Era atât de tristă, încât nicio altă pasăre nu s-a mai oprit acolo, fie şi pentru câteva clipe. Se mai apropia câte un porumbel, o dată a dat târcoale chiar şi un pescăruş, dar toate îşi schimbau direcţia, după ce o vedeau cum stă zgribulită, cu penele în neorânduială, cu gheruţele scâlciate, de parcă ar fi fost din cauciuc. În vremea aia, încercam să mă împrietenesc cu o porumbiţă albă, care-mi plăcea mult, pentru că semăna cu un personaj din desenele animate ale copilăriei. Îmi doream să mă lase să o ating, să-mi mănânce din palmă, dar era extrem de bănuitoare. Tot ce reuşisem era să nu mai zboare când deschideam geamul, cu mişcări foarte încete. Se refugia în capul pervazului, unde nu o puteam ajunge, şi mă privea, când cu un ochi, când cu celălalt, scoţând un fel de triluri timide. Îi vorbeam, stăteam minute lungi cu palma întinsă plină de firimituri de pâine, dar nu se apropia niciodată. Îmi intrase în cap că atingerea penelor ei ar putea fi ceva magic, iar momentul în care ar ceda şi ar veni să-şi pună libertatea în mâinile mele ar aduce cu sine dovada că sunt un om bun, de care fiinţele lui Dumnezeu nu se tem. Îi dădusem chiar şi un nume, îi ziceam Casandra şi, uneori, când nu era acolo, deschideam geamul, o strigam şi ea venea. Dar s-o ating tot nu mă lăsa. În cele din urmă, fusesem nevoit să renunţ. Lăsam firimiturile pe pervaz şi mă retrăgeam, iar Casandra trecea imediat şi le ciugulea, pândind fiecare mişcare pe care o făceam în spatele geamului... Vrăbiuţa cea tristă nu se temea, însă, de prezenţa mea. Când am deschis prima oară geamul, mi-am dat seama că aş putea s-o ating fără niciun fel de efort, era la nici jumătate de metru distanţă. Mă aşteptam să zboare, dar n-a făcut-o şi atunci am înţeles că e bolnavă rău. Am întins mâna spre ea şi aproape că am atins-o, când m-a fulgerat un gând: dacă penele ei îmi vor transmite cine ştie ce boală mortală? În fond, ce ştiam eu despre vrăbii şi despre bolile lor? Mi-am retras mâna încetişor, apoi am adus nişte firimituri de pâine şi le-am pus lângă biata pasăre. Nu le-a băgat în seamă. A doua zi de dimineaţă, erau tot acolo şi se uita la mine cu o privire încă şi mai tristă. I-am pus puţină apă într-un capac, dar nu s-a atins de ea. Şi aşa a fost timp de aproape trei zile. Mereu mă gândeam: "Poate tot ce trebuie să fac e să o iau în căuşul palmei, poate asta vrea, simte că asta ar salva-o", dar nu am făcut-o. Dacă atingerea penelor ei m-ar fi îmbolnăvit? Ce ştiam eu despre vrăbii şi despre bolile lor? În a treia seară a murit, fără să-şi schimbe poziţia. Doar ochii îi avea închişi. Am luat-o cu o paletă de lemn adusă din bucătărie, am pus-o într-o pungă de plastic şi m-am dus cu ea în părculeţul dintre blocuri, unde am îngropat-o, aşa cum făcusem în copilărie cu puii pisicii pe care ea refuzase să-i mai alăpteze.
Am aruncat paleta la gunoi, gândindu-mă că nu o s-o mai pot folosi vreodată în bucătărie, apoi m-am întors şi am spălat bine pervazul cu detergent, ca să dispară orice urmă a micii tragedii care se petrecuse acolo.
Începând cu dimineaţa următoare, păsările au început să poposească din nou pe pervazul meu. Doar Casandra, porumbiţa cea albă, nu a mai venit niciodată. Am strigat-o la geam, dar fără niciun folos. În câte o noapte, o visez cum priveşte, când cu un ochi, când cu celălalt, locul unde a agonizat vrabia cea tristă, ca şi cum ar căuta să se convingă că totul a fost real. Mă pedepseşte, oare, pentru cruzimea mea? Au păsările putinţa de a-şi ghici suferinţa? Sau Casandra nu mai vine de frica morţii, ale cărei urme au rămas pe pervaz?
Nu credeam că o păsăruică bolnavă poate să aducă atâta tristeţe în viaţa mea. Un simplu gest ar fi transformat totul în bucurie: palma mea făcută căuş, pentru ca vrabia să-şi găsească în ea alinare în faţa morţii. Poate ar fi rămas şi Casandra în viaţa mea.
RAUL BAZ
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
