marelui siloz de carbune, din asta traiesc, asa cum parintii lor traiesc din mici expediente si din cate o gaina furata din cotetele minerilor care inca sunt angajati. Peisajul pare de la marginea lumii, ca intr-un film faimos a lui Luc Besson, cu trenul cotropit de copii inghetati, dar surazatori, cu uriasul siloz ce sta sa se prabuseasca. In spatele tuturor acestora se afla muntii, iar maine e ziua cea mare. Se iau banii la mina.

Zi de bani

Sunt din nou in autobuzul care merge la mina, cu Florica, omul reportajului meu, si cu nenumarati mineri care vor sa-mi spuna: Domle, ne-au omorat cu bataia politistii, dar nu-i nimic, e abia cinci la unu pentru noi, au zis la televizor ca s-a terminat cu mineriadele, s-o credeti voi, nu s-a terminat nimic, mergem noi si-l scoatem pe Cozma, si-atunci o sa vedeti voi... Ascult povestea crimelor pe care le-a facut politia a suta oara, cum au furat casetofoanele din masini si sculele si cum i-au batut chiar si pe soferi. Azi se iau banii la mina Vulcan si vreau sa vad cu ochii mei unele lucruri.

Sala de pontaj, minerii sunt in "civil". Florica al meu ia un milion o suta. E lichidare tata, face el la mine, la avans am luat sapte sute. Fiecare miner numara banii de doua ori inainte sa plece din fata casieriei. Noile salarii inca n-au fost date, si nici unul n-a luat mai mult de doua milioane doua sute pe luna februarie, din cate spune casiera. Mai sa fie. O atmosfera de veselie generala insoteste coada uriasa la bani. Florica imi povesteste iute ca a fost un accident chiar in abataj, jos, unde am fost ieri, bolovanii de carbune au rupt picioarele unui miner. Am scapat pentru moment. Florica trebuie sa intre in sut si crede ca mai cobor si eu o data. Nu, multumesc, a fost de-ajuns. Azi e ultima zi in Vale, si diseara bem o bere. Florica si cativa prieteni fac cinste. Au luat banii.

Seara se face tandari cand minerii ies de la schimbul doi, la 7.30. Sunt punctual, in fata barului Orient din Vulcan. Am fost putin inauntru, dar simt ca e mai bine sa nu intru acolo neinsotit de cineva de-al casei. E plin de mineri care-si cheltuiesc banii si de smecheri locali care nu coboara in mina, dar care sunt mereu dispusi sa ia banii la un pocker fraierilor care tocmai si-au luat banii. Si nimanui dintre cele doua categorii nu le plac strainii. Sunt si cateva fete iesite la produs, care par obosite si jerpelite sub privirile pestilor de culoare tuciurie. Zilele de salariu par a fi o adevarata efervescenta in comunitatile mineresti, orasul care ieri parea mort, a inviat.

