In ultimele doua decenii s-au umplut librariile romanesti de memorii si jurnale intime. Mai toate editurile publica de zor acest tip de carti fiindca cei care le prefera sunt mai numerosi decat amatorii de fictiune. Exista in fiecare dintre noi un soi de voyeurism, o curiozitate pentru intimitatea altora, pentru traiul lor cotidian, in principiu mai interesant ca al nostru, iar faptul ca ti-l exhiba iti da oarecum o superioritate de judecator. Sunt destui diaristi mediocri, convinsi in narcisismul lor primar ca lumea ar trebui sa stie amanuntele anodine ale unei existente fara nici o relevanta. Jurnalele unor mari creatori sunt cu totul altceva: ele ne intereseaza dinspre opera spre om, ne inlesnesc intelegerea personalitatii iesite din comun, devenirea ei in timp, reflexul launtric al evenimentelor exterioare, obsesiile si tensiunile din care se nutreste arta lor. Pentru cunoscatorul-admirator, jurnalul intim al unui artist adevarat e fascinant fiindca din notatiile aditionate poti intrevedea - cu rascruci, punti, rupturi si simetrii - ansamblul numit destin. Jurnalul Constantei Buzea e un eveniment editorial in primul rand fiindca e semnat de o mare poeta, cu o voce lirica speciala: grava si suava, intensa si eterata, de o spiritualitate armonioasa, melancolica fara sentimentalism, dureroasa fara patos, capabila sa te poarte spre puritati serafice, dar si spre cosmar thanatic. Acest prim volum, datat 1969-1971, dar rememorand si intamplari anterioare, e consemnarea la cald a existentei unei tinere femei sensibile, asediate de nefericire. Casatorita cu Adrian Paunescu in 1961, pe cand amandoi erau abia iesiti din adolescenta si extrem de saraci, fata marcata de un tata autoritar si brutal nu-si gaseste in casnicie libertatea si caldura spre care nazuia. Caci sotul coleg de facultate, cu care impartea la inceput un subsol insalubru, se dovedeste un egocentric, inzestrat cu o energie torentiala, o ambitie de afirmare si o sete de putere nestavilite, pe cat de talentat ca poet si entuziast ca jurnalist, pe atat de amoral. Cu totul nepotrivit fiintei discrete, interiorizate, timide si credincioase in toate sensurile cuvantului. Pe care o timoreaza, o subordoneaza impulsurilor lui genialoide si labilitatii psihice, o transforma in secretara si substitut de mama, o injoseste prin meschinarii. Puterea de a indura si vulnerabilitatea Constantei starnesc in barbat porniri de-a dreptul sadice (sunt povestite cateva episoade cutremuratoare). Suferintele repetate formeaza insa un nucleu mai dur in psihicul delicat al sotiei, iar bucuriile calde ale maternitatii ii rascumpara nefericirea. Fetita Ioana, nascuta in 1967, si baietelul Andrei, venit pe lume in 1969, ii dau plenitudine si sens vietii, o umplu de tandrete si jubilatie, o reinvata sa rada si sa se joace. Copiii si poezia devin stalpi de sustinere ai existentei, prioritati care-i echilibreaza balanta cu momente luminoase si paginile jurnalului se umplu de candoarea, duiosia si nastrusniciile micutilor, intr-un armistitiu familial. Minat insa de tatal autoplasat deasupra moralei si convins ca are dreptul sa-i impuna Constantei orice, de la copii din afara casatoriei, la controlul cheltuielilor gospodaresti. Strivind-o, deplasand-o din identitatea ei de poeta recunoscuta si de om demn, cu o scara de valori asezata, ducand-o spre o resemnare docila, nu face decat sa-i alimenteze frenezia scrisului. O perioada mai senina e aceea a bursei in SUA, in care il insoteste pe Adrian, cu pagini foarte interesante despre vizitele la Mircea Eliade si impresii despre lumea americana din 1971. Cuplul pare sa functioneze mai bine intr-un spatiu in care sotul e un anonim, iar histrionismul lui, din necunoasterea limbii, n-are cum sa se manifeste. Dar nu dezvaluirile despre personajul paradoxal Adrian Paunescu (admirabil, si mizerabil in acelasi timp) te fac sa nu lasi din mana acest prim volum din Jurnalul Constantei Buzea, in asteptarea celui de-al doilea, ci frumusetea scriiturii, felul cum transfigureaza - uneori chiar in poeme - realitatea: asa cum din carnea fructelor macerate se distileaza alcooluri tari.
Selectia "Formula AS"
Constanta Buzea, "Crestetul ghetarului. Jurnal 1969-1971", Editura "Humanitas" (tel. 021/311.23.30), 284 p.
