FORMULA AS ÎN SĂLAJ - Comorile din Casa Bunicii

LIGIA ALEXANDRA BODEA - "Efortul meu e răsplătit de bucuria regăsirii tradiţiei sălăjene"

- În urmă cu mai bine de un deceniu, Ligia Bodea, o fetiţă de doar 11 ani, a salvat de la demolare casa bunicilor din satul Iaz, judeţul Sălaj. Astăzi, Ligia Bodea este fericita proprietară a uneia dintre cele mai mari colecţii de artă populară din ţară, iar casa bunicilor a devenit un muzeu impresionant -

La cotrobăit, după vechituri

- Cum ţi-a venit ideea, fiind doar un copil de câţiva ani, să faci un asemenea muzeu al tradiţiei populare?

- Eram prea mică pe atunci ca să ştiu ce este un muzeu şi să îmi propun aşa ceva. Bunica tocmai murise şi eu am fost foarte legată de ea: era un om extraordinar, m-a încurajat să fac tot ce îmi place, îmi spunea poveşti vechi şi mă ţinea mereu pe lângă ea ca să deprind tainele şi frumuseţea vieţii la sat. Dispariţia ei m-a durut foarte mult şi a lăsat un gol... Când cei din familie au decis să demoleze casa ei veche şi grădina, i-am rugat să mai amâne cu un an. Mi se părea că ar dispărea chiar tot ce mă lega de ea şi o ţinea vie în amintirea mea. Aşa s-a în­tâmplat că mi-am petrecut vacanţa de vară printre lucrurile bunicii, în cele două camere ale ei zu­grăvite în albastru, din casa veche, de lemn. În acea vară, am tot adunat de prin curte şi din pod obiecte vechi, le-am curăţat şi le-am aşezat în casă sau în jurul casei, cu gândul că bunica s-ar bucura să vadă că sunt harnică şi gospodăria ei e îngrijită mai de­parte. Apoi am mers la vecinii de pe uliţă şi le-am cerut obiecte vechi, la fel ca ale bunicii, de care nu mai aveau nevoie, convinsă că voi înfru­mu­seţa şi mai mult casa cu ele. Părinţii au crezut că e doar ce­va trecător, o joacă de copil, însă anul următor, eu am continuat să adun obiecte vechi şi atunci i-am convins să mai aştepte cu demolarea. De fapt, ăs­ta a fost începutul: gesturile unui copil, în amin­tirea bunicii, şi dragul de casa copilăriei. Ideea muzeului a venit mai târziu.

- Cum ai reuşit să strângi, totuşi, peste două mii de costume popu­la­re tradiţionale şi mii de exponate impresio­nan­te ce reconstituie viaţa satului vechi din Sălaj?

- Dacă în primii ani mi se părea că fiecare obiect vechi pe care îl aduc în casa bunicii îi mai dă un strop de via­ţă, cu timpul, fără să îmi dau seama, asta a devenit pasiune. Mi-a plăcut tot mai mult să cotrobăi prin curţile şi podurile oamenilor şi mă bucuram de fru­museţea "vechiturilor" care îmi păreau miste­rioase şi învăluite în poveşti. Mi se părea că sunt un căutător de co­mori pierdute, uitate de oameni sau ascunse de timp. Cu fiecare obiect scos la lumină, curăţat şi reparat, mi se părea că salvez o bucăţică dintr-un tezaur foarte important. Tata mi-a sprijinit foarte mult această pasiune şi a fost uşor să îl câştig de partea mea, fiind vorba la început de casa mamei lui, construită pe la 1870. Cu ajutorul lui am putut să îmi extind "căutările" şi în sa­tele din împrejurimi, apoi în întreg judeţul Sălaj. Aşa am re­uşit să adun ii vechi, cusute ma­nual, cum astăzi nu mai face ni­meni, sumane mag­nifice, de la gra­niţa cu Bi­ho­rul, icoane pe sticlă şi mul­te, multe obiecte mi­nu­­nate.

Călătorie prin poveşti

- O parte din copilărie şi toată adolescenţa ţi le-ai pe­tre­cut adunând "vechi­turi". Nu ai simţit nicio­dată că ai vrea să fii cu cei de vârsta ta? Nu ai simţit ne­voia să fii un copil obiş­nuit?

