Regal de pictura la Sala Dalles din Bucuresti: VLADIMIR ZAMFIRESCU

Un mare artist al Romaniei si-al lumii, fata in fata cu publicul

La 72 de ani, pictorul Vladimir Zamfirescu este unul dintre liderii autoritari ai artei romanesti si un artist de seama al lumii. Tablourile lui stau de mult in celebre galerii si muzee din Occident, in colectii regale, in mari pinacoteci, in colectiile multor sefi de stat si chiar si in birourile papei, la Vatican. Monarhii Europei i-au vizitat atelierul de la Bucuresti si i-au comandat portrete. Un secret al reusitei lui a fost acela ca Vladimir Zamfirescu a pictat in rasparul veacului: intr-un secol dominat de experimente agresive, de expresionism si de arta abstracta, el a venit cu un univers cu respirari din El Greco, debordand de o prospetime stranie. Maestrul, unul dintre discipolii preferati ai marelui pictor Corneliu Baba, este azi o aparitie senioriala, retrasa si timida. Tocmai de aceea, da greu interviuri. Daca acum iese la rampa, o face cu ocazia uriasei si stralucitoarei lui expozitii, ce poate fi admirata in aceste zile la Bucuresti, la sala Dalles. Pe langa cateva informatii in premiera absoluta, devoalate acum in Formula AS, dialogul cu Vladimir Zamfirescu dezvaluie si cateva jaloane ale unui itinerar de maestru; un artist pur sange, care a ales in final (ca atatia altii, din pacate!) sa se izoleze si sa lucreze incrancenat la nestematele sale, singur si aproape ignorat in tara lui, printre starlete politice si VIP-uri de-o zi...

La furat culori

- Cand cineva va priveste tablourile, e imposibil sa nu se intrebe cum se explica magia lor. Nu e vorba numai de frumusete, ci si de mesajul pe care-l transmit: o privire din lumea de dincolo asupra vietii. Cum incepe o asemenea aventura?
- Intrebarea asta inchide in ea 73 de ani de existenta. Mi-e greu sa-mi povestesc viata in cateva randuri, dar cel mai bine vorbesc despre mine picturile mele. Va indemn sa mergeti la expozitia mea de la Sala Dalles, unde veti vedea, de la ultimul tablou, cel mai recent jalon al vietii mele, si pana la pagina de caiet de pe cand invatam alfabetul. Atunci aveam sase ani.
- Sa intram atunci in lumea picturii dvs. asa cum propuneti: trecand prin tablourile ca printr-o poarta. La intrarea in expozitie se afla portretul tatalui dvs. infatisat ca pictor: ce amintiri ascunde?
- De fapt, tatal meu nu a fost pictor. A fost un inginer chimist-petrolist, care in paralel cu Scoala Politehnica de Inginerie din Bucuresti mai urmase cativa ani de Belle Arte, avandu-l profesor pe pictorul Dimitrie Mirea. De el avea sa-l lege o frumoasa prietenie. Cu toate acestea, talentul tatei pentru pictura nu a depasit stadiul unui hobby. Imediat dupa razboi, insa, tata nu a mai avut dreptul sa intre in nici un serviciu, din cauza unor conjuncturi.
- A fost un Dinu Patriciu al acelor vremuri...
- Era mult mai mare decat Patriciu. Tata fusese proprietarul rafinariei Unirea din Ploiesti. Ei, si dupa razboi, a trebuit sa stea somer 7 ani de zile, si cu puscaria planandu-i deasupra capului. Si el avand un oarecare talent de pictor, a inceput sa picteze tablouri mici, peisaje, naturi statice, portrete - pe care le vindea la prieteni, la cunoscutii lui din Ploiesti. Ca sa ne poata tine! Asta a fost timp de sapte ani de zile. Eu, in timpul acela, eram mic, aveam 10 ani si mai furam culori de pe sevaletul lui si mai pictam si eu cate-un carton. Asa am inceput sa pictez: pe langa tata. Dar nu am fost un artist precoce. Asta nu m-a impiedicat sa-mi desenez toate caietele si cartile de scoala din scoarta in scoarta. Tot desenand si pictand, m-am indepartat de matematica si de fizica si am inceput sa fiu atras de arta, desi o faceam tot incipient, derizoriu. Abia mai tarziu, cand m-am pregatit pentru facultate, am inceput sa studiez serios. Am facut mii de desene.

