Evocari basarabene - Pastile in Campia Bugeacului

Bucurie si prigoana

Cum ajungeam in Postul Mare, deveneam alti copii - mai cuminti, plini de smerenie si piosenie. Dupa povestile cu ingeri ale bunicii Xenia, seara de seara, spuneam "Tatal nostru" sau "Inger, ingerasul meu", temandu-ne sa nu-l suparam cu ceva pe Iisus. Plangeam cand ne uitam la chipul lui, rastignit pe cruce, si asteptam, cu adevarat, Invierea. Credeam in miracolul ei. Posteam constient si ne impartaseam.
Pe de alta parte, Postul insemna pentru noi, copiii, nu numai rugaciune si evlavie, ci si un prilej de a ne infrupta din bucatele delicioase de post, pe care mama le pregatea in aceasta perioada: sarmale in frunza de vie, leurda, ridiche sau podbal, "pampuste" cu mujdei, varzari cu cirese amare si cu dovleac, "strude" cu ciuperci si cartofi, coltunasi cu visine, "baba" neagra, cucosei cu zahar, covrigei fierti, unsi cu miere si presarati cu mac...
In perioada sovietica, care a coincis cu anii copilariei noastre, multe biserici au fost batjocorite, distruse din temelie sau arse de comunisti, altele - transformate in grajduri, depozite de chimicale ori case de nebuni. Astfel se dorea indepartarea noastra de Dumnezeu. Cu toate acestea, biserica din satul nostru, Satul Nou (numit la inceput Gura Celighider, apoi I. G. Duca), asezat in campia intinsa a Bugeacului (Basarabia de Sud), pe malul raului Cogalnic, a rezistat tuturor incercarilor de a fi inchisa, prin abnegatia celor care au pastorit-o. Dar, desi usile lacasului sfant au fost in permanenta deschise, noi, elevii, nu aveam dreptul sa mergem la slujbe, eram "vanati" de asa-numitele "drujine populare" si denuntati directiei. Apoi incepea spectacolul: eram scosi in fata intregii scoli, batjocoriti, numiti "bogomolnici". Cu toate stradaniile lor antihriste, nu incetam, totusi, sa ne impartasim, sa sfintim la Florii "matisorii", sa mergem la denii, in saptamana Pastelui.

Marea primenire

In joia Pastelui faceam curatenie in curte si la strada, varuiam copacii si trageam braiele la casa. Seara dadeam foc la gunoi si "concuram" cu "cetele" vecine, al cui rug arde mai tare. Desi nu era cea mai laudabila isprava, urcam in Podis sau Hartoape, adunand de pe dealuri anvelopele risipite, le aprindeam, rostogolindu-le la vale, de ajungeau pana la Cogalnic...
Tot in joia mare, mama cocea pasca si cozonacii. Imi dainuie si acum acel miros imbatator de cozonac cald, de-mi lasa gura apa. Asteptam, insa, rabdatori sa-l gustam, abia in ziua de Pasti. Sambata se vopseau ouale, ritual la care participam si noi. Dupa ce mama le scotea din vopseaua preparata cu foi de ceapa sau sfecla rosie, le ungeam cu putin ulei sau cu o felie de slanina, si cand se mai zvantau, le lustruiam cu o bucatica de catifea, apoi asteptam ca mama sa ne laude, hotarand ale cui sunt mai stralucitoare. Tata, la randul lui, taia mielul, din care preparam drobul si friptura.
Slujba de Pasti incepea sambata noaptea, in limba romana. Pe la orele 12, inconjuram cu tot alaiul biserica, cantand "Hristos a inviat din morti, /Cu moartea pre moarte calcand". Luam cu noi la biserica, intr-un cos frumos impletit din nuiele si acoperit cu un prosop inflorat, toate bunatatile pe care le pregatisem - pasca, oua rosii, cas proaspat, drob, chiftele, unt, vin, sare etc. Era o priveliste incantatoare! Gospodinele se intreceau intre ele, venind fiecare cu bucate alese, asezate in cosulete care mai de care mai ornamentate si acoperite cu prosoape colorate. La fiecare cos ardeau lumanari, o mare de lumanari, care creau impresia unui foc sfant. Asteptam cuminti, pana dimineata, la crapatul de zi, cand preotul, insotit de cor, stegari si enoriasi, inconjura biserica de trei ori, sfintind cu agheasma bunatatile noastre, dar si pe noi. Dupa aceea, imparteam "ostinte" rudelor noastre, rostind "Hristos a inviat!", primind si noi din bucatele cele sfintite.

Hristos a inviat!

