Formula AS în Ţara de Sus a Moldovei: Schitul Cozancea

- Leagănul marilor duhovnici Paisie Olaru şi Ilie Cleopa -

În întunericul bisericii micuţe, străpuns doar de candelele care luminau frescele străvechi, călugărul Conon se ruga, stând într-un singur picior, cu ochii nedezlipiţi de icoana mare a Prea Curatei. Cât era ziua de lungă trudea pe ogorul schitului, iar seara, o oboseală de plumb i se strecura în vine şi doar aşa, stând într-un singur picior, reuşea să nu aţipească la rugăciune. Ar fi putut să meargă la chilie şi să se culce aşa cum făceau şi ceilalţi mo­nahi. Conon avea însă o inimă de sfânt, aprinsă de dragoste pentru Maica Domnului, pe care o iubea mai mult de­cât pe propria mamă. Avea doar doispre­zece ani când intrase la Schitul Cozancea, un copil. Noaptea, când tot schitul se scufunda în liniştea vătuită a somnului, iar în biserică nu mai era nimeni, putea să rămână singur cu Măicuţa şi să o alin­te în taină, spunându-i "Cocuţa". Nu ştia cum îi venise acest nume pe buze, dar i se lipise de inimă, pentru că era doar al lui, nu-l mai ştia nimeni altcineva. Nu­mele de alint şi cân­tarea Paraclisului, în fiecare noapte, în faţa icoa­nei din bise­rica schitului, erau taine ştiute doar de el şi de Maica Domnului. Şi, pe zi ce trecea, după fiecare întâlnire învelită în lumina plăpândă a can­delei, dragul de "Cocuţa" creştea în inima lui, iar rugăciunea Paraclisului parcă începea să i se scur­gă în inimă de la sine, fără să se nevoiască. Într-o noapte, s-a întâmplat o mare minune: Maica Dom­nului i-a răspuns rugăciunilor fierbinţi. Nu fă­cuse nimic deosebit. A plecat la biserică după ce tot schi­tul a adormit, a intrat, s-a închinat, apoi a înce­put să se roage şi atunci s-a întâmplat minunea. Maica Domnului a început să plângă. Două şuvoaie curate au ţâşnit din ochii ei şi s-au prelins pe icoana sfântă. Lacrimile acelea i-au ars lui Conon viaţa, cu focul dragostei dumnezeieşti. Un foc care te pârjo­leşte fără a te mistui. Plânsul Maicii Domnului a zguduit obştea Schitului Cozancea şi ţara toată până în ca­pitală. Gazetele acelui an, 1882, au vuit, de la "Vo­cea Botoşanilor" şi până la "Universul" de Bu­cu­reşti. În schit a venit chiar şi o comisie de la oraş, în frunte cu prefectul de Botoşani. Au luat icoana din biserică şi au închis-o într-o chilie sigilată, pen­tru a-i vădi înşelăciunea, dar Prea Curata a plâns în continuare, în pofida îndoielilor autorităţilor, iar Schitul Cozancea a rămas ocrotit de-a pururi, între lacrimile ei sfinte. Din aceste lacrimi s-a plămădit duhovnicul Conon, care a ajuns în scurtă vreme ves­­tit şi foarte preţuit de credincioşi. Îi primea pe toţi cei care veneau la schit cu neputinţe şi necazuri şi îi îndruma către icoana Măicuţei, care făcea mari minuni. Între cei vindecaţi a fost şi părintele Cleopa Ilie, la acea vreme, doar un prunc neputincios.

