Mandra Lumii din Valea Codrului

Contele indragostit

Pe o cruce de piatra din satul bihorean Valea Mare de Codru, se afla o inscriptie pe care, dupa ce o citesti, te simti indemnat sa-i afli intelesul ascuns. O inscriptie scrisa in ungureste si care inchide in ea o poveste de dragoste veche de o suta cincizeci de ani. O poveste, astazi greu de imaginat, intre un nobil occidental si o tanara romancuta care i-a furat inima.
"Suflet nobil, odihneste-te/ la sanul lui Dumnezeu/ ale carui raze au stralucit/ pe obrajii tai./ Trupul tau - sub acest mormant,/ sufletul tau - sus in rai./ Cine ti-a vazut fata cand mureai/ nu se mai ingrozeste de moarte.
Intru amintirea Elisabetei Galea,
Logodnicul ei, Carol Eduard contele Stuart - Albany"
Sentimentele contelui Carol Stuart, duce de Albany, au ramas adanc sapate in piatra de mormant, asezata in 1867 la capataiul celei care a platit cu viata, dragostea ei fata de descendentul casei regale din Scotia. Un gutui a crescut protector peste insemnul iubirii. Ca intr-o intelegere tainica, pomul face corp comun cu piatra, pana la inaltimea crucii, apoi isi curbeaza tulpina spre miazazi, venind parca in completarea bratului lipsa, spart de niste raufacatori in 1918, dupa alipirea Ardealului la tara mama.
Povestea de iubire dintre fiica preotului din Valea Mare de Codru si Contele Stuart si-a pastrat intreaga emotie, chiar si acum, dupa un secol si jumatate. "I-au zis Mandra Lumii, asa era de frumoasa, iara contele venea la ea cu calul in spume, asa-i era de draga", spun localnicii, care stiu povestea de la strabunii lor.

Mandra Lumii

Drumul care duce spre localitatea unde s-a nascut "Mandra Lumii" trece pe langa o padure lunga si deasa. Satul, asezat idilic pe o colina, isi deschide larg marginile, intr-o vale ce se numeste Valea Codrului. Strabat o ulita pustie, cu dorinta ciudata de a dezlega povestea de dragoste sapata in piatra de sub gutui. Casele au garduri din tepi, crosetate in nuiele de alun. Biserica satului e si ea inconjurata de o pace fara cusur. Si totusi, pe aceasta vatra s-a derulat una din cele mai emotionante povesti de iubire. Am avut un sentiment aproape religios in momentul descoperirii crucii Elisabetei Galea, pusa acolo de logodnicul ei, contele Carol Stuart, duce de Albany.
Povestea Betei, fata preotului Galea. care s-a nascut si a slujit in Valea Mare de Codru, o stie tot satul, cu mic cu mare. Desi au auzit-o de sute de ori de la parintii si bunicii lor, oamenii o spun la fel de emotionant ca acum 145 de ani. Mi-au povestit-o si mie, cu de-amanuntul, de trei ori. Intai baciul Petru Ungur, in varsta de 81 de ani, ruda cu "Mandra Lumii", apoi baciul Vasile Mateas si, la final, mos Iosif, cel mai batran om din sat, care stie cel mai exact cum a decurs povestea. In ziua aceea, cand am ajuns la el, Iosif David tocmai implinea onorabila varsta de 95 de ani : "Inalt, frumos ca bradu - maicuta m-a facut. La lupta si la hora - la toate-s priceput", ma intampina el voios, masurandu-ma cu o privire albastra si limpede. Batranul David este el insusi o pagina de istorie vie. A luptat in cel de-al doilea razboi mondial. A trecut Prutul "ca sa-i dezrobeasca pe basarabeni", apoi a fost luat prizonier de rusi. Cand armata romana a intors armele, David a ajuns cu frontul pana la Oradea. "Mai, voi sa nu uitati un lucru. Eu sunt primul care a pus steagul romanesc pe Primaria din Oradea. Asta se intampla in octombrie 1944. De acolo de sus, am tras niste rafale de mitraliera de-a rasunat tot Ardealul."

