"Lui" - a insemnat si mai inseamna el, adica un barbat. Un barbat care, ce-i drept, a fost - un timp - pentru mine un fel de Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu-i gasesti cusururi. Cu atat mai mult cu cat nici nu are. Dar in vremea in care l-am cunoscut pe el, si mult dupa aceea - adica dupa ce ne-am trezit ca ne iubim nebuneste, ca viata unul fara altul nu are nici rost, nici farmec, nici gust, nici lumina, nici stralucire, nici plans, nici ras, nici bucurie, nici suspin, nici muzica, nici racoare, nici soare, nici ploaie, nici stele, nici fum, nici zapada, adica nu are nimic pentru care ar merita traita - nici atunci, un timp, nu i-am gasit nici un defect. Nici un cusur!
Stiam ca e un artist adevarat, mai intai din auzite. Apoi i-am vazut panzele, in alb-negru, toate prea riguroase, mai degraba naturi moarte, in felul lor. Iar rigoarea aceea aproape... japoneza a panzelor m-a facut sa cred ca autorul lor trebuie sa fie un barbat acrit, imbatranit prematur de cine stie ce experiente negative, urate, care l-au marcat adanc. Pana in punctul in care pentru el Viata, reprezentarile ei, se cereau reduse la niste linii negre, esentializante, asternute cu precizie matematica, pe hartie ori pe panza alba. Felurite fete ale dezastrului de la Hiroshima. Ca si cand ar fi fost lucrate sub "dict"-ul unei premonitii, panzele lui iti spuneau ca viata se sfarseste mai intai prin cate un esec personal, unul de proportii, care anunta esecul definitiv. Moartea. Am vrut foarte mult sa-l cunosc. Nici n-a fost greu - aveam multi prieteni comuni. Intr-o seara am fost invitata la o petrecere la care stiam ca va veni si el... Nu era ceva aranjat, mai degraba - o intamplare. Cand am intrat in salonul plin de lume - pictori, sculptori, actori - declic-ul s-a produs pe loc! Desi multa vreme ma obisnuisem cu gandul ca pictorul "meu", atat de nelinistitor prin mesajul lui special, trebuie sa arate ca un barbat batraior si acru, am stiut din prima clipa in care l-am zarit, stand cu spatele la o oglinda mare, albastruie - ca e el! Culmea, un barbat frumos, cu plete castanii, ochi albastri, inalt, bronzat, semanand mai degraba a un actor de cinema englez ori suedez - si nicidecum cu personajul imaginat de mine...
Am stat de vorba mai toata seara. In doar doua-trei ore, am descoperit ca avem gusturi comune in materie de arta, de filme, de muzica... Ii placea Wagner. Ii placea Buster Keaton. Hemingway. Era mort dupa jazz si dupa Beatlesi - ca si mine. Ii placea vinul rosu. Si salatele. Adora marea - facuse inot de performanta. Dorea sa invete sa schieze. Si, mai tarziu, pe "vremea mea", chiar a si invatat! Si tot pe "vremea mea", a inceput sa creeze magnifice panze in care culoarea vibra, tasnea, de parca ar fi fost vie, mustind de placerea de a trai. De unde, in primele seri in care am tot iesit pe la restaurante bune - manca cu gesturi superbe, de parca ar fi fost crescut la curtea Angliei (avea nonsalanta unui aristocrat invatat numai cu tacamuri de argint!) - si mi se paruse inca destul de inchis in el, dupa un timp, adica dupa ce ne-am mutat impreuna, schimband doua apartamente mici cu unul mare, luminos, cu o terasa uriasa, plina de soare si de plante de tot felul... a inceput sa rada! Radea din te miri ce, de parca un corset nevazut, prea stramt, s-ar fi spart in tandari in el, eliberandu-i rasul. Un ras adolescentin, prea mult timp reprimat. In prima noastra vacanta la mare, n-am stiut cand incepe ziua, cand sfarseste noaptea. Eram coplesiti de dragoste. Ramaneam lipiti ore intregi, tacand ca intr-o vraja, sau ne iubeam navalnic, cu furie, ca si cum s-ar fi anuntat sfarsitul lumii. Spre seara mancam cate ceva bun in camera de hotel, beam sampanie aproape inghetata, radeam in hohote, apoi dormeam un pic. Si iar ne trezeam si povesteam si povesteam. Si-apoi ne imbaiam cu spuma parfumata, si plecam frumos imbracati, aproape uzi, sa dansam prin barurile de noapte de la malul marii... Spre ziua, desculti, pe nisipul inca fierbinte, dansam din nou. Panzele lui in culori violente - mult rosu - expuse in toamna si-apoi in preajma Craciunului, au starnit elogii. Si, mai tarziu, i-au adus multe premii...
