Povestea lui Gil Dobrica
"Nu-mi vine sa cred ca mai exist"
Il cunoasteti cu totii, daca nu ca interpret al celebrului "Hai acasa", daca nu din baruri, discoteci, sali de spectacole, atunci de pe marele ecran, din "Nea Marin miliardar". Sa va amintesc: o inghesuiala teribila pe ringul de dans; coana Veta - Draga Olteanu-Matei - isi face cu greu drum sa-l insface pe juvete al ei - Amza Pellea - ce dansa cu o blonda, iar la mijloc, topaind ca pe arcuri, cu un zambet cat toata fata, canta de zor Gil Dobrica. L-am revazut pe scena Salii Palatului, cantand cu aceeasi daruire totala, in pasi inconfundabili de dans, cu acelasi zambet pe fata. "Daca ai sti cum strangeam din masele, ma chinuia ingrozitor guta asta a mea". Gil Dobrica nu detine reteta unui zambet fabricat pentru scena si poate de aceea este atat de iubit. Pentru simplitatea, pentru harul si pasiunea sa nebuna pentru muzica. Un mare cantaret, o voce tulburatoare. Nu are numai vocea unui negru, ci si o poveste asemanatoare unui bluesman.
L-am gasit cu greu pe maestru, pentru ca era plecat din iulie la mare, unde a cantat seara de seara, in doua locuri, intr-un bar, apoi intr-o discoteca in aer liber. I-am spus cine sunt si ce vreau, a urmat un moment de tacere, apoi o voce groasa a hotarat "bine, mosule, il facem".
Zaparstoc in Dabuleni, strungar si baterist la Craiova
"Am avut o copilarie dumnezeiasca, la tara, la Dabuleni, cu caprele, cu oile, cu baltoacele, cu rate si gaste, cu jucatul mingii si pescuitul, cu tot ce vezi acum Romanie vesnica, atunci cand iesi din oras; cu copii, cu rude, veri, verisoare, ca-n Creanga; cum vezi in toata literatura noastra sanatoasa. Daca am avut frati multi? Nu, eu sunt al noualea, cel mai mic, ha, ha. Cand eram copil, eram foarte razgaiat, pupat, ca zaparstocul, cum zicem noi in Oltenia la cel mai mic dintre frati. Treaba e ca am avut patefon in casa, fratele cel mare canta la acordeon, cam toti am avut ureche muzicala, alti doi frati cantau vocal foarte bine, si mediul asta m-a influentat. Armonia in familie, campul, ograda, casa, aveam doi cai, porc, ca orice om... Universul asta incredibil de sanatos... Am copilarit la 10 km de Dunare si ma gandesc ce ar fi insemnat o copilarie in oras, in apartament sau garsoniera: , betoane. Sa astepti marea sau un scaldat o data pe an".
- Pana la urma, tot la oras ati ajuns.
- Pai, la 14 ani, m-a luat fratele cel mare si m-a dus la Craiova, la scoala de meserii, dar Craiova e un oras destul de aerisit, cu verdeata, cu case, gradini. De altfel, m-am uitat in toata tara, ca am umblat cu Cenaclul "Flacara" si cu "Scanteile tineretului" in turnee nesfarsite. In afara de centrele oraselor, cu blocuri mamut, Romania e o mica Elvetie, cu gradini, pasari, isi pune omul acolo usturoiul, ceapa, patrunjelul lui. Bucurestiul e sufocant. Ei bine, ajuns la Craiova, am intrat la scoala si am invatat o meserie, strungar, pe care am facut-o pana in "70. Seara cantam la club, ziua mergeam la serviciu, aveam si liceul la seral.
- In Craiova ati descoperit muzica soul, rhythm-n-blues, rock"n roll?