Salvarea de la moarte a părintelui Cleopa Ilie

Viitorul mare duhovnic al Moldovei a venit pe lume pe 10 aprilie 1912 în satul Suliţa, aflat aproape de Schitul Cozancea, şi, în primul an din viaţă, s-a îmbolnăvit de moarte. Leac la doftoroaiele din sat nu i-au găsit, copilul nu mai su­gea deloc şi plân­gea întruna, aşa că mama sa, femeie evla­vioasă, căreia îi muri­seră şi alţi prunci de mici, şi-a pus toată nă­dejdea în puterea tămăduitoare a Mai­cii Domnului. Şi-a luat bă­ieţelul în braţe şi a venit la părintele Conon de la Schi­tul Cozancea. Ma­rele du­hov­nic i-a găsit leac de în­dată pruncului - "Dă-l di pomană Maicii Domnului şi-a să se tă­mă­duiască!" i-a spus mamei, iar ea a făcut întoc­mai. A aprins o lumâ­nare, şi-a luat co­pilul în bra­ţe, a venit cu el în faţa icoa­nei şi i-a spus Prea Curatei, cu toată durerea strânsă în inimă, în nopţile de nesomn şi nelinişte: "Măicuţă, ţi-l dau ţie!" Apoi s-a închi­nat de trei ori, iar pruncul a tăcut după zile întregi de chin. La plecare, părintele Conon i-a profeţit: "Pruncu' aista îi vindecat şi-a să trăiască mai mult dăcât tăţi copchii tăi şî-n viaţa lui ari să hie păzât di Mai­ca Domnului!". Şi cum a spus părintele Conon aşa a şi fost. Pruncul a trăit 86 de ani şi a ajuns pă­rintele Cleopa Ilie. Fără icoana făcătoare de minuni de la Co­zan­cea nu am fi avut astăzi un Cleopa.

Cleopa cel Tânăr

Cu toate aceste istorii sfinte în minte şi inimă, mă îndrept către Schitul Cozancea, aflat la 45 km de Botoşani. Alunec printr-un ţinut fabulos, cu dea­luri înalte, arcuite domol, de par­că tot pământul s-ar fi zbătut să ajungă la cer, dar nu iute, piep­tiş, ci ale­ne, la pas. Din dra­gostea aceasta a ţărânei pentru înalt a ieşit ţara botoşănenilor, un tărâm verde şi cu­rat, străpuns din loc în loc de sate cu case mi­cuţe şi biserici albe, mici perle prinse în verdele care inun­dă totul. Aşezările strălu­cesc de curăţenie. Doar asfaltul, care pare pe alocuri ieşit din­tr-un război crâncen, îmi adu­ce aminte de sărăcia locuri­lor. Să­răcie pe care altminteri nu o simţi, pentru că sufletele botoşănenilor sunt foarte bo­gate. S-au strâns în ele vea­curi după veacuri de rugă­ciuni şi nevoinţe, prin vinele lor curg toţi strămoşii cu credinţă tare, de la răzeşii lui Ştefan şi până la pelerinii de astăzi. De aceea sunt oameni fericiţi, veseli chiar, tari în faţa necazurilor şi foarte pri­mitori, în stare să îţi aşeze inima lor în palme. Din plămada asta au ieşit toţi părinţii Schitului Cozancea, în frunte cu marii duhovnici Paisie Olaru şi Cleopa Ilie. Aici, în schi­tul spre care mă îndrept, cei doi s-au cunoscut, iar apoi s-au împrietenit atât de strâns, încât s-au prins fraţi de viaţă veşnică, uniţi nu prin carne şi sânge, ci prin Duhul Sfânt.
Las în urmă satul Su­liţa, al părin­telui Cleopa, Stroieştiul părintelui Pai­sie e ultimul popas, îna­inte de a mă avânta în marea verde a câmpiilor bo­to­şănene, care străjuiesc Schitul Co­zan­cea. Drumuri galbene, de pământ, se împletesc şi se despletesc în soarele începutului de vară. E linişte şi nu e nici ţipe­nie de om. Merg călăuzit de un creştin din Stroieşti, care şi-a rupt din muncă ceasuri întregi, doar ca să mă îndrume să nu mă rătăcesc. Ospita­litate botoşă­neană, simplă şi sfântă. După un cot, drumul se lasă spre o vale lină, îmbrăţişată de pă­dure. În căuşul verde e adunată apa unui heleşteu, dincolo de el, săgeata zveltă a unei turle străvechi străpunge cerul. Am ajuns. Aici, la Cozancea, tim­pul a stat în loc. O pace adâncă este aşternută de Mai­ca Domnului de jur împrejur. E liniştea lacri­milor ei. Nu se mişcă nimic, în afara siluetelor sub­ţiri ale unor călugări, pe care îi văd robotind în preaj­ma lăcaşului. Cleopa Străchinaru, părintele stareţ al schitului, e tânăr, blând şi zâm­bitor. Poartă acelaşi nume de călugărie ca şi marele du­hovnic al Moldovei. I-aş putea spune "Cleo­­pa cel Tânăr", pentru că e înfrăţit cu Cleopa cel Bătrân prin călugărie şi pămân­tul naş­terii. Părintele stareţ e tot de-al locu­lui. "Sunt din Copă­lău, un sat aflat cam la 15 km de schit, iar la Co­zancea am venit încă de mic. Îmi aduc aminte că nu împli­nisem patru ani când părinţii m-au adus aici în braţe şi m-au împărtăşit. Apoi am tot revenit. Pentru noi, copiii din sat, mânăsti­rea era un altfel de tărâm. După ce ne în­torceam dintr-un pelerinaj la schit, în po­veş­tile noastre, totul era la Cozancea deo­sebit - florile care creşteau erau mult mai mari, la fel şi copaci, hulta­nii de pe cer şi mistreţii din pădurea care împrejmuia mâ­năstirea. Apoi am crescut, iar la facul­tate, pri­me­le cărţi duhovniceşti pe care le-am citit au fost cele scrise de părinţii Paisie Olaru şi Cleopa Ilie. Atunci mi-a încolţit în inimă dorul de călugărie. Când am revenit la Co­zancea, am regăsit mâ­năs­tirea în care ei s-au format, singuratică şi săracă, dar un loc în care te poţi re­trage pentru a te ruga nestin­gherit, spre deosebire de alte mânăstiri care sunt mai apro­piate de drumuri şi oraş. De aceea am rămas aici."

