Ranile copilariei
- Copilaria este o zona extrem de fertila pentru inspiratia unui scriitor. Ea naste lumi extraordinare, pe care le purtam cu noi toata viata. Tu ce-ti mai amintesti din primii ani?
- Am copilarit intr-o casa a carei gradina cobora spre un lac. Imi placea mult sa ma ascund. Nu de cineva sau de ceva anume. Locurile interzise, locurile in care nu trebuie sa fii emana un aer aproape senzual, de pericol inofensiv. Imi alegeam, ca in Blecher, locurile bune ale ascunderii si ale incremenirii mele. Stateam ore in sir sub o scara de lemn cariat, plina de haine, al caror miros jilav imi intra in piele, sau ma retrageam in pod, unde vara erau 40 de grade si mai erau poze vechi de 60 de ani, cu bunicii, harti si sute de carti aruncate in mormane. De acolo, din podul sufocant si prafuit, m-am mutat intr-o groapa imensa de pamant rosu (era o curte parasita, cu ierburi inalte, lipita de gradina noastra). Un alt loc bun era langa lac. Acolo se intindea o fasie de pamant mlastinos, cu trestii inalte si ierburi taioase, care se incolaceau de picioare. Cu cat inaintam spre lac, cu atat ma afundam mai mult in podeaua aceea subtire, de sub care auzeam miscarile hipnotice ale apei. Intregi amiezi de vara stateam incremenit cu lacul sub mine. Intr-un fel inconstient, voiam sa simt cum este sa nu mai fiu sau sa nu-mi mai dau seama ca sunt.
- Provii dintr-o familie cu preocupari intelectuale. Netezeste acest lucru drumul spre literatura?
- M-am nascut intr-o familie cu o biblioteca de vreo zece mii de carti, cu un tata care citea si scria in cea mai mare parte a timpului, cu o sora care la sase ani stia Luceafarul si alte poezii pe dinafara. Mult timp, nu am suportat sa ma apropii de carti. Tata ma obliga sa citesc, iar eu nu intelegeam nimic. Preferam sa stau ore in sir in fata pianului din sufragerie. Si, intr-o dupa-amiaza, s-a intamplat pur si simplu. Am luat din raft, la intamplare, o carte. Numele ei era "Tanguirea mierlei", iar autorul, poetul austriac Georg Trakl. O carte din care am inteles brusc ca poezia e mult mai mult decat literatura. E ce are viata mai viu. O carte pe care am citit-o si recitit-o de cateva ori, pana noaptea tarziu. O carte care mi-a acoperit ochii cu propria ei realitate. Era de parca imi descoperisem un frate geaman. Apoi au urmat alti multi poeti. Incepea o alta lume, a lor si a mea, in acelasi timp: Rimbaud, Lautramont, Saint-John Perse, T.S. Eliot. Dar, ca sa revin, conteaza sa te nasti intre oameni de litere. Ajungi poate mai repede la unele lecturi, care pot insemna ceva in devenirea ta. Eu ma simt norocos, chiar si pentru faptul ca tata a fost uneori dur si intransigent cu noi in copilarie. Oamenii au mai mult memoria traumatismului, a suferintei, decat memoria fericirii. Copilariile fericite sunt, intr-un fel, lipsite de memorie. Raman intiparite in noi mai pregnant neimplinirile, frustrarile, decat monotonia zilelor linistite. Ranile din copilarie sunt cele mai adanci, dar si cele mai frumoase, daca stii cum sa revii la ele, daca stii cum sa ai grija de ele. Iar aceste rani pot deveni mai tarziu literatura.
- Cand ai scris primele poeme? Cum ai descoperit in tine fibra de poet?
- Primele poeme au fost mimetice. Nu ma interesa originalitatea, ci starea magica in care ma aducea scrisul. Cineva spunea ca mana care scrie se misca intr-un timp prea putin omenesc. Cand scriem suntem, in acelasi timp, cel mai mult si cel mai putin oameni. Am inceput sa scriu pe la 17 ani, in maniera lui Trakl, cu frenezie. Si apoi, ca toti ceilalti, pe care ii descopeream cu imensa bucurie si inocenta. Cartile altora mi-au netezit drumul spre propriul scris. Cu fiecare carte cunosti mai mult din tine, te apropii, ca scriitor, de ceea ce crezi ca este vocea ta. Pe atunci, scrisul era bucurie inocenta, explorare, dar imi dadea si senzatia excentricitatii. Mi se parea spectaculos si imposibil sa pot deveni poet. Ma inchipuiam, dupa terminarea facultatii, retras undeva intr-un sat de munte, in care sa predau cativa ani literatura romana, sa pot scrie, citi si privi stancile si vaile acoperite de ceata.