- In timp ce invatam meserie, ma mai plimbam, joi acolo, sambata-duminica dincolo. Unul din muncitori canta la acordeon, avea si magnetofon, mergeam pe la el si ma puneam la curent cu toate trupele si cu piesele noi. Atunci l-am descoperit pe Ray Charles, care a ajuns idolul meu, si pe care l-am intalnit multi ani mai tarziu, in cea mai frumoasa zi din viata mea. Aici s-a deschis universul copilului de la tara, al adolescentului care face cunostinta cu treburile astea mondiale. Mai era radioul. Pe atunci, prin "64, aveam un radio vechi si ascultam Monte Carlo, Minimax-ul iugoslav, care dadeau ultimele noutati din top. Aretha Franklin, Otis Redding, Arthur Conley, Little Richard, Hendrix, Beatles, Rolling Stones. Asta mi-a mers la suflet si la glas. Ascultam non stop ce se canta: soul, pop, hard rock. Nu erau trupe d-astea trecatoare, fal-fal cate un sezon, doua, se umplu de bani si gata, se despart, fara sa fi spus mare lucru. E muzica neagra, ce se trage din gospel si blues, are inca falia ei, e puternica si acum.
- Erau multi tineri care ascultau acea muzica? Care era atmosfera Craiovei studentesti a acelor ani?
- In "62-"63, se tineau joile tineretului pe la casele studentesti, de cultura, muncitoresti, si se canta foarte multa muzica italieneasca. Cei ce indrazneau sa cante piese din repertoriul Elvis Presley, Beatles, Tom Jones, erau mari temerari. Eu am inceput sa cant in "63, la 17 ani, si am plonjat direct in piesele rock, soul, pentru ca am gasit alti cativa baieti, morti dupa muzica asta. Cantam pentru studenti, pe gratis, la Clubul Uzinei "7 noiembrie" si ii detronam pe cei care cantau jazz, swing, foxtrot. Era plin la concertele noastre, nu erau probleme de ce cantam in engleza sau d-astea, n-aveau ei vreme sa coboare in cluburi, baruri, la studenti, treaba era capacita sus, la Tv, la nivel de comitete de cultura. Si cantam pe gratis, tobele erau de la Clubul uzinei, vai de mama lor, zac si acum pe undeva prin provincie, pline de praf. Mi-a dat Dumnezeu calitatile necesare. Am ritmul si egalitatea, balansul. I-am vazut pe altii care bateau la tobe si habar n-aveau si mi-am zis "hai, dom"le sa incerc si eu"; eram vocalist, si baietii din prima mea trupa, "14 karate", nu gaseau un tobosar care sa stie sa bata rhythm-n-blues, rock, country. Tobosarii trupelor mari nu-s cine stie ce tehnicieni, dar tin ritmul si balansul, ei sunt motorul trupei.
"Eram noul val, salile erau pline, in delir"
- Cand ati simtit ca e vremea sa lasati Craiova in urma si sa va incercati sansa in Capitala?
- Am plecat din Craiova in "70, la indemnul unor amici de la Conservatorul din Bucuresti. La inceput, aveam spectacole la Teatrul Bulandra, cu "Carabus" si "Sfinx", si apoi m-am hotarat. Am luat-o aici de la capat, de la zero barat: nu casa, nu masa, nu buletin, nu stabilitate, stii ce-nseamna astea? Am tras din greu, cu bani putini, prin gazde, pe la prieteni olteni, studenti, de colo-colo, noroc ca statea suta, leul pe loc. Mancam cu baietii de la "Sfinx" pe la puzderiile astea de "impinge tava" - autoserviri - cu un leu optzeci o ciorba si trei-patru lei felul doi. Mai si fumam pe vremea aia, un pachet pe zi, care-mi dadea gajaiala aia de blues, de negru. In plus, am avut de infruntat adversitatea celor de aici: "Cine-i asta, ma, de unde vine? De la Craiova? Si ce cauta asta aici?". Erau rasfatatii televiziunii, cu lozincaraile, cu cincinalele lor.
