Alexandru Niculescu
"Durerea mea cea mare este ca exilul ramane uitat..."
Profesorii Alexandru Niculescu (n. 20.08.1928) si Florica Dimitrescu Niculescu (n. 4.04.1928), dascalii atator generatii de studenti ai Facultatii de Filologie de la Universitatea Bucuresti, au implinit anul acesta varsta de saptezeci de ani, eveniment sarbatorit de Facultatea de Litere din Bucuresti si de revistele literare din tara. Universitatea din Timisoara i-a decernat prof. Alexandru Niculescu titlul de Doctor Honoris Causa, incununandu-i astfel prodigioasa activitate de dascal si erudit om de cultura. Numerosi straini, astazi profesori de limba si literatura romana la Viena, Paris, Padova, Pisa, Udine, Torino, i-au fost profesorului Alexandru Niculescu elevi, ucenici. L-am intalnit pe iubitul si pretuitul profesor la Paris, unde in casa celor doi celebri lingvisti romani am regasit acea atmosfera unica, plina de caldura, cu care isi primesc oaspetii, facandu-i sa se simta - ca nicaieri in alta parte - "acasa". Si... dialogul s-a infiripat firesc, pe nesimtite...
De la poezie la lingvistica
- Domnule profesor Alexandru Niculescu, ati fost ani de zile profesor de lingvistica in tara, la Universitatea din Bucuresti, apoi si in strainatate, unde ati format viitori profesori de limba romana. Ce v-a atras catre studiul, destul de arid, al lingvisticii romanice?
- Am inceput ca preparator, impreuna cu sotia mea, Florica Dimitrescu Niculescu, la catedra prof. Alexandru Rosetti si, dupa patruzeci si opt de ani, imi inchei activitatea la Universitatea din Udine, ca profesor de limba romana. Trebuie sa stiti insa ca nu am inceput ca lingvist, ci ca literat. Si nu la Bucuresti, ci la Craiova, orasul meu natal unde, impreuna cu binecunoscutul muzicolog George Balan, conduceam revista liceului "Ion Maiorescu". Eu eram poet si critic literar - impreuna cu profesorii Petre Stati si Constantin Papastate, iar George era poet. Aceasta familiarizare cu scrisul, cu tipografia - de multe ori scriam in tipografie - m-a facut sa ma duc la Litere. Ceilalti colegi ai mei urmau facultati tehnice, pentru ca se intrevedea catastrofa spre care ne indreptam.
Intrand la Litere, in 1947, am mai apucat un an (pana la Reforma invatamantului din 1948) din Universitatea veche, cand la portarul din holul Facultatii se gasea de vanzare "Jurnalul literar" al lui G. Calinescu, cand ne duceam la cursurile unor mari profesori ca: Vianu, Calinescu, Rosetti, Giurescu, Tache Papahagi. Eu frecventam mai ales cursurile de literatura, unde am avut camarazi de studii oameni care au devenit celebri: Remus Niculescu, Theodor Enescu, istoricul de arta - care a intrat in inchisoare impreuna cu grupul Noica - Petru Cretia, Mircea Handoca, Ileana Vrancea... Eram o serie de calitate.
Cand a "izbucnit" Reforma invatamantului, mi-am dat seama ca in literatura nu se mai putea face nimic si... a trebuit sa ma indrept spre lingvistica, unde un profesor - Alexandru Rosetti - vorbea seara, pe la ora 6, despre schimbarile fonetice... M-am supus acestei rigori, acestei - daca vreti - "mutilari", pentru ca sa pot merge mai departe cu studiile incepute, am acceptat rigoarea lingvisticii, pentru a scapa de rigorile ideologice.
Asa am intalnit-o pe Florica Dimitrescu - viitoarea mea sotie - pe Matilda Caragiu, Aurel Nicolescu, Cornelia Stefanescu, Valeria Gutu, cu care am ramas prieteni pe viata.
Cu Rosetti, am avut intotdeauna ceea ce se numeste acum "un feeling", o anumita corespondenta. Iar asta, pentru ca si Rosetti, ca si mine, era literat la origine, si el scrisese literatura la "Universul literar".
Profesor la Sorbona si prizonier la Ambasada
In 1956, am avut ocazia sa-i insotesc pe profesorii Rosetti si Iordan in Italia, la Congresul de lingvistica romanica de la Florenta. Aveam 28 de ani. Moda pe atunci era ca, la Congrese, profesorul sa vina insotit de un cadru tanar, si Iordan ma propusese pe mine. Am plecat toti trei pe urmele lui Dinicu Golescu, pe la Buda, Viena, la Beci si apoi la Roma. Am participat la Congres, am cunoscut-o, la Milano, pe Rosa del Conte, interpreta operei eminesciene, pe prof. Teodor Onciulescu la Neapole si, in felul acesta, am intrat "in lumea italiana".
