CORESPONDENTE

Etiopia, o tara crestin ortodoxa de 16 secole

O calatorie in Etiopia inseamna, pentru crestinul ortodox, o calatorie in timp. Tara aceasta enorma, cu o populatie de peste 78 de milioane, s-a crestinat inca din sec. IV. In ciuda expansiunii violente a islamului din sec.VII in nordul Africii, spiritualitatea crestina a locului nu si-a dezmintit menirea. Dragostea si iertarea de aproapele, propovaduite de Hristos, inca stau la baza comunitatii copte, a crestinilor din Etiopia.
Frumusetea naturala a tarii este uimitoare. Lantul muntilor Simien, atingand inaltimi de peste 4500 m, strajuieste maiestuos cascada apelor Nilului "albastru". Pe intinderile vailor, agricultura, in majoritate traditionala, tese covoare in culori diferite, de campuri cultivate. Boii, in jugul plugurilor de lemn, inca mai rastoarna aici, in sec. XXI, brazda intunecata a gliei. Pamantul este linistit, oamenii rasufla in voie.
Ca sa poata intelege spiritualitatea poporului etiopian, calatorul-pelerin trebuie sa-si indrepte pasii spre locurile sacre de inchinaciune. Primul popas l-am facut la biserica numita Debre Berham Sellassie. Ciudat, am impresia ca privesc una din manastirile din Bucovina. Picturile murale cu subiecte biblice acopera toata suprafata peretilor. Din inaltimea boltei, te privesc sute de capete de ingeri pictati cu fete de copii inocenti, cu ochii mari, rotunzi si negri. Popasul urmator il fac in Axum, locul istoric de nastere a crestinismului ortodox-etiopian. Aici se pastreaza, intr-o capela pazita de un singur preot, arca (chivotul) sfanta a israelitilor, obiect de adanca veneratie, semnificativ pentru monoteismul semitic initial. Catedrala enorma din Axum, intotdeauna plina de credinciosi, - toti imbracati in vesminte albe si lungi pana la glezne -, a fost ridicata, in sec. XX, de imparatul Haile Sellassie, omorat de regimul comunist, barbar si ateist.
Distantele sunt mari in aceasta tara africana. Masina se zgaltaie din incheieturi pe drumuri pline de gropi, multe din ele vagi linii pe solul roscat si pietros. Tinta pe care o caut este celebra biserica ridicata de regele Lalibela (1181-1221), in satul ce-i poarta numele. Ingrozit de barbariile comise de armatele invadatoare ale musulmanilor si voind sa-si apere credinta si glia, regele Lalibela a decis ca bisericile crestine sa fie "ascunse" in pamant. Cioplita in stanca masiva a solului pietros, biserica mama Bet Giyorgis, ghicita numai prin crucea taiata in acoperisul plat, nu se vede decat daca te apropii de locul unde este ingropata. La 30 de metri adancime, biserica ortodoxa copta pazeste credinta nestirbita, de peste opt sute de ani. Trebuie sa te cobori pe o partie sapata in piatra, pentru a fi martorul ocular al uneia dintre minunile spirituale ale lumii. Interiorul bisericii a fost scobit cu dalta, in spiritul arhitecturii traditionale bizantine, cu bolti, pronaos, naos si altar.La intrare, un preot imbracat in odajdiile sacerdotale si tinand in mana crucea etiopiana cu opt brate m-a binecuvantat. In lumina jucausa a lumanarilor, peretii de piatra parca prindeau viata. Icoana cea mare cu Hristos domina locul, imprastiind scanteieri aurii. Abia acolo am inteles profunda zicere latina "laborare est orare", a munci este sa te rogi. Cioplitorii in piatra acestei "biserici scufundate" desigur ca au daltuit din greu, rugandu-se!
Una din gloriile bisericilor din Lalibela sunt si manuscrisele iluminate, scrise pe pergament (piele de capra dubita), din secolul XIII d. Hr., adevarate capodopere ale artei bizantine africane.
In lumea materialista si egoista in care, din pacate, suntem nevoiti sa vietuim, Etiopia crestina si ortodoxa promoveaza nu numai ideea de continuitate istorica, dar, mai presus decat toate, perenitatea si valoarea fundamentala a etosului crestin.