Viata amara

In urma cu un secol si jumatate, satul Valea Mare de Codru, ca de altfel intreg Ardealul, se afla sub doua stapaniri. Una grea si amara, exercitata de grofii unguri, si una politica, coordonata direct din cancelariile imparatului de la Viena. Toate bogatiile tinutului erau in mainile strainilor. Peste padurile seculare se improprietarise Biserica catolica. Mii si mii de vagoane incarcate cu busteni au luat, de-a lungul vremii, drumul Austriei, iar terenurile arabile, livezile si vitele erau exploatate in exclusivitate de unguri. Scolile, spitalele si justitia erau tot in mainile lor. Taranii romani nu aveau dreptul decat asupra vetrei de sub casa si a unui petic de pamant pentru gradina.Ca sa traiasca, trebuiau sa intre in jugul stapanirii. Putini au fost aceia care au cunoscut gustul carnii, al oualor sau al laptelui. Neavand pamant, nu puteau creste animale. Barbatii din Valea Codrului taiau copacii din padurea episcopului, iar femeile parcurgeau pe jos 30 de kilometri pana la Oradea ca sa-si vanda puii si ouale din gospodarie. Biletul de tren era prea scump pentru posibilitatile lor. Cu banii stransi, mergeau o data la doua luni pana la Gyula, in Ungaria, de unde isi procurau cereale pentru paine. Gyula era singura piata unde se gaseau grau si porumb de vanzare. Cumparau cam cat puteau aduce o data in spate. Dupa atata truda, boabele lor de grau si porumb erau mai pretioase decat tot aurul grofilor unguri la un loc.
Preotul Galea, tatal "Mandrei Lumii", "era oleaca mai instarit". Si el se nascuse tot in Valea Codrului, insa, fiind mai istet la minte, a fost remarcat de un preot greco-catolic, care l-a trimis la o scoala romaneasca, in tara mama, dincolo de hotarele imperiului austro-ungar. La vremea aceea, preotii greco-catolici romani aveau o fundatie umanitara clandestina, prin care, in colaborare cu scolile din tara, incercau sa acorde sprijin financiar tinerilor talentati din Ardealul ocupat. Preotul Galea a avut norocul sa se numere printre ei. Dupa cativa ani, s-a intors acasa, deprins cu randuiala preotiei, dar si cu o nevasta cu o zestre peste nivelul satului. Nu se stie nici pana in ziua de azi de unde era de loc preoteasa. Cert e ca preotul si-a oranduit la Valea Codrului o gospodarie mai rasarita decat a celorlalti. A avut doi copii: pe Elisabeta, slabiciunea lui, si pe Ion, mezinul care i-a mostenit averea. Pe copila a trimis-o la scoala de fete din Arad, pe baiat l-a tinut acasa, ca nu si-a mai putut permite atatea cheltuieli. Cand Elisabeta s-a intors de la scoala, era o adolescenta atat de inteligenta si atat de frumoasa, incat oamenii, intalnind-o in cale, se simteau obligati sa-si scoata palariile si sa se incline in fata ei, fara ca nimeni sa le-o ceara. "Mandra Lumii" i-au spus cu totii si "Mandra Lumii" a ramas.

Intalnirea

Contele Carol Stuart si Elisabeta, taranca frumoasa din Valea Mare a Codrului, s-au intalnit prima data in primavara anului 1865. Tatal fetei, preotul Galea, a iesit cu paine si sare inaintea suitei arhiducelui Albrecht, care mergea la vanatoare de ursi la Campani, cu aghiotantul sau, ducele Stuart. Elisabeta vorbea frantuzeste, latineste, nemteste si ungureste.La acea intalnire, fata popii a fost chemata sa traduca vorbele inaltilor oaspeti pe intelesul taranilor care se adunasera curiosi pe ulita mare a satului. Contele, aflat pentru prima data pe teritorii locuite de romani, a fost atras de straiele populare ale fetei. Beta purta vesminte de sarbatoare si o salba de aur la gat. Era potrivita de stat, bruneta, cu pielea alba ca laptele si ochii verzi ca mugurii de fag. Contele s-a apropiat de ea si, intalnindu-i privirea, s-a pierdut cu firea. Si ea si-a stapanit cu greu emotiile, ca sa nu se faca de ras. Intreaga asistenta le-a observat fastaceala. Sustinand ca vrea sa mai admire peisajul din zona, contele i-a cerut arhiducelui sa mai zaboveasca o vreme, inainte de a purcede spre locul de vanatoare. Binevoitor, arhiducele i-a oferit ragazul sa stea mai mult de vorba cu fata. A cerut preotului sa-i pregateasca pranzul exact in poiana in care poposisera.
Ziua aceea a fost memorabila pentru sateni, iar pentru Beta a fost o intalnire decisiva in calea destinului sau. Din pacate, preoteasa visa un ginere bogat, iar singura avere a ducelui de Stuart-Albany era nobletea si sabia sa. Orfan, slujea de mic in armata austriaca. In ce-o privea pe Elisabeta, mana ei ii fusese promisa lui Tachi, un comerciant avut din Salonta, rau si cam betiv, turc venit din Grecia, si care o curta pe Beta cam de multisor.