- Multa lume se intreaba de ce un artist de talia dvs. a fost si este atat de putin prezent pe ecranul televizorului.
- Am fost de vreo doua ori pe fiecare post Tv si, oricum, nici prea mult nu-i bine. Inainte nu apaream pe post pentru ca nu cantam ode inchinate conducatorilor sau piese ale compozitorilor romani. N-aveai dom"le ce sa faci cu piesele lor. Mi-au dat baietii de la Conservator, dornici sa penetreze, sa intre pe piata, dar nu puteai frate, o imprimai la Tv, la radio, dar nu o difuzau, ce sa faci, s-o bagi pe gat celor din baruri? Habar n-ai ce era pe atunci in baruri! Primul pas important pentru mine in Bucuresti a fost cand m-am angajat la barul Atlantic, la Athne Palace, la Continental, erau niste locuri de baza pentru viata de noapte; la Doina, la sosea. Fiecare bar avea balet, orchestra, se canta in engleza, pe viu, fara instrumente electronice. Sambata, duminica, isi scotea omul nevasta la bar, lumea-si permitea. Era plin de japonezi, italieni, erau reprezentanti ai ambasadelor, oameni de afaceri, bisnitari si curve.
- Ati avut mare succes si in salile mari, cu un public total diferit, cu o alta atmosfera...
- In bar, smulgeam aplauze de la 20-30 de oameni, in sali - de la 2000-3000, era delir. In "70, erau Galele revistei "Saptamana", unde se adunau trupele de elita, varfurile noului val: beat, pop, rock. Venea "Phoenix" din Timisoara, Iuliu Merca din Cluj, vai de mine, si multe trupe bune din Bucuresti. La fiecare gala, Sala Palatului era plina-ochi. Cantam pe atunci cu "Sfinx"-ul si rupeam. Eu aveam treaba mea, cu cinci-sase melodii soul, blues, rock, iar ei aveau calupul lor, cu piesele extraordinare semnate de Dan Andrei Aldea, ce au uluit Uniunea Compozitorilor. Au luat premiu la Sopot, au luat premiu in Rdg, ministrul culturii s-a dus la Aldea si l-a felicitat. Era un clocot extraordinar, dar lucrurile s-au rasuflat, usor-usor. Creierele muzicale au disparut, Aldea, Chiriac, Phoenix, sasii au fugit in strainatate, iar cei care au ramas n-au mai putut sa duca greul. In plus, a venit treaba cu programul national al barurilor, ce s-a restrans pana la 12 noaptea, apoi pana la 10, nu mai aveau baietii unde sa se desfasoare. Trebuia sa ai un loc in care sa canti seara de seara. Ai familie, ai copii, nu poti sa traiesti sase luni, dupa un festival pe care-l faci mai mult de suflet, de placere.
- Atunci a intrat in scena Cenaclul Flacara.
- A fost extraordinar, a penetrat imediat. Erau doua ore de program la televizor, teatrele nu mai puteau face turnee, se dadea foarte greu viza, iar Paunescu, cu carmaciul in fata, avea totul: autocare Ont cu sigla Utc-ului, nu indraznea nimeni sa se ia de el, nu mai contau stampilele sau celelalte piedici pe care le puneau comisiile. Se faceau turnee minunate. Iarna erau Serbarile zapezii, pe la Gheorghieni, primavara aveam concerte-n toata tara, ne uitam pe harta sa vedem ce mai batem, vara mergeam pe litoral, la mare, toamna iarasi minune de vreme.
"Codul meu genetic? Sufletist pana la prostie!"
- In alte parti ale lumii, artistii de valoarea dvs. sunt venerati. Dupa ani de lupta cu marginalizarea, cu conceptiile opace, privind inapoi, sunteti multumit de cariera dvs.?
