Dragostele lui Nita a lu' Aur

Isi apropie chipul de oglinjoara din perete. Ajusteaza fin, cu o foarfeca, mustacioara ingusta, stil "musca". "Clic!... Clic!...", se aude sunetul metalic, din odaia de alaturi, rasunand in toata casa cea mare si rosie a lui Nita a lu' Aur, care se pregateste de fotografie.

Putini barbati mai au asemenea mustati in satul Sirnea. Altadata era "emblema" gospodarilor puternici, un semn al barbatilor darji, care aveau cu ce se mandri cand ieseau pe ulita: avere, curaj, intelepciune, caracter... Mustata asta...
Un patrat mititel si finut deasupra buzei, dand chipurilor aspre, brazdate, un aer semet si viril. "Mustata ii un dar al omului. Dumnezeu i-a lasat barbatului mustata ca sa-l difere fata de femeie. Asa ne-am pomenit de mici, cu mustetile astea. Le-am ingrijit si le-am purtat mereu, ca sa ne stie lumea. Acuma suntem numai doi in tot satul, care le pastreaza: eu si-un vecin, Viciu Teposu. Doi oameni. Doi barbati. Sangurii..." Batranul isi potriveste palariuta neagra pe crestet, apoi vestonul negru peste camasa albastra-albastra, aruncand o privire si spre pantofii tot negri, perfect lacuiti: "Mda... Un barbat care iese din casa trebuie sa fie "gentil"...". Si coboara scarile catre ulita, rezeman-du-se o clipa cu coatele de poarta si privind satul imprastiat pe culmile muntilor. Are 81 de ani si i se spune "a lu' Aur", deoarece pe taica-sau il chema Aur, adica Aurel, dar putina lume isi mai aminteste asta. Multi cred ca ii zice asa fiindca, intr-adevar, este un "om de aur" si oricine poate sa ia exemplul lui. Vin tineri sa ii ceara sfatul. Despre pamanturi, vite, fan. Sa vanda. Sa cumpere. Ori de politica. Cu cine-ar fi mai bine sa voteze? Sau sa-l intrebe despre Dumnezeu... Barbat cu mustata mica, care atunci cand vorbeste, cuvantul prinde talc in gura lui. A avut multe realizari in viata, cum ii place sa spuna. Patru case si sase masini le-a cumparat nepotilor sai, nu de mult, doar din munca sa pe-o jumatate de pogon de fan si din adanca chibzuiala a lucrurilor. Dar, mai ales, un barbat "cu vino-ncoace" la ceilalti oameni, care nu a renuntat niciodata sa fie si un om "de lume", "popular", cu un exuberant sarm al prezentei sale si al rostirii cuvintelor. Abia din aceasta pricina lumea il invidiaza putin. Deoarece n-a ramas doar lipit de casa, incrancenat pe pamant si uitandu-se mereu in ograda vecinului, ca mai toti ceilalti. Fiindca s-a dovedit adesea foarte deschis in gandire, adaptandu-se mereu la evenimentele noi care-au trecut peste el, cu o intelepciune care pe multi ii inciudeaza. De pilda: cand i-a murit nevasta sub ochii lui, acum 14 ani, a tipat de au rasunat toate vaile Sirnei, din Bucegi pana in ultimele piscuri ale Pietrei Craiului.Un an de zile a ramas in casa, cu perdelele lasate pe geamuri, si nimeni n-a stiut de el cat a plans. Apoi a stat cu fruntea-n maini si s-a gandit mult. Foarte mult. S-a uitat in el insusi. Si si-a dat seama de ceva clar: ca nu se poate impaca deloc cu singuratatea. Asa ii e firea - orice chin poate suporta, dar nu pe acela al insingurarii. "Ma topeam ca lumanarea. Sa n-ai cu cine vorbi in toata casa asta mare... Sa lasi un lucru intr-un loc si cand te intorci sa-l gasesti tot acolo, nemiscat macar oleaca... Vorbeam cu ecou. Cand toata casa prinde ecou, asta-i ca o boala a casei. Singuratatea asta "ma oxida" pe dinauntru si ma baga in mormant. Muream. Acuma as fi fost de mult mort..." Dar Nita a lu' Aur a ales sa traiasca mai departe. A cerut "binecuvantarea" fiicei sale si a tuturor nepotilor si stranepotilor din neamul sau. I-au dat-o. Ei insisi il indemnasera de mult sa faca acest pas, stiindu-i felul de a fi. A cerut binecuvantarea preotului, iar acesta a acceptat sa il cunune in biserica, chiar daca n-a trecut prin toate regulamentele primariei, care l-ar fi umilit. Pe Nita a lu' Aur nu-l interesau legile oamenilor sau ale primariilor. Pe el il intereseaza numai legile lui Dumnezeu.