Prof. dr. VIRGILIU GHERASIM - Cape-Town, Africa de Sud
(Fotografiile autorului)

__________________________

Misterul de la Manoppello

In mica biserica din oraselul italian Manoppello, provincia Pescara, calugarii capucini venereaza inca de la inceputul secolului 17 (mai exact din 1638), de cand a intrat in posesia lor, o icoana numita "Volto Santo", in limba italiana "Chipul Sfant".
In ultimul timp, aceasta icoana a devenit celebra, starneste pelerinaje si este obiectul multor discutii contradictorii, din cauza chipului zugravit pe ea, a materialului din care este facuta si a originii sale enigmatice. Exista experti care sustin ca ea constituie una din cele mai valoroase relicve ale crestinatatii si anume, reproducerea Chipului lui Iisus Hristos.
Materialul pe care este pictata icoana este o tesatura subtire ca firul de paianjen, iar dimensiunile ei nu-s mai mari de 17,5 cm pe 25 cm. Aceasta tesatura deosebit de subtire, dar extrem de rezistenta, numita "matase de scoici", era considerata unul din cele mai pretioase materiale in antichitate, mestesugul prin care se obtinea fiind aproape necunoscut azi.
Chipul zugravit reprezinta fata unui barbat cu par lung si barba, cu ochii mari atintiti asupra privitorului. Portretul este identic, pe ambele parti ale voalului, asa cum s-ar vedea pe un diapozitiv.
Culorile chipului se schimba dupa cum cade lumina, trecand din galben in bronz si in castaniu, facand un joc asemanator cu cel al culorilor de pe aripile unui fluture. De aceea, daca la prima vedere, chipul pare pictat, la schimbarea culorilor in lumina, el pare viu. Pe obraz apar si pete rosii, ce pot fi luate drept semne ale torturii sau flagelarii.
Voalul este montat intre doua geamuri, intr-un recipient tot de sticla, din altarul bisericutei din Manoppello. Pana in prezent, obiectul a fost cercetat doar cu ajutorul microscopului si al razelor ultraviolete, din cauza pericolului de deteriorare. Remarcabil este faptul ca atat proportiile obrazului, cat si pozitia ranilor (a petelor rosii) corespund exact celor de pe Giulgiul de la Torino. Toate masuratorile de pana acum dovedesc ca este vorba de una si aceeasi persoana, dar atat materialele, cat si modul de reprezentare sunt total diferite in cele doua cazuri.
Exista doua-trei ipoteze despre provenienta acestui voal.
Una din ele spune ca el reprezinta marama cu care a fost acoperit Chipul lui Iisus, atunci cand a fost ingropat. Cu totii cunoastem textul din Evanghelia Sf. Ioan (20, 6-7): "A venit si Simon Petru urmandu-i si a intrat in mormant si a vazut giulgiurile odihnindu-se; si marama care fusese pe capul Sau nu se odihnea laolalta cu giulgiurile, ci, invaluita, intr-un loc, deoparte". Ipoteza aceasta este insa greu de crezut, pentru ca pe voal nu se gaseste amprenta Chipului lui Iisus adormit. Daca marama ar fi fost asezata pe fata Celui mort, pe ea trebuiau sa se imprime trasaturile fetei in aceasta stare, si anume, imaginea ar fi trebuit sa aiba ochii inchisi.
De aceea, mult mai verosimila apare o a doua ipoteza a provenientei maramei, anume - cea data de istoricul german Heinrich Pfeiffer. Dupa 20 de ani de cercetare, el a ajuns la concluzia ca aceasta reprezinta marama cu care Veronica a sters sudoarea de pe fata lui Iisus, in drumul Sau spre Golgota.
"Vera eicon" inseamna pe latineste/greceste "Adevaratul portret" si este una din cele mai importante si venerate relicve crestine. Oficial, "Vera eicon" se gaseste din anul 708 la Roma, in trezorul Capelei Veronica, ce se afla intr-un pilastru al Bazilicei Sf. Petru din Vatican. Dar pe aceasta marama, care intre timp s-a innegrit foarte tare, nu se mai recunoaste aproape nimic. De aceea, Pfeiffer crede ca originalul a disparut, ori in anul 1527, in luptele cunoscute sub numele de Sacco di Roma, ori in 1608, cand a fost daramata vechea Bazilica Sf. Petru, fiind inlocuita cu o alta.
Dupa traditia locala, Volto Santo a fost adus in Manoppello inca din 1506, de un necunoscut, dar certificat in scris este de-abia din anul 1638, cand marama se stie ca a fost predata calugarilor capucini.
Interesant de notat este si vizita Papei Benedict al XVI-lea in Manoppello. Ea a avut loc la 1 septembrie 2006. Trei saptamani mai tarziu, un timp foarte scurt pentru cei ce cunosc obiceiurile Vaticanului, papa Benedict a dat bisericii din Manoppello drept recunoastere titlul de "Basilica Minor".
Chiar daca Papa a numit aceasta calatorie un "pelerinaj privat", discutiile despre provenienta si importanta relicvei din Manoppello s-au aprins si mai tare.

GICA LANDAU - Munchen, Germania