Despre singuratate
- Cand colo, iata-te la 30 de ani, in mijlocul Capitalei. Mai simti nevoia de singuratate, de asceza?
- Poezia, pentru mine, este intelegerea singuratatii mele, dar si a singuratatii celorlalti. Intr-un fel, sunt dependent de singuratate. Nu e o optiune, ci o necesitate - singuratatea ma face sa ma simt mai aproape de mine, sa ma pot respira. M-am nascut cu o piele foarte subtire prin care lumea - cu ce are ea mai agresiv, mai prozaic - intra si se aseaza in mine. Cateva zile in care sunt obligat sa stau mai mult printre oameni ma alieneaza, ma schimba, ma fac insuportabil pentru mine insumi. Scrisul te izoleaza de lume, aseaza intre tine si exterior ziduri inalte. E o stare de intensa febrilitate, aproape mistica, in care simti caldura unei minunate apropieri. Cand scrii, esti cel mai viu. Se revarsa din degete kilograme din cea mai frumoasa viata. Apoi, iesind din lumea in care scrii, ramai fara viata, trupul se umple de lumea reala, ca de ciment. Si uiti cum se face sa mai traiesti.
- Hai sa facem portretul artistului la tinerete. Cum este Teodor Duna atunci cand nu scrie?
- Sincer, nu stiu. Sunt prea multi Teodori, ca sa-ti pot raspunde limpede: am perioade in care citesc opt-noua ore pe zi, nopti in care stau incremenit pe jos si ma uit la peretele din fata mea, zile in care nu-mi mai suport casa si plec la munte sau merg ore in sir cu bicicleta, zile in care rad mult, si saptamani din care nu-mi mai amintesc nimic, in care mor linistit si nimeni nu afla, zile in care debordez de senzualitate si zile in care nu suport sa fiu atins, zile in care dimineata ma trezesc cu o pofta nesabuita de viata, pentru ca la amiaza sa mi se faca frica sau de mine sau de pofta mea de viata. Cred ca Teodor care nu scrie face inventarul tuturor acestor masti sau chipuri.
- Dar cand scrie?
- Cand scrie, Teodor se afla la mii de ani lumina de orice Bucuresti, de orice apartament de 45 de metri patrati de aer. Camera devine foarte lunga si se umple de ceata. Adie spre mare. Patul se intinde in toata camera si sparge fereastra, se revarsa si acopera intreaga lume. Si Teodor sta in acest pat, prins intre pamant si cer, si plange de cata fericire i se ingaduie. Apoi ajunge intr-un oras de sare, vede cum strazile se leagana ca esarfe luate de vant, merge imbratisat printr-o ploaie de o suta de ani, stie sa atinga prima oara cu ochii si sa vada cu mainile, apoi se simte atat de viu, de parca viata a o mie de oameni tocmai a navalit in el. Si cu toate astea, "sa te bucuri ar fi putin, iar sa plangi de bucurie ar fi inca si mai putin".
"De-a viul"
- Cea mai recenta carte a ta, "de-a viul", este, in opinia criticilor, si cea mai izbutita, cea mai matura. Iti mai amintesti starea in care ai scris-o?
- Eu ani de zile nu pot scrie nimic. Doar simt pe altcineva crescand din mine, pregatindu-se sa ma "in-locuiasca". Si, deodata, fara ca aproape nimic sa-i anunte venirea, acel cineva straniu ma duce la birou si incepe sa scrie, ore, zile in sir, zeci de pagini, ca intr-un fel de transa, ca sub hipnoza. Scriind, incep sa vad si sa simt celelalte lumi, de sub piele. Cumva, scriind mi se umple trupul de ochi. Atunci vad cu tot trupul. Simt cu totul altfel aerul pe care il respir, camera isi modifica intr-un fel imperceptibil consistenta, obiectele isi schimba infatisarea, ochii mi se fac mai negri, chiar chipul meu - atunci cand ma intalnesc cu el intamplator in oglinda - ma sperie; si ma sperie pentru ca nu il mai recunosc. Apare in mine, dintr-odata, ca un fel de vietate care nu mai poate trai decat in ea insasi. Tot ce e in afara ma inspaimanta, tot ce e inauntru imi da strania senzatie ca sunt singurul locuitor al unei lumi care capata trup pe masura ce inaintez in ea.