Sfinţii de odinioară ai Schitului Cozancea

Părintele Cleopa Străchinaru ştie toată istoria locului în care se nevo­ieşte. Începutul schitului a fost la 1656, când trei pustnici s-au aşezat aici. Biserica de piatră este din 1732, şi de atunci, nicio­dată, cu ex­cepţia unei scurte perioade comu­nis­te, liturghia nu a încetat a fi să­vâr­şită în altar. Şi asta, pentru că părinţii care s-au nevoit aici şi care l-au for­mat şi pe părintele Paisie Olaru au fost oa­meni sfinţi. "Părintele Paisie venea aici la Cozan­cea, încă de când era copil, pentru că satul său, Stroieşti, e în apropiere. Primul său duhovnic a fost părintele Ca­li­nic Şuşu, un călugăr foarte nevoitor, slab, de abia se ţinea pe picioare, şi care dormea numai pe jos, pe o rogojină, cu o cărămidă sub cap. Părintele aces­­ta se ruga aşa: «Doamne, dacă crezi că voi face ceva bun înaintea Ta, mai lasă-mă să trăiesc, iar dacă nu, să mă iei de pe pământ!». Acest părinte i-a pus temelia vieţii duhovniceşti. Părintele Paisie avea să scrie la bătrâneţe: «încă din copilărie mă lipisem cu inima de carte şi de lucru­rile sfinte şi eram cam retras. Gândul îmi era aple­cat mai mult spre mânăstire... ». Dar copilăria i-a trecut şi n-a putut să îşi urmeze gândul, că a plecat pe front, în Primul Război Mondial, şi acolo, în apropierea mor­ţii, i-a promis lui Dumnezeu că, dacă va scăpa cu viaţă, se va călugări la Cozancea. Şi aşa a şi fă­cut. Părintele Paisie s-a închinoviat aici în anul 1920 şi povestea că în anii aceia, a găsit aici mulţi părinţi înduhovniciţi printr-o viaţă simplă, de la care a învăţat ce este dragostea adevărată de Dumnezeu şi de oameni. Poate că cel mai sporit dintre ei a fost părintele Conon Gavrilescu, în faţa căruia plânsese icoana Maicii Domnului, dar ca el mai erau şi alţii. Spunea părintele Paisie de părin­tele Nicon Drăgu­leanu, mare iubitor de singurătate, care se ruga ade­sea în pădure şi mânca doar o sin­gură dată pe zi, numai seara. Părintele Nicon şi-a cunos­cut dinain­te sfârşitul şi i-a spus părintelui Pai­sie: «Să vii până la mine duminică la ora opt, că voi cânta cu îngerii Aliluia!» Părintele Paisie s-a luat cu treburile bise­ricii, că era paracliser, şi a în­târ­ziat cu jumătate de ceas. Când a ajuns, părin­tele Nicon era deja mort în chilie, dar trupul îi era cald. Murise exact la ora opt, aşa cum îi spu­sese. A mai fost apoi un frate, Gheor­ghe, care a venit la mânăs­tire când era deja bătrân şi pe care l-a călugărit chiar părintele Paisie. Poves­tea despre dânsul că a venit la Co­zancea spre sfârşitul iernii, desculţ prin zăpa­dă, şi că atunci când făceau metanii împreună, ajun­geau la opt sute, apoi părintele Paisie se culca, iar bătrânul Gheorghe conti­nua. V-am spus doar despre câţiva părinţi care au trăit aici şi care au sfinţit aceste pământuri cu viaţa lor, dusă în simplitate şi smerenie, dar numărul lor este mult mai mare. Şi dacă noi, călugării de astăzi de la Cozancea, suntem în mânăstire şi Dumnezeu ne dă răbdare de a trece ispitele, este şi datorită lor. Avem altarul unde au slujit ei, iar asta ne ajută şi ne întăreşte mult".