Ingerul Nichita

- Ati fost coleg cu Nichita Stanescu. V-ati imprietenit cu el in liceu?
- Eu chiar am copilarit cu Nichita! Ne stiam de mici. El statea foarte aproape de casa mea parinteasca, eram aproape vecini, la o strada departare. Si cand eram copii, ne jucam, copii ai strazii cum eram pe atunci. Pe urma, am fost si colegi de liceu. Era mai mare cu doi ani ca mine.
- Cum a fost intalnirea dintre doi copii minune? Erati constienti de puterile fiecaruia?
- Nu. Bineinteles ca nu. El era un inger bland, un copil superb chiar de mic: blond, cu parul carliontat, cu ochii uriasi, albastri. Si pe urma, si ca adolescent era un baiat frumos, inalt, bine facut, vesnic inamorat de cate-o fata. Amintirile mele cu Nichita sunt fulgurante si intense. Mi-a dat odata sa-i ilustrez un volum de versuri care se chema - si ce spun acum este premiera absoluta, nu se stie nimic de acest volum al lui - se chema Micile treburi ale lui Hercule. El era student atunci la filologie, eu nu intrasem inca la Institutul de Arte Plastice, eram la Arhitectura, si el mi-a dat sa-i ilustrez cartea asta. Care mai apoi a disparut. Nu s-a mai auzit niciodata de ea. In timpul liceului, impreuna cu doi colegi de-ai lui, Nichita scrisese si un fel de samizdat cu poezii de-ale lor, numit Bacauania. Era titlul scornit de Nichita si cartea era scrisa de mana pe niste foi de hartie care circulau printre elevi; pentru ea, viitorul poet a fost urmarit de Securitate, a avut necazuri mari.
- Si desenele pentru carte?
- Nu am mai apucat sa le fac, pentru ca ne-am despartit. El era la Bucuresti. Eu inca nu intrasem la Arte Plastice. Imi amintesc ca voia sa-i fac eu si coperta, iar Nichita avea o idee personala de coperta: voia sa-i fac un trup de barbat, cu sexul in locul capului si capul in locul sexului. Dar Nichita desena si el, foarte inteligent si sugestiv, asa cum o fac marii scriitori, care au desenat aproape toti.

Marete umbre: Corneliu Baba

- Sunteti proverbial pentru cele sase incercari la examenul de admitere la Belle Arte. Cum s-a intamplat?
- Cand, in sfarsit, am intrat la facultate, aveam deja asistenti de varsta mea la catedra de pictura, cum e domnul Lazarescu, extraordinar pictor si scriitor de literatura de specialitate. Toate mi s-au intamplat din cauza dosarului meu: avusesem un tata mare industrias si asta era o nota proasta pentru mine. Marele pictor si profesor Corneliu Baba a fost cel care a inlaturat obstacolul intrarii mele in scoala: dupa ce mi-a vazut portofoliul cu lucrari, s-a dus la comisie si a spus ca daca nu voi fi admis, el demisioneaza.
- Ati fost elevul favorit al lui Baba?
- Nu ma consider elevul lui favorit, chiar daca tinea la mine in mod deosebit, dar dansul si-a iubit studentii foarte mult. L-am avut profesor sase ani si, la randul meu, l-am iubit enorm, il divinizam. A fost un mare maestru. Baba avea o inteligenta extraordinar de acuta. Iar daca intrai in gura lui, nu mai scapai sub nici un chip. Si mai avea si un umor deosebit. Daca o luai pe o cale nu tocmai dreapta, taia in carne vie. Replica lui era foarte rapida si ascutita. Uneori, dupa vreun astfel de perdaf de-al sau, pur si simplu ti se facea rau. Dar Baba a fost un model, nu numai profesional. Era in primul rand un profesor de o moralitate a artei absoluta. Si te coplesea cu prezenta, avea o personalitate formidabila. Totusi, ucenicii lui Baba au fost cei mai diversi in stilurile lor. Ni se spune babisti aproape peiorativ, dar nu este corect! Baba ne lasa libertatea de a ne exprima. El doar ne-a insuflat dragostea si respectul pentru meserie, pentru pictura. Ne-a facut sa iubim pictura cu totul. Acesta a fost darul sau cel mare.

Orice ar face Vladimir Zamfirescu, tot pe Iisus ajunge sa-l picteze!