Dupa un an, am fost pentru vreo trei luni lector la "Humboldt Universitt", intr-un Berlin aflat sub presiunea totala a comunismului sovietic, apoi am fost trimis la Viena, unde i-am avut studenti pe Max Demeter Peyfuss si pe Lorenzo Renzi, amandoi astazi profesori si, in sfarsit, la Padova, impreuna cu Florica si cu fiul nostru, Adrian, unde pot spune ca am fost fericit, atat din punctul de vedere al studiilor, cat si al ambiantei. M-am intors in Romania in 1971 si am stat pana in 1980, cand s-a pus problema postului de la Sorbona.
Catedra de la Sorbona urma sa fie ocupata de Alain Guillermou, dar din pricina iesirii lui la pensie, Presedintele Frantei de-atunci, Giscard dEstaing, o daduse Romaniei - trebuie s-o spun - cu un anumit concurs al Rectorului, protector al romanilor de-acolo, Alfonse Dupront. Ideea francezilor era de a avea un contact permanent cu Romania, cu literatura, lingvistica, cultura. Propunerea fusese facuta de francezi prin 1973-1974, dar pana in toamna lui 1979 nu se facuse nimic.
- Cum ati fost primit la Paris?
- Profesorii de la Sorbona, atunci cand le sosea cate un coleg din alta tara, obisnuiau sa vina cu totii la aeroport, il intampinau, se duceau impreuna la masa etc.... Asa s-a intamplat si cu mine, numai ca, o data ajuns la aeroport, atasatul cultural roman le-a spus, dandu-i la o parte: "Nu, nu, domnul Niculescu merge cu noi". M-au dus la Ambasada, mi-au dat o camera si eram, vorba lui Mihnea Berindei, "domnul profesor de la Ambasada", ceea ce pentru mine era un handicap enorm. Ceilalti profesori imi spuneau destul de des: "Am inteles ca sunteti prizonierul Ambasadei" si ma priveau cu mila, iar Sorin Alexandrescu m-a intrebat chiar cum de-am acceptat sa stau la Ambasada. Dar... nu aveam de ales...
- Cand si de ce v-ati hotarat sa ramaneti definitiv in Occident?
- Totul a inceput de la fiul meu, Adrian, care venind la mine in vizita, a cerut azil politic. Inainte de plecare, fusese contactat de un securist care i-a propus colaborarea, adica sa spuna care era situatia romanilor la Paris - lucrurile se petreceau dupa povestea cu Haiduc - si i-a dat chiar si un numar de telefon de la Securitate. Adrian, cu numarul de telefon la el, a plecat din Bucuresti si s-a dus direct la Ofpra, Oficiul de refugiati de la Paris, le-a dat numarul de telefon, spunandu-le ca refuza sa devina informatorul Securitatii si... si-a luat regim de refugiat politic. Dar nu Adrian a fost motivul ramanerii mele... De mai multa vreme, de prin 1981, in jurul numelui meu se crease in tara o anume "dificultate", sa-i spunem, consecinta a citarii unor articole publicate de mine in "Romania literara", la postul de radio "Europa Libera", de catre Virgil Ierunca. Din aceasta cauza, la Ambasada mi se cerea o obedienta in plus, ceea ce nu puteam accepta... Pe urma, prof. italian Lorenzo Renzi, fostul meu student, s-a apucat sa vorbeasca romaneste cu portarul Ambasadei, care a "raportat", dupa ce-i trantise telefonul in nas, ca am "relatii cu transfugii". Am facut galagie si am fugit, pur si simplu, de la Ambasada. Am gasit o camera in oras si asa am parasit Ambasada. Totusi, eu nu puteam sa-mi ingadui sa ma declar refugiat politic, pentru ca se opuneau cei de la Sorbona, deoarece in locul meu ar fi urmat ca Romania sa trimita pe altcineva. Am stat in aceasta situatie timp de patru luni de zile.
La 1 decembrie 1983, cu prilejul sarbatoririi Unirii, ma cheama ambasadorul Aninoiu sa "dau seama" ce este cu fiul meu, Adrian. Prietenul meu Renzi trimitea in tara adeverinte ca Adrian studiaza la Padova, dar de fapt el statea la mine in garsoniera. Aninoiu ma tot intreba cum a putut trece in Italia, eu gaseam tot felul de explicatii, dar de aici a inceput conflictul, in special cu Aninoiu, care pe-atunci era seful serviciilor de informatii romanesti pentru tot Occidentul, omul de incredere al casei Ceausescu.