Un gerontofil cultural
- Ai prieteni in lumea literara?
- Cred ca da. Am simtit ca exista un tip de comunicare, mai aproape de ceea ce imi doream, cu scriitori ca Mircea Ivanescu, George Balaita, Ioan Es. Pop sau Nora Iuga. Se pare ca sunt un gerontofil cultural. Dintre cei de aceeasi varsta cu mine, ma simt apropiat de grupul scriitorilor de la Sangeorz, adica de Dan Coman (un fel de nava amiral a generatiei 2000), Marin Malaicu-Hondrari, Florin Partene si Ana Dragu. Ei si altii, foarte putini, sunt scriitori-oameni, pe care, uneori, ii simt foarte aproape si calzi. Insa atunci cand sunt obligat sa ies prea des in lume, nu ma mai recunosc. Imi vine sa fug. Adunarile de scriitori imi fac rau. Ma angoaseaza. Asta, si pentru ca nu prea empatizez cu ceea ce s-ar numi generatia 2000, in ansamblul ei uman. Sunt prea multe frustrari, prea multe resentimente. Poate de asta am ales sa nu prea traiesc in zilele noastre. Acasa nu am televizor, internet, nu cumpar reviste literare, aflu de la cei cativa prieteni ca a mai aparut o cronica la volumele mele etc. Prefer sa ma rezum la cartile contemporanilor mei, nu sa le cunosc carentele umane sau morale.
- De poetul Mircea Ivanescu te leaga o foarte frumoasa prietenie, despre care s-a mai scris in presa literara.
- Daca exista o necesitate a hazardului, pot spune ca l-am cunoscut intamplator pe Mircea Ivanescu, prin 2002. Desi stiam ca nu se mai apropiase de hartie de multi ani, l-am rugat sa scrie o prefata la cartea mea de debut. Cred ca asa a inceput o prietenie minunata. In ciuda diferentei de 50 de ierni dintre noi, il simteam ca pe "marele meu prieten". Mergeam de cateva ori pe an in casa lui de la Sibiu si petreceam zile intregi impreuna, in care imi povestea cu lux de amanunte carti deschise cu zeci de ani in urma, apoi imi citea din propriile poeme, dezvaluindu-mi originea intertextuala a aproape fiecarui vers. Eu pregateam cine "romantice", cu omleta si snitele. Inventam jocuri, radeam. Cu M. Ivanescu am ras cat pentru o jumatate din viata mea. Cea mai mare bucurie a fost cand l-am "obligat" sa scrie cateva poeme, asta dupa o pauza de vreo sase ani. M-am retras din camera si am auzit cum literele masinii de scris Olympia incepeau sa loveasca hartia, intai rar, sovaielnic, apoi din ce in ce mai repede. Si a-l face pe un mare poet sa scrie este de parca eu insumi as fi scris cel mai frumos poem.
- Cum te impaci cu statutul de poet, care in Romania nu e remunerat?
- Nu m-a interesat niciodata sa castig bani din poezie. Desi nu simt nici o neplacere atunci cand primesc sume modice pentru o lectura. In acelasi timp, nu pot scrie daca merg la serviciu opt ore pe zi. Poezia are nevoie de singuratate si liniste, ca sa creasca in tine, sa-i poti simti apropierea. Prefer sa traiesc uneori la limita decenta a subzistentei, decat sa am senzatia ca ma instrainez de mine. La cat de repede simt ca imbatranesc, vreau sa traiesc acesti ani inca proaspeti cat mai lipit de mine. Insa nu-mi place sa cer. Asa ca, atunci cand am ocazia, redactez, corectez tot felul de carti halucinant de stupide - lucru care, pana la un punct, ma amuza. Insa cand simt ca gesturile astea incep sa roada din mine, ma opresc. Este nevoie de o mare putere pentru a te opri, pentru a spune NU unei existente mediocre, confortabile.
- Iti ajunge poezia? Poti trai doar cu ea?