Rapirea

La o luna dupa intalnirea Elisabetei cu contele, Tachi a venit in petit. Nu era acasa decat preoteasa, care l-a primit cu inima deschisa, mai cu seama ca primise de la acesta daruri bogate, stofe si dantele din matase. Dar parintele Galea nu voia sa auda de turc.Obsedata de avutia lui, preoteasa cea avara si lacoma a pus la cale cu Tachi rapirea fetei. Zis si facut. Mama a scos fata la padure, sub pretextul ca vrea sa culeaga fragi, iar turcul a venit pe-un cal si-a furat-o. In casa lui din Salonta, s-au facut in mare graba toate pregatirile de nunta. In cele din urma, preotul a trebuit sa-si dea si el acordul. Pentru Elisabeta, rusinea era deja prea mare ca sa fuga ori sa se opuna casniciei silite.
Dar contele Eduard nu putea, nici el, sa o uite pe fata si, dupa intoarcerea la Viena, a facut toate demersurile pentru a fi repartizat in Ardeal. Intamplarea a facut sa i se dea postul de capitan de dragoni, tocmai in Salonta. Intre timp, Beta aproape se impacase cu soarta. Se inchisese in ea, nu frecventa cercurile inalte, nu participa la baluri, isi gasise refugiul in poezie, scria versuri de dragoste, pe care le dosea cu grija, sa nu le gaseasca sotul ei. Tachi, om de lume, isi continua nestingherit petrecerile nocturne, in compania prietenilor si a femeilor frivole. Pentrul el nu se schimbase nimic. Dar intr-o zi de iarna, Beta s-a hotarat sa mearga la patinaj, dupa noua moda a timpului.

La patinaj

In parcul din Salonta se afla un lac pe langa care femeile si fetele din lumea buna a orasului isi faceau plimbarea zilnica. Nimeni nu avea insa curajul sa incerce gheata. Doar Beta, care invatase sa patineze la scola de fete din Arad. Cu o alunecare lina si cateva piruete usoare atrase toate privirile asupra ei. Simtindu-se tinta privirilor, dadu sa se retraga.Prea emotionata, probabil, s-a impiedicat la mal, gata sa cada pe gheata. Dar o mana puternica o prinse instantaneu de brat si-o ajuta sa revina pe trotuar. Isi ridica fata imbujorata pentru a-i multumi si... in fata ei il descoperi cu uimire pe ducele Eduard. In primul moment, vru sa se arunce in bratele lui, cu bucuria imensa ca-l vede si nimic altceva nu mai conteaza, dar ramase tintuita. Parea ca nimic n-o mai asculta, picioarele, inima, mintea. Barbatul statea impietrit. "Tu? Tu aici?", intreba uluit. "Da, eu sunt... M-am maritat si locuiesc in Salonta", raspunse Elisabeta, cu glas sufocat.
Intalnirea contelui cu Beta fu intrerupta de apropierea femeilor iscoditoare, curioase s-o cunoasca pe cea despre care vuia tot orasul si nimeni nu apucase inca s-o vada. "Nu pot sa-ti spun mai multe acum", spuse Beta, zambind chinuit. "Sa vii la balul primariei de duminica", apuca el sa-i mai spuna, inchinandu-se in fata ei, ca un gentilom bine crescut. A doua zi, Tachi ramase surprins de interesul neobisnuit pe care Beta il manifesta pentru petrecerea de la primarie. In sinea lui se bucura ca era o ocazie numai buna sa se mandreasca in lume cu frumoasa lui nevasta, incat chiar o incuraja. Printre ceilalti participanti la bal, Beta avu prilejul sa danseze in cateva randuri si cu contele, fara sa atraga prea tare atentia. Nici nu le erau necesare prea multe cuvinte. Iubirea ii topise, iarasi, pe amandoi.

