O fetita in lumea larga
- Faceti parte dintre artistii a caror stea s-a aratat pe cer foarte repede. Cu un curaj aproape nebun, la 14 ani ati fugit de acasa, pentru a canta pe Riviera Franceza. Cum se poate porni atat de repede in viata?
- Intr-adevar, aveam 14 ani cand am plecat de acasa si am inceput sa cant in barurile si localurile de pe Riviera Franceza. M-am considerat destul de puternica si matura sa fac acest pas riscant. E drept ca eram foarte rebela, parintii mei nu au fost de acord sa renunt asa devreme la scoala. Privind in urma, imi pare, totusi, bine ca mi-am luat destinul in propriile maini atat de timpuriu, pentru ca a trebuit sa invat sa-mi port singura de grija. Trebuie sa fii foarte puternic ca sa faci aceasta alegere. Am invatat sa fiu responsabila si sa-mi asum efectele deciziilor, de la o varsta mica. Iar acest lucru s-a dovedit a fi in sine o scoala foarte buna. Aceasta alegere a insemnat, de pilda, renuntarea la tot ceea ce iubeam si cunosteam deja. Dar aveam convingerea ca pentru a birui in cariera muzicala e necesar sa incep devreme. Si mi-am gasit de lucru imediat. Eu sunt de fel foarte muncitoare, pot munci ore intregi fara sa ma opresc. Cantam in "Piano bar", baruri in care canta un instrumentist la pian si o a doua persoana cu vocea. Am cantat acolo un an, dar la un moment dat nu prea mai gaseam de lucru si ramasesem si fara pianist (rade). O prietena m-a ajutat si mi-am gasit de lucru ca moderatoare intr-o tabara de vacanta. Imi placea mult ce faceam acolo, dar imi lipsea muzica, asa ca am inceput sa imi caut iar de lucru pe Coasta de Azur, la Nisa, unde am cantat intr-un "Piano Bar" alti 5 ani. Dar dupa acei 5 ani am simtit ca viata mea, cariera mea, trebuie sa mearga in alta directie. Asa ca am plecat la Paris. Nu cunosteam pe nimeni acolo, nu aveam nici un prieten. In primele luni dupa ce am ajuns acolo, m-am ingrasat 10 kg, dovada ca nu eram tocmai in elementul meu. Eram constienta de valoarea vocii mele, dar pe Coasta de Azur, cunoscusem multe cantarete care cantau la fel de bine. Asa ca la Paris aveam din ce in ce mai multe complexe si din ce in ce mai putina incredere in mine. Tot atunci am trait si prima mea deceptie in dragoste. Dar nu m-am plans nimanui. Eram prea mandra pentru a ma reintoarce pe Coasta de Azur si eram hotarata sa realizez ceva la Paris! Eu insami alesesem sa merg acolo. Pana la urma, cred ca fiecare dintre noi trebuie sa facem singuri alegerile care ni se par potrivite in viata si sa ni le asumam. E foarte important ca dupa ce alegi un drum sa privesti inainte cu hotarare si optimism. A fost, desigur, si nebunia adolescentei, dorinta de a fi altfel, de a iesi din tiparele parintilor si ale societatii. Si, privind inapoi, imi vine greu sa cred, cateodata, ca eu sunt Helene Segara care canta si umple sala Olympia din Paris. Imi spun ca poate dragostea pe care am daruit-o celor din jurul meu a reusit sa dea roade, sa se imprastie ca niste seminte din care, iata, au rasarit, in cele din urma, flori.
- A existat un moment anume in care portile succesului s-au deschis? A jucat si norocul un rol?
- A trebuit sa am multa rabdare pana sa vad o raza de speranta de undeva. Iar raza de speranta a venit de la Orlando, fratele si producatorul Dalidei. Reusisem sa inregistrez primul meu single, "Je vous aime adieu", care a ajuns pe masa lui. A ascultat melodia si i-a placut vocea mea. El este cel care apoi mi-a dat incredere si a reusit sa scoata la iveala cantareata Helene Segara de astazi. In Franta, nu primesti o recunoastere nationala, decat daca reusesti sa te faci placut si respectat de publicul parizian. Parizienii sunt foarte educati si pretentiosi. Vazusem cum interpretii din localurile de pe Coasta de Azur, de la o anumita varsta incolo, erau din ce in ce mai marginalizati, si mi-a fost teama sa nu mi se intample si mie acelasi lucru. De aceea am plecat la Paris. Dar da, am avut si mult noroc, dintotdeauna am simtit ca sunt norocoasa, pentru ca de fiecare data cand mi s-a intamplat sa fiu intr-o situatie dificila, sa ajung la capatul puterilor, a existat mereu ceva sau cineva care m-a facut sa-mi recapat speranta.