- Poezia, de fapt, ma impiedica sa traiesc, sa ma pot bucura atunci cand ea e departe de mine. Dupa ce ai vazut cel mai frumos cer posibil dinauntrul tau, atunci toate celelalte ceruri par carpe albastre, mucegaite. Dupa ce ai atins cel mai potrivit trup pentru degetele tale e greu sa mai simti cu adevarat un alt corp. Din nefericire, omului din mine i-au ramas prea multa indiferenta, cinism, cruzime - si usurinta cu care disimulez. Iarta-ma ca sunt redundant, dar cand iti este permis atata viu in anumite momente, atunci ramai fara pic de viata in cealalta parte a timpului, in timpul cu ore omenesti, si esti obligat sa duci mortul din tine peste tot, sa-l obligi sa zambeasca, sa vorbeasca pe marginea neantului. Si mi-e cel mai greu sa fiu un mort politicos. Si ca sa-ti raspund la intrebare: nu, nu mi-e indeajuns poezia, as avea nevoie si de putina viata, nu doar cand scriu, as avea nevoie doar de atata viata cat sa simt ca traiesc si eu, cat sa ma pot iar bucura. Si nu, nu pot trai din poezie si nu pot trai nici fara ea...
Extemporal
- Ultima melodie care ti-a placut foarte mult?
- Tom Waits, "Green Grass".
- Prima imagine care-ti vine in minte?
- Noapte instelata deasupra Rhonului, de Van Gogh.
- Orasul de care ti-e dor?
- Salzburg.
- Scriitorul in pielea caruia ti-ai dori sa fii pentru o zi?
- Malcolm Lowry, dar nu in ultima.
- Personajul preferat din romane?
- Trei lucruri care te pot face sa te indragostesti?
- Vocea, gesturile si buzele.
- Ultima mare bucurie traita?
- .........(o lunga tacere)... Nu stiu.
- Defectul tau insurmontabil?
- Incapacitatea de a ma putea bucura mai mult decat putin.
Asa cum in mari
asa cum in mari fosneste sarea, inima ta.
ma iei in brate, imi spui ca suntem la fel de reci,
inseamna ca frigul e pentru amandoi.
aproape ne atingem, imi arati ranile tale, ai avut atata
grija de ele, le-ai facut cuminti, frumoase,
par animale de casa - si ne privim ca prin cristale rasturnate
iti odihnesti ranile langa mine
si odihniti ducem cu noi ospete intregi.
noaptea asta e de prea multa vreme, imi spui.
si mainile tale de parca mi-ar intinde pumni de pasari
inghetate - ma rogi sa te acopar cu vita salbatica,
nu pot, iti spun,
iti arat cat suntem de ramasi si cata odihna.
aproape te iau in brate,
aproape ma feresc de ranile tale
si ne uitam unul la altul, cum altfel, ca prin cristale
rasturnate. nu zicem nimic.
si asa cum in mari fosneste sarea, inima ta.
***
mori linistit
mori linistit zile in sir si nimeni nu afla.
mergi si strada coboara, coboara tot mai mult.
e o pajiste acolo. cineva imparte binecuvantari
cu gura plina de nisip.
si cobori, mai jos de rasul tau, mai jos de ape
si pentru ca totul sa fie foarte frumos
cineva arunca in urma ta un caine. il privesti.
nu te opresti
si ninsele crizanteme nicaieri nu le mai duci
si cu cat inaintezi,
casele se rastoarna mai mult, s-ar zice ca aluneci,
apoi se face mai frig, cainele tot cade in urma ta
si cateva oarbe se apropie de tine
zic o, iata, un cadavru,
apoi fug, dispar si tu mori linistit zile in sir si nimeni nu afla
si mergi mai linistit, s-ar zice ca nu-ti pasa, cateva case ard,
o fata trece prin fata ta arzand, nu-ti pasa
ca te-a strigat, doar mergi pe strada care coboara,
duci o vreme o roaba de copii si nimeni nu afla
si ei isi deschid ochii, striga o, iata, un cadavru, se ascund
intr-un palc de mesteceni. fiecare copac leagana pe altcineva.
cu totii ard. cainele arde si el, cazand in urma ta,
si intreaga lume arde,
doar tu continui sa mergi si ninsele crizanteme nicaieri nu le mai duci.
si drumul se rupe, nu te opresti, totul arde in jur,
si tu mergi linistit, tot cobori, cu un caine,
si nimeni nu afla.
Fotografii din arhiva personala
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