Viata de la capat

La 72 de ani a fost din nou mire. Aproape treizeci de vadane din sat l-au vrut de sot, unele din ele mult mai tinere. Treizeci de femei care il iubeau si il asteptau de mult. I-au spus ca "ii fac leagan", in care sa il legene si sa nu faca nimica... Orice, doar sa le ia. Il cunosteau, stiau ce om e. Dar el, daca tot a luat hotararea asta, si-a zis sa-si refaca viata ca si cum ar fi la inceputul ei. Nu oricine putea sa o inlocuiasca pe Marioara lui, caci nu toate "se adecvau"... Pana la urma s-a casatorit cu o femeie micuta, uscativa, aproape de varsta lui, vaduva unui fost padurar din Ciocanu. A luat-o fiindca s-a potrivit cu ea "la planu' de viata si la modu' de-a gandi".Fiindca a ajuns chiar sa-i fie draga. Acum, dupa 11 ani de noua casnicie, isi poate spune sincer, din toata inima, ca n-a gresit. Un om care intr-adevar a reusit, prin eforturile sale, sa isi ia viata de la capat. Aproape la fel de fericit cum a trait inainte, cu femeia dintai.
Pe neasteptate, Nita a lu' Aur imi spune un lucru care pe multi i-ar ului: anume ca el isi iubeste nevasta in fiecare noapte, o strange in brate ca in anii lui de inceput, cand umbla ametit de mirosul femeilor. Niciodata n-a dormit intr-un pat separat, nici acum si niciodata in viata lui cat a fost casatorit. La 81 de ani, zice toate astea firesc, fara rusine, putin mirat ca s-ar putea trai si altfel. "Vai de mine! Pai asta apartine de viata omului. E o "saxtisfactie" a vietii, o placere, o... Asa am fost toti din neamul meu. Tatal meu a avut 25 de frati si a trait 98 de ani. Noi am fost 12 frati, din care toate cinci fetele au murit de copile, toate la varste foarte mici - am mai ramas doar 7 frati barbati care traim si astazi. Parca asa a vrut Dumnezeu, sa aleaga doar partea barbateasca. Am fost o samanta de oameni care au trait mult, toti puternici, parca iesiti deodata din aceeasi tulpina. Asa ne-am ivit. Ce sa fac eu? Asa am fost - un neam iubaret!..."

"Adica m-am 'ndragostit..."

"I-auzi Lenuto, dansul e miratic! E miratic cand i-am spus ca noi, la 80 de ani, ne culcam stransi in brate! Zice ca-i o diferenta de comportare intre noi si alti oameni. Hai aici, draga, sa te pui martor..."
Pe holul lung si luminos, apare o femeie micuta, imbrobodita si serioasa. Se apropie cu pasi mici si regulati, militarosi, parca. Ne priveste cu ochii ei albastri, razatori - ochi de fetita ascunsi sub un chip imbatranit. Ti-e greu sa crezi ca femeiuta asta se mai poate gandi azi la dragoste. Si totusi, abia cand incepe a vorbi, cand isi ridica privirea din pamant la cea dintai intrebare a barbatului ei, abia atunci iti vine-n gand banuiala ca tocmai gandirea noastra de oraseni e poate prea ingradita si conservatoare, ca poate tocmai noi suntem cei "batuti in cap", si nu ei, taranii. "Il iubesc pe omu' asta tot asa cum l-am iubit pe omu' meu dintai, care a murit de cancer, la 67 de ani. Si acela era barbat tare, ca un stejar. Colinda zeci de kilometri prin paduri in fiecare zi, daca mergeai cu el pe drum nu-i tineai pasu'. Va spui drept, dupa ce-a murit el, cativa oameni a venit la mine si-a vrut sa ma ia. Din Ciocanu, din Fundata, din Dambovicioara. Da' am zis: "Doooamne! Cu apa hiarta ii oparesc! Eu, la varsta mea?! Eu imi duc vaduvia mea, n-am nevoie de nimeni!...""