- Cum ati trait anii comunisti 70- 80?
- Am trait atunci o comuniune spirituala aparte si o boema suverana, rafinata si superba a artistilor. Si mai eram si foarte solidari. Asta nu prea se mai intampla in starea de acum, de declarata libertate absoluta. Dar tot in anii aceia, mai eram obligati sa pictam niste teme sa le zic... date. Dar macar se faceau contracte si se cheltuiau destui bani cu ele. Cu mine insa era altfel. In jurul meu plutea deja o aura de artist in raspar cu timpurile rosii. Eu faceam o pictura cu iz mistic si religios, iar asta nu convenea. Si atunci, eram scos sistematic din toate marile expozitii si bienale de la Bucuresti. Sa va povestesc cateva intamplari. Azi par incredibile. Pictasem, odata, un nud barbatesc,cu un portret langa el; si cum pe atunci expozitiile erau obligatoriu tematice, il numisem Vasile Roaita, ca sa treaca de cenzura. A fost respins, iar cerberul si-a motivat decizia astfel: Orice ar face Vladimir Zamfirescu, tot pe Iisus ajunge sa-l picteze! A fost cel mai frumos compliment pe care l-am primit de la un ateu comunist. Alta data am pictat Cina cea de taina. Si am incercat iar subterfugiul cu titlul, riscand si o erezie: am numit-o Sedinta de partid; dar se vedea de la o posta ca-i o Cina, si m-au respins iar. In alt an pictasem, pur si simplu, o lupta, o scena mitologica - nimic subversiv; numai ca era acolo si un nud vazut din spate. A venit atunci o comisie intreaga si s-au mirat toti: Pe cine pune Zamfirescu sa pupe in cur acest personaj?!, si m-au ras!... Eeei, dar mi-au respins altadata pana si-o lupoaica uriasa si superba, o pictasem cu tatele pline de lapte - simbolul Romei. Pentru ea, culmea, m-au acuzat de indecenta. Sansa mea a fost ca, daca in acei ani, autoritatile nu ma agreau, in schimb colegii ma pretuiau. Am fost de doua ori trimis de catre UAP cu burse importante in Italia si Suedia. Si tot in anii 80, am primit si cel mai mare premiu de arta italian - medalia Raffaelo, data de Academia Caravaggio - pe care l-au luat mai multi pictori romani din generatia mea.

Doamne si domnite

- Doua aparitii domina arta dvs.: aparitiile feminine si cele biblice. Mai intai, spuneti-ne ceva despre doamnele si domnitele dvs.
- Nepotolitul mister feminin este o seductie care ne prinde permanent, de la sanul mamei si pana la sanul iubitei. Trupul feminin este un ideal imparabil. A circulat in arta, religie, filozofie. Trupul feminin nu e o obsesie sexuala naturala, ci o matrice in care ne regasim emotiile si sentimentele - cum fac si eu in pictura mea. Frumusetea unei femei nu ne poate fi indiferenta, cand ea ne umple de bucuria de a trai. Iar doamne si domnite am pictat dintotdeauna. Mai ales nuduri. Am obsesia formei omenesti, fiindca am observat ca ierarhia imaginilor in pictura incepe si sfarseste cu trupul. Nudul este o monada, este nucleul interesului pentru forma. Caci este coaja sub care se ascunde sufletul cel de nepatruns.
- Pe langa amorul profan, amorul sacru isi are si el partea leului in arta dvs. Cum legati asta de credinta in Dumnezeu?
- Credinta este singura care ne consolideaza, ne da puterea de a fi la inaltimea faptului de a fi fost creati. Fara ea ne prabusim in nimic. Pe de alta parte, pictura religioasa este o pictura morala, care se adreseaza credintei. Or, eu consider ca fac o pictura in centrul careia sta omul ca fiinta a lui Dumnezeu, omul creat de Dumnezeu. Din pricina aceasta, si legatura pe care o fac cu Divinul. Omul fiind creat dupa chipul si asemanarea Lui, ne apropie si mai tare de Dumnezeu.
- Va ganditi la om, dar pictati scene hristice.
- Da, pentru ca sunt scene exemplare, in care am vrut sa atrag atentia asupra unor rele si ticalosii - tradarea, crima, violul. Apeland la imagini din Evanghelie, am vrut sa arat pacatele omenesti. Si sa stiti ca eu nu am cautat cu dinadinsul temele biblice. Cred ca ele m-au gasit pe mine. Subiectele religioase sunt atat de puternice, incat ne influenteaza foarte tare si vizual. Dar picturile mele nu sunt o forma de adoratie. Una este pictura liturgica pe icoane, care e consacrata pentru biserica, si alta este tabloul religios. El are o valoare mai mult picturala, nu religioasa. Asta este si explicatia pentru care iti este greu sa te inchini la o Crucificare sau la o Coborare de pe Cruce a lui Rubens. Poti sa admiri forta expresiva si artistica a picturii - dar nu e icoana, nu-i obiect de cult. Si cu toate ca biserica catolica ia aceste tablouri ca facand parte din trupul ei, ele nu pot ajunge la esenta icoanei.
- Sunteti si pictor de biserici...
- Am pictat doua biserici, si in amandoua pictura mea a avut aceeasi soarta stranie: a fost distrusa. Prima biserica pe care am pictat-o a fost in 1968, in Lunca Asaului, judetul Bacau. Acolo, pictura a fost stearsa, fiindca nu le-a convenit nici credinciosilor si nici preotilor stilul meu: era un stil mai aspru, bizantin. Si imediat dupa ce am pictat-o, au pus deasupra niste icoane pe hartie, niste litografii fixate in fresca si mai apoi au dat jos pictura cu totul. Zece ani mai tarziu, la rugamintea unor rude, am mai pictat o biserica, in Ardeal, in comuna Dragu - este pe undeva intre Cluj si Oradea. Aici a fost o confuzie: satul era greco-catolic, iar eu pictasem biserica in stil bizantin si credinciosii n-au vrut sa se inchine la sfintii mei - asa ca i-au dat jos si pe ei.