- Îmi plăcea atât de mult ceea ce făceam, încât nicio­dată nu m-am gândit că ar putea să fie mai bine altfel. Călătoream prin satele Sălajului, călătoream şi prin poveştile oamenilor şi mi se părea fascinant. În plus, sim­ţeam că îndeplinesc o misiune foarte importantă. De multe ori am salvat ii de o valoare inestimabilă din gunoiul aruncat în fundul curţii sau din coteţul găini­lor. Al­teori, convingeam oa­menii să îmi dea mie obiec­tele vechi şi să nu le dea la troc pe o oală sau cine ştie ce nimic oferit de vân­zătorii ambulanţi. To­tul a fost făcut cu bucurie şi cu sentimentul împli­nirii, nu am ce să regret.

- Acum eşti "om ma­re", cu studii de spe­cia­litate în restaurare şi muzeografie, iar colecţia ta este celebră. Cum vezi lucrurile acum?

- De câţiva ani, mi-am dat seama că ceea ce am adunat nu are cum să mai încapă în casa bu­nicii şi atunci am zis să mai salvăm o casă veche, la fel ca a ei, şi să o re­locăm în curtea noas­tră. Erau case care stăteau să se dărâme şi am ales câ­teva dintre ele să le sal­văm. Am găsit o echipă care ne-a ajutat să nu­me­ro­tăm grinzile, să le des­facem bucată cu bucată şi să le reconstruim exact cum au fost. Aşa că acum avem două case relo­ca­te - una de "birău", adică de primar, una slovă­ceas­că, iar o a treia este deja adusă, urmează să o ri­di­căm.În felul ăsta ca­sa bunicii aş vrea să rămână doar cu lu­cru­rile ei, aşa cum era la început. Casa slovăcească are şi o poveste interesantă: ea a aparţinut unui cântăreţ la frunză, ce a acompa­niat-o pe Ma­ria Lătăreţu. Când am descoperit-o, era aproape distrusă, şi am avut mare noroc să o putem lua şi să o refacem aşa cum o vedeţi astăzi. La re­inau­gurarea ei au fost prezente şi auto­rităţi slovace care au fost uimite de fru­museţea casei şi de faptul că românii au salvat şi păstrat o par­te din tradiţia lor. De fapt, în Sălaj este o tradiţie comună, slo­­va­cii şi românii fiind împreună în această zonă. Având aceste spaţii în care tradiţia încă trăieşte, am început să pictez icoane pe sticlă, şi acum fac în fiecare an ateliere de pictură pentru copii. Încerc să păstrez această colecţie vie, cu activităţi ca pe vre­­mea bunicii, de la făcut pâine în cuptor şi până la organizarea de şezători sau "habăre", cum le zice aici.

- Cât de greu este să întreţii o astfel de co­lec­ţie? Bănuiesc că îţi trebuie o energie formidabilă, dar şi o finanţare pe măsură. Cum te descurci?

- Energia mi-o iau chiar de aici. Îmi place atât de mult să salvez şi să păstrez tradiţia vie, încât asta mă încarcă şi îmi dă putere. Sunt copii sau tineri care nu au avut şansa unei bunici ca a mea, şi îi văd cât sunt de fericiţi când pictează o icoană pe sticlă sau când, din făină făcută chiar aici, la moară, reu­şesc să scoată din cuptor pâine sau plăcinte.Aici este pentru mine acasă şi mă simt extraordinar fă­când ceea ce fac. Mă străduiesc să nu alunec în kitsch, pentru că graniţa este foarte subţire. La mo­dul concret, sigur că este greu să întreţii o astfel de colecţie: periodic, toate costumele trebuiesc scoase la aerisit, obiectele trebuiesc curăţate şi restaurate, casele, reparate. Nu e uşor... Iar eu mă bazez mai ales pe sprijinul familiei şi, financiar, pe donaţiile iubitorilor de tradiţie. Îmi dau seama însă că orice efort al meu este răsplătit atunci când văd oamenii fe­riciţi, că au regăsit spiritul şi tradiţia veche româ­nească, tradiţia sălăjenilor.