Pana sa apara el in viata mea, ani de-a randul, imi vazusem de meserie, de arhitectura - se pare ca am ceva talent si fac ce fac cu multa placere. Dar mai apoi am uitat de mine! Ani de-a randul m-am ocupat doar de succesele lui, de cariera lui, obsedata intruna de grija de a-l face sa se simta cat mai fericit in preajma mea, ferindu-l de micile necazuri ale vietii de zi cu zi, de treburile casnice... asa incat nu mi-am dat seama ca ceva intre noi se schimbase. Relatia noastra se dezechilibrase. Eu nu mai prezentam nici un fel de mister pentru el. Eram mereu acolo unde dorea el sa fiu. Nu mai apuca sa fie nelinistit, sa-i fie dor de mine. Stia in fiece clipa unde sunt. Grija ori gelozia iubitului, a amantului, disparusera. Era grija stapanului. Devenisem un obiect. Nu ma mai intreba "ce am mai facut la atelier", nu observa daca mi-am schimbat sau nu nuanta de par. Daca port ceva nou... Nu-mi mai spunea, ca in primii ani, in fiecare dimineata: "Doamne, cat esti de frumoasa!". O spunea din toata inima, dar suspinand, de parca i-ar fi parut rau sa constate asta. Dar o spunea de cum se trezea si ma vedea, inca usor adormita, cu capul asezat pe-o parte, in asternutul alb, de sifon, plin de dantele. Cariera lui o luase in sus de tot. Il urmam la vernisaje, apoi la cocktail-uri. Numai ca nu ma mai tinea tot timpul de mana, ca in primii ani. Il uita Dumnezeu prin cate un colt de expozitie, stand de vorba cu cate cineva neimportant. Ori, uitand de mine, minute si minute in sir, razand cu cate o tanara domnisoara, izbitor de frumoasa...
Inca de la inceput imi spusese ca, oricat ar iubi o femeie, el nu doreste sa "apartina". Nimanui! Nici familiei lui - de care se despartise inca din adolescenta, din motive pe care nu le-am aflat niciodata. Si nici vreunei persoane speciale, un mentor care sa-l transforme intr-un "captiv". In primii ani "ai nostri" nu l-am mai auzit tinand prea des aceste teorii. Apoi, de parca ar fi dorit sa se elibereze din stransoarea mea, a reluat aceasta afirmatie, chiar si in public, de fata cu mine. Tot mai des a inceput sa se poarte de parca el s-ar fi aflat pe puntea inalta a unui transatlantic alb, iar eu as fi ramas acolo, jos, pe chei, punct minuscul si deznadajduit, fiinta lasata dintr-odata singura, fara nimeni pe lume si fara speranta. Asezase intre noi un zid nevazut, dar tenace.
Da, si-a construit cu migala aceasta ruptura. I se paruse ca ne iubim prea mult. Isi bagase in cap si in inima gandul ca, prins intre mine si "chingile mele" si treburile prozaice ale casei, Artistul din el va muri.
Dupa un alt timp - a plecat din tara. Si s-a apucat sa picteze iar. Panze "japoneze". Alb si negru. Abstract.
Daca ar citi - printr-un miracol - aceste randuri, ar intelege, sunt sigura, ca e o scrisoare de dragoste.
Nu stiu daca mai traieste. Nu stiu daca am facut bine atunci cand nu l-am mai primit inapoi, chiar si dupa ce-si facuse un speraclu din singurul nostru desfacator de bere...
SIMONA KIRITESCU
20.05.2008, 12:05Matei Juravlea
Cam la asta se rezuma povestea ta. Trist , draga Simona, cumplit de trist.Ai avut o viata trista in care singurul lucru pe care l-ai facut a fost sa deservesti un egoist.N-ai simtit bucuria maternitatii, n-a avut onoarea sa te numesti sotie,practic, n-ai avut nimic.Ceea ce crezi tu ca ai avut n-a fost dragoste ci o iluzie,o himera, o umbra palida a ceea ce este cu adevarat iubirea.Daca te-ar fi iubit te-ar fi luat de nevasta.Acum ai ramas singura cu amintirile amare. Asa se intampla atunci cand oamenii nu pretuiesc darul sacru al vietii si al libertatii pe care ni le da Dumnezeu.
Cu ce te vei prezenta in fata Lui la Infricosatoarea Judecata? Unde-ti sunt copiii? Ce-ai facut cu ei?