Parca nici nu mai existam!

- Cum va regasiti in vremea de-acum?
- Atelierul este locul care ma atrage cel mai tare si care ma izoleaza de lume. De lumea asta romaneasca, in care noi, artistii, suntem complet desconsiderati, neluati in seama. Parca nici nu mai existam! La aceasta expozitie a mea, de pilda, nu a venit nimeni de la Ministerul Culturii. Dar ce sa ma mir de mine, cand nici nu se mai fac expozitii internationale asa cum se faceau odata. De achizitii publice, nici nu mai vorbesc, nu se mai dau fonduri, mecenatul statului nu mai exista si noi stam la mana diversilor amatori de pictura care sunt cum sunt, fara cultura plastica...
- Totusi, dvs. sunteti printre cei 2 - 3 pictori romani cu o buna cota, si valorica, si pecuniara...
- Nu ma plang de asta. Cota poate ca mi-am facut-o si singur - mi-am evaluat lucrarile ca atare si ele sunt sau nu achizitionate. Dar vreau sa fiu clar: chiar daca eu am o situatie mai buna, sunt studenti care au renuntat sa mai picteze, pentru ca nu au cu ce. Materialele costa enorm.
- Vorbiti-ne despre arta romaneasca in lume.
- Arta plastica romaneasca are calitati uriase, cu care se poate plasa in panoplia valorilor universale din toate timpurile. Nu avem spatiu pentru a demonstra acest lucru si, deopotriva, nu am loc pentru a-mi exprima indignarea fata de indiferenta obscura cu care este tratata arta romaneasca - poate nu intotdeauna si nu in totalitate, dar o arta nu poate fi receptata in lume decat daca este vazuta. Cu alte cuvinte, daca nu se face export de arta, nu avem nici contacte. Si totusi, acum doua luni, la Paris, la hotel Drouot, arta romaneasca a fost prezenta pentru prima oara in istorie la o licitatie europeana, si inca de anvergura. Au fost acolo 182 de lucrari de 102 artisti romani clasici si contemporani - de la Luchian, Grigorescu, Pallady, Petrascu, Victor Brauner si Marcel Iancu, si pana la generatia mea si la generatia de dupa noi; dintre cei tineri mi-i amintesc pe Ecaterina Vrana, Laura Covaci si Alexandru Radvan. Acesta a fost fara indoiala un eveniment de cotitura pentru arta noastra, chiar daca licitatia n-a avut in totalitate succesul asteptat. Asa ca sunt optimist. Arta romaneasca va izbandi in lume, oricat de tarziu se va intampla asta.

Un demiurg care viseaza

- Lucrati mult timp la un tablou?
- Tine si de starea mea de atunci. Cateodata lucrez foarte mult. Si folosesc si o tehnica traditionala de modeleu, care ma duce la un mod de lucru mai elaborat.
- Cum au venit regii si reginele Europei la dvs.?
- Au fost adusi, in primul rand, pentru ca voiau sa viziteze un atelier, si poate ca atelierul meu are ceva aparte.... I-a adus Mihai Oroveanu la mine. Au venit la mine Sonia, regina Norvegiei, si Margareta a Danemarcei, doi ani consecutiv. Mai inainte, cand avusesem bursa in Suedia, am facut si portretul reginei Suediei.
- Care sunt calitatile artistului pur sange?
- Artist autentic este acela care nu incearca sa se insele pe sine insusi. Dar nu poti fi pictor nici cand iti bati joc de pictura care a fost facuta inainte de tine. Arta nu admite intrusi. In arta exista legi sau reguli care se pot incalca printr-o simpla negare, dar exista porunci peste care nu se poate trece. Una dintre ele este: Sa-ti pastrezi harul cu care ai fost inzestrat si sa nu batjocoresti harul altuia.
- Este artistul un Demiurg? Dvs. simtiti asta cand pictati?
- Eu nu stiu ca sunt pictor atunci cand pictez. Vreau doar sa fac un tablou. Si de multe ori ma mir si eu dupa ce termin lucrul, caci nu stiu cum s-a intamplat. Noi nu suntem constienti de finalitatea creatiei noastre. Spunea Matisse: Incep intr-un fel un tablou si il sfarsesc cu totul altfel. Asa ca daca artistul este Demiurg, atunci el este unul care viseaza. Si visand creeaza Lumea...