Poiana unde se aud îngerii

E cu totul străbătută de păsări. O cascadă de triluri şi ciripituri care acoperă murmurele şi şoaptele codrului. Şi o neobişnuită linişte, în pofida corului înaripat, o linişte care nu e de afară, ci dinlăuntru. E ca şi când aici eşti doar tu şi Dumnezeu. Necazurile vieţii sunt undeva departe, nu în alt loc, ci în alt univers. De parcă, păşind prin strunga copacilor care te lasă să întri în poiană ai fi aflat o poartă binecuvântată, care te-a scos, într-o clipă, pe un tărâm al raiului. Poate că aşa ar trebui să o şi numesc - poiana raiului. Şi nu aş greşi prea mult, pentru că aici, cam la jumătate de ceas de mânăstire, în mijlo­cul codrului, părintele Paisie a auzit aievea cân­tarea îngerilor. Trecu­seră de la intrarea sa în Schitul Cozancea unsprezece ani. În răstimp, îşi agonisise în inimă comoara rugăciunii isihaste şi dorea, mai mult ca orice părinte din obşte, să se însin­gureze, să plece în pădure, ca să fie doar el şi cu Dumnezeu. Iar Domnul i-a răspuns, îngă­duin­du-i să audă, aici, chiar pe locul în care stau, corul ceresc al lumii de dincolo. A ştiut atunci că îşi aflase sălaşul şi a purces să îşi ridice o chilioa­ră şi un mic paraclis. Va petrece aici, în sihăstrie, cincisprezece ani. Părintele stareţ Cleopa Străchi­naru îmi spune că locul avea o tainică binecuvân­tare, încă de demult. Cântarea în­ge­rească nu răsu­nase în poiană la întâmplare. "Ceva a fost aici din timpuri stră­vechi. Nu ştim ce, dar când părintele Paisie a venit în poiană, a găsit o cruce veche de brad, aşezată pentru a ne aduce aminte de o întâm­plare binecu­vân­tată pe care tim­pul a şters-o. Părin­tele a luat cru­cea la chilie şi a aşezat o alta nouă, făcută de el". Crucea părin­telui Paisie încă mai este. E reze­mată de un mic paraclis ridicat pe locul celui făcut de părintele. Intru înăuntru şi mă închin. În lumea lui micuţă şi simplă, cu totul din lemn, su­fletul se adună ca într-o can­delă. Orice pelerinaj la Cozan­cea ar trebui să se sfârşească aici.