In ultimele doua decenii s-au umplut librariile romanesti de memorii si jurnale intime. Mai toate editurile publica de zor acest tip de carti fiindca cei care le prefera sunt mai numerosi decat amatorii de fictiune. Exista in fiecare dintre noi un soi de voyeurism, o curiozitate pentru intimitatea altora, pentru traiul lor cotidian, in principiu mai interesant ca al nostru, iar faptul ca ti-l exhiba iti da oarecum o superioritate de judecator. Sunt destui diaristi mediocri, convinsi in narcisismul lor primar ca lumea ar trebui sa stie amanuntele anodine ale unei existente fara nici o relevanta. Jurnalele unor mari creatori sunt cu totul altceva: ele ne intereseaza dinspre opera spre om, ne inlesnesc intelegerea personalitatii iesite din comun, devenirea ei in timp, reflexul launtric al evenimentelor exterioare, obsesiile si tensiunile din care se nutreste arta lor. Pentru cunoscatorul-admirator, jurnalul intim al unui artist adevarat e fascinant fiindca din notatiile aditionate poti intrevedea - cu rascruci, punti, rupturi si simetrii - ansamblul numit destin. Jurnalul Constantei Buzea e un eveniment editorial in primul rand fiindca e semnat de o mare poeta, cu o voce lirica speciala: grava si suava, intensa si eterata, de o spiritualitate armonioasa, melancolica fara sentimentalism, dureroasa fara patos, capabila sa te poarte spre puritati serafice, dar si spre cosmar thanatic. Acest prim volum, datat 1969-1971, dar rememorand si intamplari anterioare, e consemnarea la cald a existentei unei tinere femei sensibile, asediate de nefericire. Casatorita cu Adrian Paunescu in 1961, pe cand amandoi erau abia iesiti din adolescenta si extrem de saraci, fata marcata de un tata autoritar si brutal nu-si gaseste in casnicie libertatea si caldura spre care nazuia. Caci sotul coleg de facultate, cu care impartea la inceput un subsol insalubru, se dovedeste un egocentric, inzestrat cu o energie torentiala, o ambitie de afirmare si o sete de putere nestavilite, pe cat de talentat ca poet si entuziast ca jurnalist, pe atat de amoral. Cu totul nepotrivit fiintei discrete, interiorizate, timide si credincioase in toate sensurile cuvantului. Pe care o timoreaza, o subordoneaza impulsurilor lui genialoide si labilitatii psihice, o transforma in secretara si substitut de mama, o injoseste prin meschinarii. Puterea de a indura si vulnerabilitatea Constantei starnesc in barbat porniri de-a dreptul sadice (sunt povestite cateva episoade cutremuratoare). Suferintele repetate formeaza insa un nucleu mai dur in psihicul delicat al sotiei, iar bucuriile calde ale maternitatii ii rascumpara nefericirea. Fetita Ioana, nascuta in 1967, si baietelul Andrei, venit pe lume in 1969, ii dau plenitudine si sens vietii, o umplu de tandrete si jubilatie, o reinvata sa rada si sa se joace. Copiii si poezia devin stalpi de sustinere ai existentei, prioritati care-i echilibreaza balanta cu momente luminoase si paginile jurnalului se umplu de candoarea, duiosia si nastrusniciile micutilor, intr-un armistitiu familial. Minat insa de tatal autoplasat deasupra moralei si convins ca are dreptul sa-i impuna Constantei orice, de la copii din afara casatoriei, la controlul cheltuielilor gospodaresti. Strivind-o, deplasand-o din identitatea ei de poeta recunoscuta si de om demn, cu o scara de valori asezata, ducand-o spre o resemnare docila, nu face decat sa-i alimenteze frenezia scrisului. O perioada mai senina e aceea a bursei in SUA, in care il insoteste pe Adrian, cu pagini foarte interesante despre vizitele la Mircea Eliade si impresii despre lumea americana din 1971. Cuplul pare sa functioneze mai bine intr-un spatiu in care sotul e un anonim, iar histrionismul lui, din necunoasterea limbii, n-are cum sa se manifeste. Dar nu dezvaluirile despre personajul paradoxal Adrian Paunescu (admirabil, si mizerabil in acelasi timp) te fac sa nu lasi din mana acest prim volum din Jurnalul Constantei Buzea, in asteptarea celui de-al doilea, ci frumusetea scriiturii, felul cum transfigureaza - uneori chiar in poeme - realitatea: asa cum din carnea fructelor macerate se distileaza alcooluri tari.