Mama, la 18 ani
- Ati devenit mama destul de devreme, inainte de faima. Ce impact a avut nasterea primului copil?
- L-am nascut pe Raphael la doar 18 ani. Nu mi-a fost deloc teama, pentru ca nu m-am gandit prea mult la urmari, ci mi le-am asumat pur si simplu. Daca te gandesti prea mult, risti sa nu mai realizezi nimic. Si am fost rasplatita. Cariera mea mi-a depasit cu mult visele, mai ales pentru ca l-am avut pe Raphael, atunci. La 18 ani, nu eram la fel de ambitioasa ca acum. Trebuia insa sa dau de mancare copilului meu, plecasem impreuna la drum si trebuia sa o scoatem cumva la capat. Fiul meu a fost pentru mine cea mai mare motivatie pentru a ma lupta. Am gasit in rolul meu de mama o forta nebanuita. Voiam sa reusesc in cariera muzicala, ca sa-mi pot permite sa ii ofer baiatului meu o viata fara privatiuni materiale.
- Tanara generatie de astazi pare sa iubeasca pe fuga, pare sa nu mai aiba rabdarea de a hrani o relatie de dragoste. Cum impacati viata profesionala cu viata de familie?
- Sotul meu si cu mine lucram impreuna la proiectele noastre muzicale, pentru ca si el este muzician. Cea mai mare provocare pentru noi este aceea de a reusi sa ne detasam complet de cariera si sa ne traim viata de cuplu. Avem amandoi dorinta de a impaca viata personala cu cea de artist. Atunci cand nu sunt la scoala, mai luam si copiii cu noi in turnee. Cand erau mici, aveam un autocar amenajat si calatoreau cu noi. Plec in turnee mult timp si in fiecare an. Anul trecut am avut aproape 110 spectacole! Vara aceasta am mai facut cateva in plus, desi ar cam fi trebuit sa ma opresc, iar in noiembrie incep un alt turneu. Spectacolul este un moment frumos, de daruire. Mi-e greu sa ma lipsesc de concerte, asa cum mi-ar fi greu sa ma lipsesc de cei dragi.
- Cantati despre dragoste, tradare, singuratate. Ce va leaga de aceste sentimente? De ce alegeti sa le exprimati muzical?
- Viata de artist este strabatuta de multe incercari, la fel ca vietile tuturor, de nasteri, de decese, de bucurii si de intamplari triste. Toate acestea fac parte din sentimentele despre care cant. Sunt o frantuzoaica de pe malul Mediteranei si cred ca am sangele cald, la fel ca toti oamenii din sudul Frantei. Pe mine ma insufletesc dragostea de viata, pasiunea, pasiunea amoroasa si pasiunea amicala, iar cand traim sentimente atat de intense, drama face indisolubil parte din viata noastra.
- Exista cineva, un om drag pe care il purtati in gand in momente de cumpana?
- Bunicul meu. El m-a crescut. Mama lucra si bunicul avea grija de mine, imi facea de mancare si luam masa impreuna. Era bolnav de cancer si a trecut printr-o operatie care il slabise mult, iar doctorii nu ii dadeau sanse sa traiasca mai mult de cateva saptamani. Totusi, a mai trait cativa ani. Petreceam foarte mult timp impreuna. El a fost primul meu spectator. Ma urcam pe masa si cantam, dar nu cantam pentru oricine. Doar pentru el. Imi placea sa reproduc melodiile cunoscute ale timpului. Bunicul mi-a prezis, inainte sa moara, ca o sa devin o mare cantareata si ca o sa apar la TV. Eu ma amuzam cand spunea asta, dar uite, a avut dreptate! In principiu, filozofia mea de viata este ca nu trebuie sa regretam nimic din ceea ce am facut. Dar daca as putea intoarce timpul, as petrece mai mult timp cu bunicul meu. I-as mai canta.
