Ma bucura faptul ca exista aceste pagini in care avem ocazia sa ne facem ascultati de cineva si sa primim alinare de la oameni care nu au pierdut inca adevaratele valori ale vietii. Probabil ca se primesc sute de mesaje in fiecare zi, dar sper ca si gandurile mele sa nu fie trecute cu vederea de catre cititorii revistei si de doamna Sanziana Pop, un om care da dovada de multa intelepciune si intelegere in problemele sufletesti. Sper sa ma ajutati sa imi regasesc echilibrul si increderea in mine si in viata.
Mi-am pierdut mama la varsta de 10 ani, dar si tatal, care m-a parasit din acel moment. Nu am vrut sa las aceasta intamplare dureroasa sa imi umbreasca viata, din contra, m-a ambitionat sa devin un om independent si cu dorinta de a realiza ceva. Nu am vrut sa fiu diferita de copiii care aveau parinti, desi caldura sufleteasca imi lipsea foarte mult, iar alinare imi gaseam ca si acum, de altfel, in bunica mea, o persoana deosebita, dar foarte batrana si bolnava. Asa ca m-am straduit sa urmez o facultate si sa devin un om independent financiar... Sigur, a venit si vremea primei iubiri, cam tarziu ce-i drept, la varsta de 25 de ani, dar era o iubire foarte mult asteptata. A fost o poveste care a inceput incet si frumos si s-a terminat cu inca o rana in sufletul meu. Poate ca nu am stiut sa apreciez, poate am cerut prea mult, si ma simt vinovata pentru asta, dar imi acord un pic de clementa, deoarece imi lipsea cu desavarsire experienta unei relatii. Dragostea noastra a durat aproape trei ani, pentru el, pentru mine dureaza si acum...
Cand l-am intalnit pe Alex, am crezut ca toate asteptarile mele sufletesti, toate gesturile de afectiune vor fi acoperite de el. Dar ceream prea mult si dovezile nu ma multumeau. Totusi, speram ca intr-o zi voi face pasul spre casatorie alaturi de el, eliberata de indoieli. Fiindca, paradoxal, desi imi doream sa am o familie, mi-era teama sa ma casatoresc cu el. Asta il supara si imi spunea ca il fac sa se simta nesigur pe iubirea mea. Am inceput sa ne certam din niste nimicuri, de altfel, dar orgoliul puternic ce ne caracteriza pe amandoi ne impiedica sa dam inapoi. Totul s-a terminat acum aproape un an, cand dupa o cearta obisnuita, nu ne-am mai vazut niciodata! Nu a vrut sa imi mai raspunda la telefon, mi-a vorbit urat, cum nu o facuse niciodata, m-a jignit si mi-a spus ca totul s-a terminat, ca nu ne potrivim, ca si-a gasit pe altcineva alaturi de care si-a aflat linistea. Nu l-am crezut si i-am cerut sa-mi demonstreze existenta celeilalte persoane. Raspunsul a venit prompt, printr-un e-mail, cu cateva fotografii pline de tandrete dintre el si acea fata. Am crezut ca mi se va opri inima, vazandu-l cum strange tandru, in brate, o alta femeie (mai urata decat mine, cu mult). La doar 10 zile de cand ne despartisem, fusesem stearsa cu buretele, de parca n-as fi existat niciodata. Lunile ce au urmat au fost un cosmar, un intreg sir de incercari umilitoare de a-l ruga sa se intoarca, de a-i marturisi ca il iubesc si mi-e dor de el. Totul a fost in zadar. Fiecare conversatie cu el ma facea sa sufar si mai rau sau imi dadea sperante fara acoperire. Nu rata nici o ocazie sa-mi laude acea fata, iar cand observa ca nu il mai caut, revenea el, spunand ca vrea sa ramanem prieteni si sa mai vorbim la telefon. Sa stie ca sunt bine. Sunt doua luni de cand am incetat sa il mai caut. A revenit el, cu un mesaj de ziua mea si cu un altul in care marturisea ca ii pare rau ca nu doresc sa mai comunicam...
La anul voi implini 30 de ani si simt nevoia unui om alaturi de mine, care sa ma iubeasca, sa ma inteleaga si cu care sa intemeiez o familie. Imi pare rau ca atunci cand un asemenea om s-a aflat langa mine nu am avut curajul sa merg mai departe. As da timpul inapoi, dar nu mai pot! Din pacate, mi-am pierdut increderea in iubire, nu mai am nici o motivatie sa cred ca omul care poate fi alaturi de mine exista! Ma simt respinsa, tradata, dezamagita. Am nevoie de ajutor, de un sfat.
Va multumesc ca am avut posibilitatea sa ma destainui!
MARIA
28.02.2009, 21:26Ella Amimoto
Draga, Maria
acesta nu este un sfat !, este parea mea pesonala...
Totul se intampla cu un scop,acel scop poate iti este invizibil acum,dar candva isi va arata roadele! asa este scris sa se intample,nu forta lucrurile si lucreaza cu forta naturii nu importiva ei!
Ella
03.03.2009, 09:53A Kia
Oamenii carora le lipseste in copilarie acel parinte care sa ii hraneasca cu dragoste tind sa ceara prea mult de la barbatul / femeia cu care au o relatie. Un partener nu iti poate umple acel gol sufletesc, nu va reusi niciodata si nici nu este acesta rolul sau. Probabil ca pierderea parintilor te-au facut sa nu mai ai incredere in trainicia unei casatorii, si de aici teama ta. Prietenul tau, daca te-ar fi iubit, ar fi incercat cel putin sa inteleaga prin ce treci tu. Din pacate el este la fel de imatur ca si tine: faptul ca te-a inlocuit atat de ostentativ nu dovedeste decat ca a fost ranit de refuzul tau si incearca sa iti dovedeasca ca nu ai insemnat nimic pt el. Este bine ca ai pus punct – sa fii victima benevola a unui baiat care isi raneste voit fosta iubita nu este cel mai indicat lucru. El nu pare a fi pregatit sa isi ia un angajament atat de serios cum este o casatorie. Iar tu trebuie sa incetezi sa te mai simti vinovata pentru ceea ce nu este decat o experienta de viata. Barbatul pe care il astepti va aparea, insa – si aici trebuie sa fii atenta – nu astepta ca el sa iti ofere tot ce ti-a lipsit pana acum pt ca va esua de fiecare data. Un sot este un partener, nu un tata, asteptarile tale de la el trebuie sa fie realiste, nu exagerate, el nu trebuie sa indrepte ceea ce ti s-a gresit de catre soarta atunci cand erai copil. Capul sus – dragostea apare de mai multe ori in viata :). Bucura-te de primavara care este aproape si lasa-l pe fostul tau iubit acolo unde ii este locul: in trecut.
03.03.2009, 15:22Elena Tudorica
Este minunat faptul ca ti-ai dorit si ca ai si reusit sa iubesti si sa fii iubita-pana la un moment dat.
Te rog frumos nu te simti vinovata ca ai indraznit sa ceri dragoste pentru ca aceasta e prima noastra nevoie ca fiinte umane.
Faptul ca baiatul respectiv nu a reusit sau nu a vrut sa-ti perceapa nevoia de iubire infinita este cu totul si cu totul altceva.
Nu tu l-ai facut sa se simta nesigur pe iubirea ta ci el insusi;altfel te-ar fi invatat cum sa-i daruiesti dragoste cate un pic......
Iar un domn adevarat nu jigneste niciodata o femeie in felul in care a facut el cu tine.
Parerea mea este ca de fapt tu nu ai pierdut nimic ci ai scapat de ceva ce putea fi si mai rau.
Cu respect,Elena