Apare Florica cu inca doi amici, mineri si ei, ceea ce ma face sa ma simt mai in siguranta. Barul este intunecos si plin de fum, o muzica gajaita se aude dintr-un difuzor. Bere. Florica a fost prudent, a fost acasa si si-a lasat banii, a luat numai pentru cateva beri. Se fura. Incerc sa lamuresc unele lucruri, dar discutia merge greu, ceva scapa intelegerii mele de venetic, ceva nu merge, ceva nu este cum ar trebui. Nu inteleg, le spun, de unde aceasta dependenta fata de mina, care nu mai tine deja de lipsa optiunii, ci de un fel de obsesie a minei. Toti cei de fata sunt tineri, foarte tineri, sub 25 de ani, si nici unul nu pare violent, nici unul nu se gandeste sa plece de la mina, nici unul nu vede nici o posibilitate. Daca ne dadeau zece mii de dolari, plecam, zice Florica, imi luam o casa si plecam de-aici pentru totdeauna. Nu pare sa creada ceea ce spune. M-as face maturator in Franta sau Germania, daca as putea, daca ar fi vreo sansa. Acesti tineri mineri nu cred ca e ceva rau in a da jos un guvern in fiecare luna daca trebuie, nu vad nimic rau in persoana lui Cozma, nu cred ca cineva i-a manipulat, habar n-au despre putere si despre lovituri de stat, habar n-au ca a distruge cladiri si a ucide oameni e ceva rau. Atmosfera e incinsa in carciuma, cativa ortaci s-au prins ca nu sunt din zona, ba mai mult decat atat, ca sunt un fel de ziarist ceva, un dusman oricum. Eu stau cuminte, dar nu foloseste la nimic, ei se ambaleaza singuri, am sentimentul ca teama mea de un eventual incident ii intarata. Florica le spune "e de-al nostru", "de-al nostru pe dracu" zic ei, presa ne-a distrus pe noi, ziarele de la Bucuresti si proteveul ne-a bagat la puscarie. Florica pare sa aiba aceeasi parere, dar nu si despre mine, eu sunt prietenul lui, el crede ca nu sunt ca ceilalti ziaristi, ha. Florica, omul reportajului meu, ca ceilalti mineri, gandeste in clisee, imi spun, apoi cineva ma imbranceste, iar Florica si prietenii lui sar sa ma apere. Eu ma ridic, habar n-aveti ii zic idiotului care m-a imbrancit, habar n-aveti ce faceti, "a fost in mina cu noi", zice Florica, "e de-al nostru". Idiotul e beat si aveam sa aflu ca are acasa doua fetite in ciuda varstei sale. Lucrurile se precipita, e o invalmaseala in care eu racnesc tot felul de chestii catre idiot, el da inapoi, ceilalti asculta cumva uimiti de tupeul acestui smecher de la Bucuresti care le-a invadat barul si le-a corupt prietenii. Ei reactioneaza ca o turma, daca idiotul n-ar fi uimit, ar continua sa spuna tampenii si i-ar ambala si pe ceilalti. Dar nu, idiotul trece peste clipa de consternare si e deja invins, eu am gura mai rapida, si apoi mai sunt si cuvinte pe care nu le intelege, ceea ce... Ma rog, in cele din urma incidentul se sfarseste cu un rand de bere pe care-l dau ei, turma ajunge la concluzia ca ziaristii de la Bucuresti sunt intr-adevar niste ticalosi, dar nu si eu, eu da, sunt de-al lor. Am fost si in mina...

Epilog

La miezul noptii sunt din nou in tren. Iata, trecute succint in revista, concluziile celor trei zile de viata in Valea Jiului, asa cum le vedeam atunci, la cald. Minerii habar n-au de ceea ce li se intampla, ei asteapta mereu ca cineva sa le spuna ce au de facut. De-aceea ei au nevoie de un lider, si de-aceea Cozma nu putea sa apara decat in Valea Jiului. Valea este un taram paradoxal, pe care noi nu putem sa-l intelegem pentru ca trebuie sa traiesti acolo ca sa simti. Mina este ca un drog, este o dependenta care, dincolo de lipsa optiunilor reale, se manifesta in cazul tuturor celor care au coborat cativa ani in adancuri. Brutalitatea minerilor vine din duritatea muncii si din lipsa oricarui orizont. Pentru ei nu exista decat mina, ei nu vad minunatia muntilor din preajma pentru ca sunt absorbiti de adancuri. Dupa Stoenesti, minerii sunt uluiti, sunt socati, ei nu credeau ca cineva le va sta in cale vreodata. Cozma, zeul Vaii, a fost inchis, si acest lucru a rasturnat toate lucrurile in care credeau. El era intangibil, arestarea lui este echivalentul detronarii unui dumnezeu. Minerii sunt fara reper in acest moment, sunt speriati (de unde obsesia mortilor si a disparutilor), sunt terorizati de politie, de Liga (despre care cred ca nu mai poate exista in absenta lui Cozma), de Companie (care ii va da afara), de presa, care le vrea raul, de bucuresteni, care ii urasc pentru mineriade, de tara intreaga despre care ei cred ca ii invidiaza pentru privilegiile lor. Asta cred minerii.

Cateva zile mai tarziu, gandindu-ma la toate acestea, am avut sentimentul ca ceva imi scapa din nou, ca trebuie sa ma intorc - a cata oara? - in Valea Jiului, la mineri, ca e ceva important despre ei, un lucru pe care trebuie sa-l stiu, sa-l inteleg.