Fraţi pe viaţă veşnică

S-a întâmplat aici, la Cozancea. Părintele Paisie era deja un duhovnic încercat. Ţăranii care veneau la mânăstire îi spuneau, simplu, Pustnicul. În acei ani, a întâlnit un băieţandru care păştea oile, împre­ună cu doi fraţi mai mari, Vasile şi Gheorghe. Băia­tul avea să devină părintele Cleopa, marele stareţ şi duhovnic al Mânăstirii Sihăstria, iar întâlnirea lor va schimba soarta ortodoxiei româneşti. Cei patru, trei fraţi şi un duhovnic, s-au sudat pe veşnicie. Aşa de mult îşi iubeau cei trei fraţi povăţuitorul, încât au vrut să se călugărească tustrei, însă părintele Paisie i-a sfătuit să aibă răbdare. Multă răbdare, unită cu rugăciune, pentru că la călugărie nu alergi, ai nevoie de încercare. Cei trei fraţi au început să se roage acasă, aşa cum ar fi făcut-o în mânăstire. Se strângeau la miez de noapte, doar la lumina lu­mânării, şi citeau din Psaltire un ceas sau două. "Au avut o mamă foarte duioasă", îmi spune părintele stareţ. "Când îi vedea că citesc la Psaltire îi plân­gea ca pe nişte morţi, pentru că ştia că se pregătesc de călugărie. Din pricina asta, când au fost să plece la mânăstire, cei doi fraţi mai mari, Vasile şi Gheorghe, au mers la Sihăstria, nu la Cozancea, să fie mai departe de casă, iar părintele Cleopa i-a urmat doar după ce a făcut armata. Când a venit într-o permisie şi l-a cercetat pe părintele Paisie, acesta i-a spus: «Frate, dacă n-ai să vii tu la Co­zan­­cea, atunci poate că am să vin eu la Sihăstria», pentru că ţinea mult la fiul său duhovnicesc. Cei doi au ieşit apoi din pădure într-o poieniţă, au făcut trei metanii, s-au îmbrăţişat şi s-au legat aşa, în faţa lui Hristos: «Doamne, dacă am să mor eu îna­in­tea fratelui meu, dă să-mi fie alături în ceasul ace­la, iar dacă va să moară el înainte, să-i fiu eu alături. Măcar în ultimul ceas al vieţii dă-ne Doamne să fim împreună!»". Şi cum au cerut, aşa a şi fost. În 1947. părintele Paisie Olaru a mers la Sihăstria să-şi vadă ucenicul iubit, ajuns călugăr încercat. Nu s-a mai întors niciodată la Cozancea, de aceea lumea îl ştie drept mare duhovnic al Sihăstriei şi Sihlei, dar el a trăit aici douzeci şi sase de ani, primii săi ani de călu­gărie şi pustnicie, adică anii de căpătâi ai ori­cărui călugăr. Când părintele Paisie Olaru a plecat la Mânăstirea Sihăstria, împlinise cincizeci de ani. Era deja un bărbat desăvârşit în Hristos. Avea în spate un munte de rugăciuni şi dragoste cât să aco­pere ţara toată. Iar ţara i-a răspuns.

"Eu cried că îi sfânt. Da!"