"Vino, ca eu mor!"

In zilele urmatoare, contele isi facu publica intentia de a invata limba romana si, in consecinta, lansa o oferta de nerefuzat. Dintre toate doritoarele interesate, Stuart a ales-o pe Beta. Din acel moment, intalnirile lor au devenit frecvente si aveau si o justificare in ochii opiniei publice. Insa suspiciunile turcului cresteau proportional cu gelozia.Tachi a inceput sa fie mai atent la iesirile sotiei sale, ba chiar s-o urmareasca. Ros de dor si imprudent, contele trecea zilnic pe langa casa Elisabetei, insotit de soldati calare, iar frumoasa inimii sale se arata la geam. Intr-o zi, Tachi a pandit-o si, surprinzand idila, si-a tras de la geam nevasta, si-a inceput s-o loveasca necrutator. Stuart a auzit strigatele, a spart usa si dupa ce a reusit sa patrunda-n casa, l-a imobilizat pe turc, a luat-o pe Beta, inconstienta, a dus-o la hotel si a chemat repede un doctor. Tachi, care era consilier orasenesc, a trimis dupa ei jandarmii unguri. Dar Stuart a tras sabia si le-a zis: "N-aveti putere peste mine. Sunt ofiter austriac!". Beta si-a revenit greu din bataie. Avea oasele zdrobite si pielea plina de vanatai. Cand s-a mai intremat, Stuart a dus-o cu caleasca la Valea Mare. Trei luni a stat contele cu ea, pana la divort, dupa care s-au logodit in biserica satului. Apoi s-a dus la Viena sa ceara un grad mai mare ca sa-si poata intemeia o familie, alaturi de iubita lui. N-a ajuns bine in cancelaria arhiducelui Albrecht, ca a si primit o telegrama de la Beta: "Vino, ca mor!".

Sarutul mortii

Eduard n-a mai asteptat incuviintarea imparatiei si-a plecat de la Viena cu primul tren spre Budapesta, apoi cu un altul pana la Oradea. "Cand a intrat in curtea popii, calul numa' nu cadea in spume. Elisabeta era deja cu mainile pe piept si lumanari la cap. N-a mancat, n-a baut, n-a hodinit, a sarutat-o tat timpul, pana ce a murit si au ingropat-o".Aceasta imagine a ramas atat de intiparita in mintea localnicilor, incat stoarce lacrimi si-n ziua de azi. Batranii spun ca Stuart a pus cu Beta in mormant o cutie, dar nimeni nu stie ce e acolo. Cand s-a facut seara, a incalecat si-a plecat sa moara in razboiul cu Prusia.
Preotul Galea s-a stins din viata cativa ani mai tarziu, de inima rea. Fratele Betei, Ion, si-a vandut mostenirea si-a plecat in America, unde a si murit. Ticaloasa de preoteasa a trait insa multi ani. S-a luat cu padurarul, i-a crescut acestuia trei fete, a vandut casa preotului si acareturile unui om din sat si nu s-a mai ales nimic de urma lor.
De ducele Stuart n-a mai auzit nimeni nimic. Singura urma a trecerii lui prin sat e piatra de mormant si slovele sapate in porfir rosu ca sangele: "Logodnicul Carol Eduard, conte de Stuart-Albany".
In urma cu vreo 50 de ani, au venit mai multe oficialitati in sat, au vrut sa dezgroape cadavrul "Mandrei Lumii", sa vada ce obiect pretios i-a lasat contele, dar putinele rude aflate atunci in viata s-au opus. Asa a intrat in legenda povestea fiicei preotului din Valea Mare de Codru, fata cea frumoasa, care si-a permis un lucru de neinchipuit pentru vremurile de atunci: sa iubeasca cu adevarat.