- Si cum de ati facut totusi pasul asta?

- Nu stiu, domnule. Cand a venit omu' asta!... Parca mi-a pus cineva mutu' la gura si n-am mai putut zice nimica.

- Adica?

- Adica, m-am 'ndragostit de dansul. Si "m-am adresat dupa el", c-am vazut ca-i tare bine. Dormim si-acuma amandoi intr-un pat, imbratisati. Zilele trec usor cand suntem amandoi. Mi-a dat Dumnezeu iarasi un om bun. Cum sa nu tiu la el? (si-si mangaie incet barbatul pe gulerul camasii). Dumnezeu sa mi-l tie multi ani fericiti si sa ma ia pe mine inaintea lui.
Cei doi vorbesc despre "iubire" direct, fata-n fata. Elena a cunoscut-o pe Marioara, prima nevasta a lui Nita. Vorbeste de ea ca despre o sfanta. Cand barbatul isi aminteste cat a iubit-o, ii vine a plange si ei. El se uita intr-o poza - obrajii acelei femei i-au placut cel mai mult. "Era rosie-rosie. Pfaaai de mine! Uitati-va ce obraji avea. Plina de viata. Era frumoasa si geloasa foc. Ca eu am fost in echipa de dansuri, jucam usor, jucam frumos, jucam gentil... Se batea femeile care sa joace cu mine. Da' eu n-aveam ochi atunci decat pentru ea. Imi placea s-o pup mereu, s-o strang in brate. Era a mea. Femeiuta mea. Mi-era draga, na. Si intr-o zi, am urcat amandoi sus, pe munte, la o odaie acolo, ca sa mulgem vacile. Ne-am pus sa mulgem unul langa altul. Si tot vorbeam, mai departe... Ea avea o vaca fatata, balana, cu lapte mult si cu tate din alea groase, tari, care trebuia sa le mulgi cu putere. Si, obosita fiind, cand a strans cu amandoua mainile, i-a pulsat sangele prin tot corpu' si i-a plesnit o artera inlauntrul ei. Deodata, n-o mai aud. Imi dau seama ca vorbesc singur. Ma uit: scaunelul gol. Galeata rasturnata, laptele curgea incet pe pamant. Ma duc catre ea. Si... Doamne! O vad acolo, cazuta in intuneric. "Ce-ai facut mai, femeie? Mai! Maaaaai!..." Am luat-o si am intins-o asa pe jos, cu capul in sus si eu m-am pus in genunchi langa ea. Statea dreapta, cu ochii inchisi, nu mai respira si nu mai zicea nimica. Plangeam incontinuu, in genunchi, si strigam si nu ma auzea nimenea. Credeam ca gata, si-a dat sfarsitul. Si numa' deodata o vaz ca deschide ochii! Se ridica asa si se prinde tare de hainele mele si se uita la mine si trage adanc aer in piept: "Haaaaaa!..." Si cade inapoi. Moarta. Parca avea asa, un zambet pe fata cand a murit. Cand a oftat atunci, i-am vazut sufletul iesind din ea, printre buze. Era asa, ca un abure mov. Atat imi mai amintesc: aburele asta. Un scaunel cazut pe jos... Si un fir alb de lapte care curgea pe pamant..."

Ca-n filme, si mai ceva

A doua zi. Nita a lu' Aur e pregatit pentru intrebarile mele cele grele. Sta picior peste picior si zambeste c-un ochi pe jumatate inchis.

- Se zice despre tarani ca sunt oameni asa, mai duri, ca nu prea au timp de tandrete si imbratisari, ocupati fiind cu munca si iar munca. Dumneavoastra puteti spune ca v-ati indragostit vreodata?

- Pfu. Vai de mine!....

- V-ati indragostit asa, cum vedem in filme?

- Egzact si mai ceva.

- Ati suferit vreodata din dragoste?

- Daca n-ai macar o data suferinta, degeaba ai iubit.
Isi descheie camasa si-mi arata ceva: o vanataie pe inima in forma de inima. A avut un infarct "acuma, in april" si medicii i-au zis sa mai rareasca cu "etajarea", cu dragostea. A mai rarit. Dar nu foarte mult. Imi zice ca infarctul asta i s-a "dedus" de la cat de puternic a trait el fiecare moment al vietii. "La maxim am trait. Si cu munca, da' si cu dragostea. N-am amanat. N-am lasat sa treaca. Am trait numai dupa programu' sufletului meu..."