Niciodată creştinii din satele apropiate de Co­zan­­cea nu i-au uitat. Mergeau la Sihăstria valuri, va­luri, pentru a-şi vedea părinţii, pe Paisie Olaru, du­hov­nicul cu inimă de mamă, şi pe Cleopa Ilie, pre­di­catorul cu cuvinte de foc. Georgeta Chirilă l-a cu­noscut pe părintele Cleopa când era tânără şi mer­gea după el până la Sihăstria. Acu merge "pi şaptă­zeşi" şi-şi aduce aminte cu drag de vremurile ace­lea. "Socru meu o fost coleg di clasă cu părintili aşa că merjea des pi la el. Atâta lume vinea acolo, vaaai di mini! Viné, că tari frumos mai vorbé părintili. Era cuminte şî tari credin­şios... Stăté pi şerdac şî ţâné cu­vântare, ni învăţa nu­ma cu vorbe bune, tătdeauna, sî fim credin­şioşi, sî fim înţieliepţi, ş-apăi ni întreba: «Voi sântieţi din Suliţa? D-apăi a să dormiţi la noap­­te la mini în chilii!» Ş-apăi aşa făcé. Ni pu­nea di dormeam chiar la dânsul şî el pleca di dor­­mea pin alte părţi. Da şi chilii avé... Pfăi! Numa icoa­ne pi tăţi perieţî! Tari bun era şi tari mi-era drag di dânsul..." Şi când zice că îi era drag pă­rintele Cleopa, lelei Georgeta faţa i se lu­­­minea­ză de un zâmbet larg şi rumen. O întreb dacă acum, că pă­rintele a plecat la Domnul, nu-i e dor de el. "N-apăi cum să nu-mi hie dor di el! Dac-ar mai hi, tot m-aş mai duce pi jos pân la el! Ţân mintie ultimii ani când nu mai puté. Avea doar un uşe­nic de-l scoté în şerdac, iar el stăté şî ni vor­ghé. Ş-apăi o murit ş-am fost şi la mor­mântul lui şî-l pomeniesc la rugăşiune. Mi-amin­­tiesc cum ni zâ­cea cu drag: «Mânca-v-ar raiul sî vî mâ­nânşie!» Tăt aşa ni zâşea... Am amin­tiri multe di la dân­­sul şi tătdeauna mă rog la el. Când am vrun niecaz îi zic: «Părinti Cleo­pa, ajută-mă!» Chiar aşa îi zâc pintru sănătate, pintru liniştea co­piilor." "Şi îţi răspunde pă­rintele Cleopa?" "D-apăi cum să nu-mi răspun­dă dacă mă rog la dân­sul?! Noi criedem în dân­sul, că o fost părinti di la noi din sat ş-acum îi sfânt. Eu cried că îi sfânt. Da!"
Elena Talpalaru e micuţă şi iute. În spatele anilor care s-au aşternut peste ea bate o inimă aprin­să, care pe la "treizăş di ani, patruzăşi, poa­te" l-a cunoscut pe părintele Cleopa. "Da amu am optzăşi! Nu-i am împliniţi, da-i am!" (râde şugubăţ) Îi are, dar nu îi arată! "Mă duşiem pi jos la părintili Cleo­pa, că el o păscut oile cu tata mieu. Merjeam di la Târgu Neamţ şî pân la pă­rintele la Sâhăstrâie, di la ora şinşi după amiaza şî pân-o apuné soarili, cu bagaji pântru mânăs­tire. Ş-apăi dimineaţă viné părintili la noi: «Măi, mânca-v-ar raiul, cum di-oţ vinit pi la mini măi, aşa, pi jos!?» Aşa o bucurie mari sâmţeam când îl vi­deam, aaaai di mini! Nici mâncare nu ni mai tră­buia, când îl vidém, nici somn, nici nimic, nimic. Ş-apăi ni întreba di fiecare în sat, şi faşi, cum o mai duşi, ş-apăi ni spuné pilde, tari frumos vorbé cu noi. Nu-ş cum le ţiné tăte în minte şî le spuné. Ş-apăi, într-un an, al mieu bărbat nu m-o lăsat să mărg la el, ş-apăi tăăăătăă noaptea am plâns di supărare. Acu nu ştiu cum să vă zâc, da parcă erai în rai când ajunjeai acolo la dânsul! Frumos, frumos, nu-ş ce să zâc! Nici nu ştiu di undi făşeam rost di bani, măi, oameni buni, di ajunjeam la dânsul! Ştiţi ce la lumi era la el? Da în continuu, şî oamini, şî maşâni!". "Matale te rogi lui?". "Da. Că eu, când vorghesc cu dânsul, par­că-s uşurată, aşa". "Crezi că e sfânt?". "Sfânt, sfânt, da, da! Io aşa cried!".