- Eu sunt foarte multumit, daca ma gandesc la conditiile vitrege, la interzicerea in "67 a filmelor si a muzicii americane, cand cu tezele lui nu stiu cine peste prajit. Eu zic ca am fost, cu muzica asta blues, soul, country, spargatorul de gheata al tampeniei. Dar asta m-a costat, m-a costat adolescenta, tineretea. Sa nu fii primit in televiziune, sa fie voci care sa zica "nu" si in radio... turneele in strainatate erau toate aranjate pe sacose cu cadouri si aparate video. Chiar si intrarea la teatrul "Tanase" a fost foarte, foarte grea, toti erau cu bisericutele lor. A lasat urme, mi-a albit parul, am imbatranit inainte de vreme, am 52 de ani, acum vreau sa fac pluta, dar eu zic ca pana acum am facut bine ce am facut. Singurul necaz e partea financiara... Altii de valoarea mea sau chiar mai slabi din strainatate au vile unde vor ei, planeta le sta la dispozitie pentru turnee, iar eu a trebuit sa ma lupt aici cu rechinii astia ai prostiei. Din "89 incoace e foarte greu, de cand au cazut turneele, de nu se mai fac decat ordinarii din astea, cu tigani, cu Pirande, noi nu mai avem loc.
- Turnee, cluburi, concerte de noapte, v-au dat acestea peste cap viata particulara?
- Sigur ca da! Partea cea mai teribila sunt noptile. Pentru a supravietui, am cantat in baruri, noapte de noapte, pana la 2-3 dimineata; cat sa reziste omul? Un an, doi, trei; eu am 30 de ani de cand mi-am parasit slujba de la "7 noiembrie" din Craiova si n-am stiut, ca liber profesionist, ce-i vacanta, ce-i linistea. La inceput, faceam naveta de la Craiova la Bucuresti, cantam pentru 28 de lei la studenti, pentru 50 de lei la Teatrul "Bulandra", noaptea ma intorceam la Craiova si a doua zi eram la serviciu. Nu-mi vine sa cred ca mai exist!
- A facut viata asta din dvs. un singuratic?
- Da, pentru ca performanta nu accepta taclalele, timp pierdut prin fum, la filosofii. Am trecut si prin faze de astea, dar se epuizeaza, tragi concluziile repede. Cat timp s-o mai tii asa, cu discutii in cluburi, despre muzici, sau tocand in Cismigiu echipa nationala de fotbal sau Rapid, la seminte si coniac? Sunt nascut pe 14 februarie (Varsator) si asta-i exact codul meu genetic: sufletist pana la prostie. Intai curg apele de pe mine pe scena, si abia apoi vad ce suma primesc. Am multe de oferit, dar acum imi doresc sa cant intr-un climat profesionist.
- Spuneti ca ati avut o familie minunata in copilarie. N-ati simtit nevoia sa intemeiati si dvs. una?
- De, asta chiar ca a fost un sacrificiu. Dar daca ai o tara de minte, nu te hangarezi in insuratori d-astea, sa vina copii, sa dormi in fata primariei ca sa-ti dea casa, sa faci greva si alte lucruri d"astea, care nu-si au locul intr-o minte ca a mea. In meseria asta, si aici si-n Occident, casatoriile se fac si se desfac aiurea, citesti in ziare, au trei copii, se combina cu altele. Nici la Hollywood nu-si gasesc stabilitate, daramite aici, unde Maritele te sfasie, tu n-ai ajuns la disectii d-astea teribile.
- Este muzica cea mai mare bucurie a vietii dvs.?
- Dansul, literatura si tot ce e arta. Asta mi-a dat mie Dumnezeu, pe asta am pedalat si am vrut sa fiu cel mai bun, intr-un loc de pe planeta, unde blues-ul si soul-ul nu sunt chiar la mama lor acasa. De aia, eu la fiecare piesa zic genul, autorul, anul, pentru ca sa-i ajut pe cei din sala sa stie despre ce e vorba.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