- Si cand v-ati indragostit prima oara?

- Asta stiu clar. Uitati, unde-i pinii aia batrani, era altadata o casa mare, cu curte si pridvor. Casa bogata, cu de toate cele. Acolo statea o fata si un batran. Fetii ii murisera amandoi parintii. Apoi si bunica. Nu mai avea pe nimeni decat bunicu' asta. Om bogat, gospodar. Da' cam sever. Si fata era... Frumoasa, frumoasa, frumoasa! O femeie blonda, inalta, cu ochi negri, ochi "brobonati"... Parca plangea cand se uita la tine. Mureau barbatii dupa ea.Eu aveam casa alaturi, unde-s teii aia, colea. 12 ani aveam atunci. Nu dormeam noptile. Cu ea adormeam, cu ea ma trezeam in cap. Avea un mers asa, moale, leganat - cand trecea, ma clatinam pe picioare. Si-ntr-o zi, vine bunicu-sau la mine si-mi zice "sa tin coltu'" si sa-i spun care om apare pe la ea, pentru ca el sa se-ntoarca acasa si sa o bata. O banuia. Dac-o prindea cu barbati, o scotea de la mostenire. Mie imi dadea bani buni ca s-o pandesc, ceea ce si faceam deja. Si na... m-am uitat. Am vazut ca vine fratele lu' veterinaru', Gheorghe a Popii. O data. De doua ori... Pe urma, cred ca dansa a prins pofta de dragoste si a venit mai multi. Un padurar din Fundata, sefu' de post... Mai multi. Da' nu m-am dus ca sa-i spui mosului. M-am dus sa-i spui ei. "Tanti Maria, uite, tataia tau m-a pus asa, asa... Ce sa fac? Trebuie sa te spui". Ea s-a inrosit toata, saraca: "Mai Nelutule, nu-i ce-ai vazut tu, mai. Sa nu ma spui, mai! Sa nu ma spui! Ce vrei sa-ti fac? Ce vrei sa-ti dau?..." Eu, mut. Tin minte ca imi inghetase transpiratiile pe palme. Gheata. Si imi ardeau urechile. Erau mari, rosii-rosii. Cuptor! Si doar m-am uitat la ea, asa, deodata. Abia atunci femeia a inteles. "Ce-ti trece prin cap, mai baiete?... Vino-ti in fire, mai!..." Eu am mai tacut ceva timp si abia pe urma am vorbit. Nu mai puteam: "Tanti Maria, eu nu vreau bani, nimic. Nu-mi trebuie nimica. Eu ma topesc cand ma uit la mata. Lasa-ma o singura data. Dupa aia, iti promit ca n-o sa mai spui nimica si n-o sa ma mai uit la ce faci..." Ea s-a maniat. "Ce-ai sa faci tu, ma? Ce-ai sa-mi faci? Ia spune, ce-ai sa-mi faci?!..." S-a asezat pe pat. Cand am vazut-o!... Pielea ei alba, frumoasa. Picioarele ei lungi... Nu stiu ce-am facut. Eram prima data, n-aveam esperenta. Parca m-am bagat intr-un vis. O saptamana am stat ca bolnav. Parca mi-era si rusine sa ies din casa. Cand am iesit, am crezut ca o sa se uite urat, ca n-o sa mai vrea sa ma vaza. Dar nu - era acolo in prag, in soare. S-a uitat catre mine si-mi zambea.

"Nu te voi uita niciodata..."