Inca nu e tarziu pentru tine...
21.05.2008, 01:17Ioana Popescu
D-le,
Ai trait mecanic si probabil ai avut o viata de robot - pt ca asa e "rostul" omului ...inchis la minte, cu conceptiile comuniste sau de la tara. Gindeste inainte sa jignesti! Habar n-ai care sint si mai ales cum sa pretuiesti darurile lui D-zeu daca nu stii ca A FI CAPABIL DE IUBIRE e unul dintre cele mai mari!
21.05.2008, 01:27Ioana Popescu
Draga Simona,
Esti una dintre norocoase! Ai avut marea sansa sa iubesti si sa fii iubita cum multi dintre noi, nici nu indraznim sa visam! Ai trait una dintre acele povesti de iubire la care ne duce gindul din adolescenta si daca nu avem norocul tau imaginatia ne ajuta sa facem fata unei alt fel de realitati. Multe dintre noi nu primim nici elementarul "multumesc" pt cafea, despre "Tu faci cea mai buna cafea din lume!" nici nu poate fi vorba. Desi cu un final trist cu probabil destul " ce ar fi fost daca ...?" esti totusi de invidiat. Cumpara un alt desfacator de bere! Nu lasa povestea asta frumoasa de iubire sa stea in calea viitorul tau: cauta un pamintean (de data asta) cu un suflet la fel de generos ca al tau si apreciati-va reciproc la adevarata valoare. Numai bine! Ioana
21.05.2008, 10:25Nn Nn
Unde e "desfraul" in povestea asta, eu nu vad decat o femeie care n-a stiut sa se iubeasca mai mult pe sine si sa iasa la timp la soare..
Draga Simona, inca te mai intrebi daca ai facut bine ca nu l-ai primit inapoi?!?
21.05.2008, 19:47Angi Vintilescu
Povestea ta de viata este frumoasa si trista, eu sunt sigura ca tu ai stiut tot timpul ca nu va dura mult.
Faptul ca nu l-ai primit inapoi este un punct pozitiv pentru tine.
22.05.2008, 12:50Marian Costea
Citind povestea ta minunata de dragoste mi-am dat seama ca esti o femeie cu un simt estetic si un mare rafinament prin felul de a scrie si cu siguranta in viata reala..oricum vreau sa iti spun ca ai trait o frumoasa poveste de dragoste ceea ce putin dintre noi are parte de asa ceva chiar daca ai avut un sfarsit...poate care lasa de dorit sau nu...gandestete ca ai avut un inceput foarte reusit..pastreaza doar lucrurile si amintirile minunate si frumoase pe care le ati traitla urma urmei cu amintirlile ramanem, sa comportat galant cu tine prin faptul ca ti-a spus multumesc ceea ce denota ca are o educatie aleasa si multele alte chestii...o singura greseala majora sau minora a ta a fost faptul ca te ai neglijat pe tine ai uitat de tine, poate ai trait pentru el desi noi barbatii asteptam de la sexul opus apreciere pt ceea ce suntem...Simona prea multa apreciere ai dat unei entitati carnale...poate cu o intensitate maxima.ORICUM SUNT CONVINS CA VEI GASI UN PAMANTEAN CAREA SA TE IUBEASCA pt cea ce esti si pt ceea ce faci..numai trebuie SA CREZI..numai bine.
22.05.2008, 18:58Viorela Samarco
Ai iubit , ai fost fericita, ai cunoscut fericirea si durerea, daca el nu a stiut sa te aprecieze si nu a putut sa-si calce pe mindrie si sa recunoasca ca a gresit, nu are rost sa-ti faci tot tu remuscari.
Viata poate fi frumoasa, trebuie doar sa avem rabdare si sa stim sa ne bucuram de orice, de o floare, de o raza de soare ,de un zimbet.
Iti doresc multa fericire, o meriti.
Viorela Samarco
28.05.2008, 04:18Rusneac Teodora
Foarte frumos si trist parca nu este adevarat...
Dar ai avut o bucurie, ai iubit si ai fost iubita si asta e foarte mult, cunosc alte femei care nu au avut niciodata nici macar unul din aceste minuni care ne sunt date de bunul D-zeu....Si in dragoste de multe ori unul este cel care mereu da, poate chiar si renunta dar nu o regreta niciodata daca iubeste cu adevarat, si nici nu simte asta , cum spuneai si tu ca s-a intimplat la voi.Pacat de sfirsitul trist, parerea mea ? Intotdeauna trebuie sa mai acorzi o sansa, inca o sansa macar, cine nu greseste in viata?