Sa vrei sa aprinzi speranta
- Tema majora a melodiilor dvs. e dragostea. Cum ar trebui sa ne gandim la ea in lumea plina de amenintari care ne inconjoara?
- Of, fara dragoste suntem pierduti! Mai ales in momentele de cumpana. Fara dragoste nu avem dorinta de a ne ajuta aproapele. Ce ne determina sa fim solidari unii cu altii, sa investim timp si atentie in ceilalti? Dragostea de aproapele nostru. Eu cred ca dragostea este, inainte de toate, un remediu, pentru ca daca iubim, avem si dorinta de a schimba lucrurile in bine si de a ne ajuta semenii. De 15 ani lucrez pentru o asociatie extraordinara, care ajuta copiii foarte bolnavi sa-si implineasca unele vise, vise precum intalnirea cu un fotbalist celebru, inotatul alaturi de delfini sau o calatorie cu avionul printre nori. In anumite cazuri, am vazut ameliorarea bolii, pentru ca bucuria implinirii unui vis le da copiilor forta de a fi optimisti, de a crede ca soarta li se poate schimba. Sa vrei sa aprinzi speranta in sufletul cuiva - asta vine din iubire, din dorinta de a darui. Si, uneori, nici nu e nevoie de gesturi marete. Ajunge un cuvant rostit. Un alt proiect special in care m-am implicat a fost salvarea si ajutarea elefantilor. Am decis sa ajut aceasta asociatie si sa ma cufund in jungla, sa merg sa ajut elefantii, care sunt realmente niste fiinte magnifice. E ingrozitor ce facem! Manam spre disparitie specii intregi de animale. Am scris si o carte ca urmare a acestei experiente, pentru a finanta tratamentele pentru elefanti. Faptul ca foarte multi oameni au cumparat-o m-a bucurat enorm.
- Opusul iubirii este singuratatea. Are ea si virtuti sau este doar asteptarea celuilalt?
- Singuratatea isi are virtutile ei, daca este limitata la acele scurte momente in care avem nevoie sa ramanem doar cu gandurile noastre, sa reflectam sau sa ne odihnim. Insa viata in comun, in familie sau comunitate este la fel de indispensabila ca apa sau hrana. Chiar si calugarii care traiesc in izolare fizica sunt perfect integrati comunitatii din punct de vedere spiritual. Ei se roaga pentru noi toti. Pe asteptarea Celuilalt isi bazeaza mesajul inclusiv Biserica. "In multime", adica printre Ceilalti, este si titlul noului meu album. Pentru a convietui fericiti e necesar sa facem schimburi de daruri. Pentru multe din melodiile pe care le-am compus, inspiratia a pornit de la sentimentul de singuratate, de care nimeni nu scapa si pe care l-am resimtit din plin, si eu, in anumite momente.
- Cu ce promisiuni ii invitati pe spectatorii romani la concertul din Bucuresti?
- Cu siguranta vor asculta cantecele mele cele mai de succes. Oricum, nu doar publicul se modeleaza dupa spectacolul pregatit de artist, ci si artistul se pliaza la dorintele publicului. O sa incerc sa fac in asa fel incat intalnirea cu publicul romanesc sa fie cat de frumoasa si tandra posibil, pentru ca muzica mea este tandra, iar oamenii care iubesc muzica mea sunt romantici, sunt oameni cu sentimente intense. Stiu ca romanii sunt, de asemenea, tandri si romantici. Nu imi place sa ma dau in spectacol cu emotiile mele, insa cred ca atunci cand publicul vine sa ma asculte, vine pentru a cauta sentimente reale si asta incerc sa dau. Nu imi place sa fiu o artista de carton, care doar vinde albume si pe care nimeni nu o cunoaste pe viu. Daca vrei sa descoperi un artist, trebuie sa-l vezi in carne si oase, sa stii cum este el pe scena, cum interactioneaza cu ceilalti. Iar eu pe scena ma regasesc, acolo este locul meu, acolo ma simt bine. Pentru mine, concertul din Romania nu este un prefabricat, ci o relatie care incepe de la zero, cu toata fervoarea si emotia unei noi intalniri.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