Sarbatoarea incepea cu adevarat in zori, cand ne intorceam cu totii de la biserica. Noi scoteam din fantana apa neinceputa si o turnam intr-un lighean, unde mama punea un ou rosu si unul alb, iar tata vara niste copeici, albe si galbene, care simbolizau argintul si aurul. Ne spalam pe rand, aceasta insemnand ca vom fi sanatosi si rumeni ca oul rosu, frumosi si albi ca oul alb, curati ca argintul si bogati ca aurul.Tot farmecul era in acei banuti. De obicei, ei ii reveneau celui mai mic, care traditional se spala la urma, dar noi ne faceam a disparea pe undeva, ca doar-doar vom fi ultimii.
Masa incepea cu blagoslovire de catre tata si apoi cu ciocnitul oualor intre parinti, spunandu-si "Hristos a inviat!" - "Adevarat a inviat!". Venea si randul nostru sa facem acelasi lucru, numai ca, pe neobservate, mama isi scotea oul ei de lemn si ciocnea cu fiecare dintre noi. Eram totdeauna nedumeriti cum de si-l alege pe cel mai tare, de le sparge pe toate ale noastre. In acest fel, ne obliga sa incepem fiecare Pasti cu un ou sfintit. I-am descoperit smecheria cand proceda la fel si cu nepotii. Cojile sfintite le adunam gramajoara, le aruncam in brazda ca sa creasca roada, ori macinate, le amestecam in hrana animalelor si a pasarilor, ca sa dea frupt si oua.
Dupa ce ne saturam cu de toate, mergeam sa ducem vestea minunata si rudelor, prin simbolicul "Hristos a inviat!". Primeam in schimb dulciuri si, neaparat, oua rosii si cozonaci.
Daca acum sunt atatea parcuri de distractii pentru copii, pe atunci un scranciob era tot ce ne doream. Se instala special, inainte de Pasti, in centrul satului, spre fericirea noastra, a celor mici. Fetele si flacaii mergeau in ziua de Pasti la Joc sau la Hora.

Randunusul

Cea mai frumoasa amintire despre Pastele copilariei mele ramane "randunusul". Nu stiu daca el s-a mai intalnit pe undeva, dar pentru noi a ramas ceva deosebit. Ne adunam noi, copiii, in grupuri, pe mahalale, alegeam cate un delusor si incepeam intrecerea. Fiecare sterpeleam de acasa oua vopsite, plus cele castigate de la rude. Rand pe rand, rostogoleam ouale de pe delusor. Si daca ne suradea norocul sa-l ciocnim in drum pe al cuiva, era achizitia noastra. Astfel, mergeam acasa cu o cosarca de oua colorate sau... goi pusca. Oua aveam destule, fiecare acasa, distractiv era jocul in sine. Astazi, cu parere de rau, nu stiu daca isi mai aminteste cineva de "randunus".

Pastele blajinilor

Ca si in majoritatea absoluta a satelor din Basarabia de Sud, a doua duminica dupa Pasti (in unele localitati lunea), se sarbatoreste Pastele Blajinilor (e insemnat cu rosu in calendar). Este o sarbatoare nationala, de cinstire si pomenire a celor plecati dintre noi. Dupa slujba din biserica, toata lumea merge la cimitir, cu bucate si daruri.Se citeste si aici o slujba de prohodire. Mormintele celor dragi se impodobesc cu flori, oale din lut, strachinute, prosoape etc. Dupa prohod, darurile se impart rudelor, cunoscutilor, satenilor. La masute improvizate sau chiar direct pe iarba proaspata, se aduna neam cu neam, langa mormintele celor raposati, si ospateaza din bucatele aduse, inchinand cate un pahar cu vin si pentru cei morti: "Dumnezeu sa-i ierte si sa-i pomeneasca!". Se crede ca astfel si mortii s-au bucurat de sarbatoare alaturi de cei vii. Mi-a placut intotdeauna aceasta traditie, pentru ca numai asa iti poti vedea tot neamul adunat gramajoara.
Daca intre Paste si Ispas (Inaltarea Domnului) au loc diferite manifestatii, precum nunti, cumetrii, botezuri, parastase, in mod traditional, pasca si ouale nu lipsesc de pe masa.
Sarbatorile de Pasti se sfarsesc de Rusalii, cu Duminica Mare sau Troita (a 50-a zi de la Inviere). In aceasta zi, nasii le daruiesc finilor de botez, pe langa hainute, canute, farfurioare, si cirese si trandafiri infloriti. Ce zi asteptata mai era! Caci noi aveam tocmai sase nasi de botez (asa e traditia in aceste tinuturi - cu cat mai multi, cu atat mai bine!), inchipuiti-va ce de daruri primeam! Dar este oare vreun copil sa nu se bucure de ele?
In ciuda timpului care a trecut, imi amintesc si astazi cu drag de aceasta icoana a copilariei mele, pe care, de-a lungul vietii, n-am facut altceva decat s-o pictez si in simtirea copiilor mei. Cred ca sunt prea frumoase aceste datini crestine, pentru ca ele sa nu incapa si sa dainuie in intreg neamul romanesc, in tara, dar si in Basarabia si Bucovina, parti din sufletul nostru, uitate la o margine de lume.
Fotografiile autoarei