Intre timp, incepusem la Sorbona activitatea, sa-i spunem, de minare a guvernului Romaniei: veneau sa vorbeasca despre adevarata Romanie - nu despre cea oficiala - Vlad Georgescu, Nicoleta Franck, Sanda Stolojan, personalitati ale diasporei romane, eu avand mai departe pasaport romanesc de serviciu. Si in aceasta calitate a mea, de profesor roman cu pasaport de serviciu, i-am dat cursul de Istorie a Romaniei unui "transfug", lui Matei Cazacu.
In ianuarie 1985, am concurat pentru un post de profesor definitiv (nu ca la Sorbona, unde anual trebuia reinnoit contractul) la Universitatea din Udine, unde am fost numit incepand cu noiembrie 1986.
Exilul si povara uitarii
- Cum au fost anii de exil?
- Exilul a insemnat doar ruperea legaturilor cu oficialitatile romane. Tot timpul am pastrat legatura cu prietenii din tara, fie prin elevi ai mei care, straini fiind, puteau veni oricand in Romania, fie ii contactam pe romanii veniti in strainatate. Eram mereu la curent cu tot ce se intampla in tara.
- Si acum?
- Astazi, am 48 de ani de invatamant, am fost profesor la Bucuresti, Berlin, Viena, Padova, Paris si Udine. Numai la Bucuresti nu m-am mai intors. Nimeni nu are nevoie de mine.
- Si totusi, dupa "89, ati predat o vreme la Universitate...
- Am fost o luna la Bucuresti, dupa care mi s-a spus "multumesc", fara sa ma mai cheme, ba chiar mi s-a spus ca, o data plecat, sunt bun plecat. La Timisoara, mi s-a propus sa fiu directorul cursurilor de vara, dar nu s-a concretizat nimic. Insa, din pacate, nu numai eu sunt in situatia asta. Nici Mihai Nasta, specialist in filologie clasica, un erudit, nu se afla in relatii mai bune cu Bucurestiul. Dar ce-am putut face, am facut. Dupa Revolutie, cum aveam relatii cu rectorul Universitatii din Timisoara, prof. Eugen Todoran, am incheiat o conventie intre universitatile din Udine si Timisoara, drept care mai multi profesori romani au putut veni la Udine, sa predea, si dintre fostii mei studenti italieni, trei sunt lectori in Romania.
Romaniei ii trebuie o cauza
- Cum vad cei din diaspora situatia actuala din Romania?
- Lucrurile nu sunt atat de bune pe cat le-am fi asteptat noi. N-am fost pregatiti pentru schimbarile care au avut loc. Clasa noastra politica nu crede intr-o "cauza" - fiecare isi aranjeaza propriile interese. Romaniei ii trebuie o cauza, dar din pacate domnesc interesul marunt si minciuna. O mare cantitate de minciuna.
- Ce ar trebui sa facem?
- Daca ma gandesc bine, acum Romaniei ii lipseste colaborarea dintre noi, cei din exil, si voi, cei din tara.
- De ce nu se realizeaza aceasta colaborare?
- Pentru ca noi am veni cu idei clare, precise, cu principii. Or, asta deranjeaza mult. Ganditi-va numai la Valerian Stan si la Victor Ciorbea...
Durerea mea cea mare este ca exilul ramane pentru totdeauna uitat. Degeaba s-a plecat in exil, s-a luptat in exil, s-a murit in exil in zadar... Dar s-a murit in zadar si in inchisori si chiar la Revolutie. Tot ce s-a petrecut si se petrece provine si din uzura morala adusa de comunisti, din toleranta lui Iliescu si din viata subterana a Securitatii. Asasinatele comise n-au fost inca recunoscute si nici autorii lor pedepsiti. Mult asteptatul "Proces al comunismului" a ramas doar un proiect, iar Ticu Dumitrescu - ostracizat pentru ca voia sa deschida dosarele Securitatii.
- Care vi se pare a fi aspectul pozitiv al Romaniei actuale?
- Singurul lucru bun care a ramas sunt revistele literare, literatura. Cultura a fost si este un motiv puternic de mandrie pentru romani. Apoi, eu cred ca generatiile tinere vor schimba rostul actual, actuala mentalitate politica romaneasca. Dar asta, doar cu conditia sa ramana in tara.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