Cea mai "tare" poveste de dragoste si-o aminteste acum, in amurgul celei de-a treia zile de depanat amintiri, cea mai neobisnuita din toate indragostirile sale. Se intampla... unde altfel decat in armata? Toti batranii sirneni au mai ales amintiri de cand erau militari: foamete, front, frig, greutati...Ca sa le dea ca exemple la "tinerii din ziua de azi, care nu stiu ce-i greul". Nita a lu' Aur isi aminteste insa numai de lucrurile frumoase. "Eu am stat cinci ani in armata, pe foametea ai mai mare, si tare mi-a placut. Dupa 7 luni, am fost propus la scoala de subofiteri, desi eram sarac, aveam numa' cinci clase primare si pana la 18 ani n-am purtat in picioare decat opinci. Da' m-a ales dupa "calitati". Aveam frumusete, aveam inaltime. Eram istet, aveam si "comanda", adica stiam sa misc omul. M-a luat in grija lui un colonel select, inalt, decent, care avea o nevasta foarte frumoasa. Stateam pe langa casa lui, unde aveam si birou', ma ocupam sa-i duc zilnic posta si corespondenta strict secreta. Ridicam pachetele de la posta, le duceam acasa, faceam si acte, caci aveam scrisul micut si zglobiu. Na, si odata colonelu' a trebuit sa plece sase luni intr-o misiune. Eu... imi vedeam de treaba. Da' vad ca doamna lui tot ma invita. Sa-mi dea cate o cafea, o dulceata, o bauturica... Mai punea si cate un dejun... Trecea vremea. Eu am vazut ca parca... Da' nu m-aratam. Pana intr-o zi...

- Sa nu-mi spuneti!

- Ba da, domnule. Numai ce-o vad ca ia putin din paharutul de coniac, il pune deoparte pe tavita si vine la mine si ma prinde de cap si ma saruta. Si ma saruta. Si ma saruta!... Eu... ce era sa fac? Cand dau sa-i raspund, deodata ea s-a facut c-a lesinat. Cade pe covorul albastru, da' comoda, cu rochia putin ridicata, pana peste genunchi. Parc-o vad. Rochie de matase, fina. Cum sa nu-ti dai seama? In atare situatii, n-ai scapare: daca nu faci ceva atunci, femeia zice ca esti prostu' prostilor. Sigur se razbuna cumva, poate-mi facea rau la unitate. Da-mi facea rau si la psihicu' mieu. Asa ca m-am apucat s-o salvez. O salvez o data... De doua ori. Ea, moarta. Numa' deodata... face ochi! "Ce s-a intamplat?!..." Eu, imediat: "Nu stiu doamna, m-am speriat, am crezut ca mori!". Ea se scoala incet, nu zice nici un cuvant. Se duce la oglinda, isi indreapta rochia. Se uita la mine asa, pe sub sprancene... Mi-era si teama, de-acuma. Si cand se repede, nenicule, odata, ma apuca de haine si-si infige dintii in mine si ma musca si ma pupa si ma urecheste!... "Aaa!", zice. "Te-am incercat! Las' ca te spun eu lui barbatul meu!" Da' eu stiam ca de acuma n-o sa ma mai spuna.Ne-am indragostit unul de altul. Tare! Angela o chema. Doamna stilata, cu scoala. Era cu vreo sapte ani mai mare ca mine, care aveam vreo 20. Femeie eleganta, inalta, cu parul negru si bogat, buzele carnoase si dintii albi-albi, cum nu mai vazusem. Parca ma vrajea cand se uita-n ochii miei. Eu duceam mai departe corespondenta strict secreta, aveam bilet de voie la orice ora din zi si din noapte. Ea avea copil mic si servitoare, care cam incepea sa prinda la banuieli. Tin minte si acum unde ne intalneam - departe, intr-o padure de anin, in spatele la un "senator" (sanatoriu) din mijlocul unui crang, care arata asa ca un castel vechi. Era acolo o poiana minunata, cu multe flori... Ea venea c-o paturica de acasa, c-un clondir de vin cu dop de cristal, luam si o gustarica... Radeam, ne distram. Plangeam amandoi si radeam, in timp ce ne iubeam, si nu ne pasa de nimica... Asa a fost un timp, cam doua luni de vara. Am fost in lunile astea ca-ntr-un vis. Tare fericit. Ma iubea femeia asta, ce nu se poate!... I-a dat salar mai mult la servitoare ca sa nu spuie nimic, ca ne simtise. Si de acuma mergeam la ea acasa. Seara treceam pe la birou, pe la gara, la posta, ma duceam dupa corespondenta strict secreta, apoi mergeam la unitate si dupa aceea direct la ea, unde dormeam pana dimineata...
Dar dupa sase luni, a trebuit sa plec de la ei, ca m-am liberat. Cu vreo saptamana inainte sa plec, Angela cade in bratele mele si-mi zice ca vine dupa mine, ca ea baga divort... Mi s-a frant sufletul. Da' am tras-o deoparte si i-am zis: "Mai, nu baga. Ai un om bun. Cu mine nu stiu ce o sa se intample, mai fata...". Ea nu voia. Ca pleaca dupa mine, ca ea nu mai poate trai... Atunci i-am spus c-o sa ma duc inainte. O sa ma liberez si-o sa vad ce fac. Dupa o luna, o sa ma intorc, ori o sa-i dau un telefon la posta, acolo unde lucra ea. Iar ea sa puna atuncea divortu' si sa fuga la mine. Imi era draga, chiar credeam ca asa o sa fac. Dar na... Viata. Cand am ajuns in sat, imediat m-a luat tata si m-a bagat in padure, forestier. Ce era sa fac? Aveam si pamant, vite multe. Iar greutati, iarasi munca. Si am muncit. A trecut timpul, m-am casatorit cu nevasta mea.... Si iar am muncit. Asa a vrut Dumnezeu sa se-ntample. Iar la vreo cinci-sase ani, ma pomenesc acasa c-o scrisoare roza. M-am minunat. Nu-i spusesem niciodata ei ca-s din Sirnea. Cred ca a umblat la arhivele militare ca sa ia "provenienta" mea. Si-n scrisoare scria ca nu m-a uitat. Ca ma iubeste, ca m-a asteptat toti anii astia sa ma intorc sa o iau cu mine... Si sa vedeti! Cand a venit scrisoarea asta, eu eram aici, sus la fan. O primeste nevasta mea, Marioara. O deschide. O citeste... Si urca dealu' spre mine, cu scrisoarea intr-o mana inaltata, strigand: "Hai Nelutule, coboara, ca ai primit o decoratie!..."".
Vad si eu acum fotografia care a fost pusa atunci in scrisoarea roz, intre filele pline de dragoste. Exista, nu este doar un basm, o inchipuire infierbantata de batranete. O femeie superba! Intorc fotografia si citesc pe fila ingalbenita: "Nu te voi uita niciodata, iubitul meu. Angela. Iulie, 1950." Si parca abia atunci ma simt putin invidios pe Nita a lu' Aur, care cotrobaie dus pe ganduri prin mormanul de poze mici, cu nepoti, fini, veri, cuscri si cumatri, toate avand pentru el o la fel de mare importanta.