In ultimele doua decenii s-au umplut librariile romanesti de memorii si jurnale intime. Mai toate editurile publica de zor acest tip de carti fiindca cei care le prefera sunt mai numerosi decat amatorii de fictiune. Exista in fiecare dintre noi un soi de voyeurism, o curiozitate pentru intimitatea altora, pentru traiul lor cotidian, in principiu mai interesant ca al nostru, iar faptul ca ti-l exhiba iti da oarecum o superioritate de judecator. Sunt destui diaristi mediocri, convinsi in narcisismul lor primar ca lumea ar trebui sa stie amanuntele anodine ale unei existente fara nici o relevanta. Jurnalele unor mari creatori sunt cu totul altceva: ele ne intereseaza dinspre opera spre om, ne inlesnesc intelegerea personalitatii iesite din comun, devenirea ei in timp, reflexul launtric al evenimentelor exterioare, obsesiile si tensiunile din care se nutreste arta lor. Pentru cunoscatorul-admirator, jurnalul intim al unui artist adevarat e fascinant fiindca din notatiile aditionate poti intrevedea - cu rascruci, punti, rupturi si simetrii - ansamblul numit destin. Jurnalul Constantei Buzea e un eveniment editorial in primul rand fiindca e semnat de o mare poeta, cu o voce lirica speciala: grava si suava, intensa si eterata, de o spiritualitate armonioasa, melancolica fara sentimentalism, dureroasa fara patos, capabila sa te poarte spre puritati serafice, dar si spre cosmar thanatic. Acest prim volum, datat 1969-1971, dar rememorand si intamplari anterioare, e consemnarea la cald a existentei unei tinere femei sensibile, asediate de nefericire. Casatorita cu Adrian Paunescu in 1961, pe cand amandoi erau abia iesiti din adolescenta si extrem de saraci, fata marcata de un tata autoritar si brutal nu-si gaseste in casnicie libertatea si caldura spre care nazuia. Caci sotul coleg de facultate, cu care impartea la inceput un subsol insalubru, se dovedeste un egocentric, inzestrat cu o energie torentiala, o ambitie de afirmare si o sete de putere nestavilite, pe cat de talentat ca poet si entuziast ca jurnalist, pe atat de amoral. Cu totul nepotrivit fiintei discrete, interiorizate, timide si credincioase in toate sensurile cuvantului. Pe care o timoreaza, o subordoneaza impulsurilor lui genialoide si labilitatii psihice, o transforma in secretara si substitut de mama, o injoseste prin meschinarii. Puterea de a indura si vulnerabilitatea Constantei starnesc in barbat porniri de-a dreptul sadice (sunt povestite cateva episoade cutremuratoare). Suferintele repetate formeaza insa un nucleu mai dur in psihicul delicat al sotiei, iar bucuriile calde ale maternitatii ii rascumpara nefericirea. Fetita Ioana, nascuta in 1967, si baietelul Andrei, venit pe lume in 1969, ii dau plenitudine si sens vietii, o umplu de tandrete si jubilatie, o reinvata sa rada si sa se joace. Copiii si poezia devin stalpi de sustinere ai existentei, prioritati care-i echilibreaza balanta cu momente luminoase si paginile jurnalului se umplu de candoarea, duiosia si nastrusniciile micutilor, intr-un armistitiu familial. Minat insa de tatal autoplasat deasupra moralei si convins ca are dreptul sa-i impuna Constantei orice, de la copii din afara casatoriei, la controlul cheltuielilor gospodaresti. Strivind-o, deplasand-o din identitatea ei de poeta recunoscuta si de om demn, cu o scara de valori asezata, ducand-o spre o resemnare docila, nu face decat sa-i alimenteze frenezia scrisului. O perioada mai senina e aceea a bursei in SUA, in care il insoteste pe Adrian, cu pagini foarte interesante despre vizitele la Mircea Eliade si impresii despre lumea americana din 1971. Cuplul pare sa functioneze mai bine intr-un spatiu in care sotul e un anonim, iar histrionismul lui, din necunoasterea limbii, n-are cum sa se manifeste. Dar nu dezvaluirile despre personajul paradoxal Adrian Paunescu (admirabil, si mizerabil in acelasi timp) te fac sa nu lasi din mana acest prim volum din Jurnalul Constantei Buzea, in asteptarea celui de-al doilea, ci frumusetea scriiturii, felul cum transfigureaza - uneori chiar in poeme - realitatea: asa cum din carnea fructelor macerate se distileaza alcooluri tari.
Alte articole din acest numar
- Pe urmele parintelui ARSENIE BOCA: Pr. NICOLAE STREZA
- Puterile inexplicabile ale animalelor
- Primul ghiocel, prima iubire....
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