Un om al lui Dumnezeu

- Si dupa aceea?, intreb.

Nita a lu' Aur se pregateste de biserica. E duminica dimineata, iar el e grav, serios, transfigurat parca.Nevasta sa imi zice ca aseara s-a rugat ore intregi la icoane, singur in casa. Din cate stie ea, n-a mai povestit nimanui despre toate iubirile astea. E, fara indoiala, unul dintre cei mai credinciosi oameni din Sirnea. Un "stalp", adevarat sfetnic al asezarii. Recunoscut de toti pentru evlavia sa, membru de vaza al consiliului parohial si nelipsit de la toate slujbele, inca de cand era foarte tanar. Ba mai mult, se inchina si acasa in fiecare zi - are un "colt" al lui, in odaia cea mare, langa oglinda, intesat de icoane si carti de rugaciuni. "Doamne, ce om credincios am!", spune mai departe batrana. "Ce se-nchina omu' asta!... Asa ceva n-am vazut. Nu ma-nchin eu, ca-s femeie, cat se inchina el. Se roaga fierbinte la icoane, cu lacrimi se roaga. Cand se roaga plange si parca-i pierdut in alta lume..." Ii aseaza pe spate haina cea neagra de costum si il mangaie incurajator pe amandoi umerii. E omul ei, comoara ei, este totul. Nita a lu' Aur iese din nou pe scara casei, in soare. Isi pune palaria pe cap, gata de drum. Zaboveste doar o clipa, privind visator satul, casele, muntii. "Na, asa a fost viata mea", zice oftand, ca pe un fel de concluzie. "Cu bune, cu rele. Ce sa zic?... Nu stiu daca am trait tot timpul chiar dupa litera cartii. Dumnezeu sa ma judece. M-am straduit. M-am straduit din greu sa fiu bun. Nu stiu daca am raspuns tot timpul cum trebuie la oamenii care m-au iubit. Nu stiu daca am trait mereu corect, daca nu se putea si mai bine. Stiu doar un singur lucru..." Si se intoarce spre mine, zambind pe sub mustacioara lui mica si carunta. "Stiu ca am trait foarte frumos."
Fotografiile autorului