In umbra lui...

Nu, nu e o greseala de tipar. In cazul meu, cuvantul "lui" - nu trebuie scris cu majuscule, pentru ca nu e vorba despre Dumnezeu.

"Lui" - a insemnat si mai inseamna el, adica un barbat. Un barbat care, ce-i drept, a fost - un timp - pentru mine un fel de Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu-i gasesti cusururi. Cu atat mai mult cu cat nici nu are. Dar in vremea in care l-am cunoscut pe el, si mult dupa aceea - adica dupa ce ne-am trezit ca ne iubim nebuneste, ca viata unul fara altul nu are nici rost, nici farmec, nici gust, nici lumina, nici stralucire, nici plans, nici ras, nici bucurie, nici suspin, nici muzica, nici racoare, nici soare, nici ploaie, nici stele, nici fum, nici zapada, adica nu are nimic pentru care ar merita traita - nici atunci, un timp, nu i-am gasit nici un defect. Nici un cusur!
Stiam ca e un artist adevarat, mai intai din auzite. Apoi i-am vazut panzele, in alb-negru, toate prea riguroase, mai degraba naturi moarte, in felul lor. Iar rigoarea aceea aproape... japoneza a panzelor m-a facut sa cred ca autorul lor trebuie sa fie un barbat acrit, imbatranit prematur de cine stie ce experiente negative, urate, care l-au marcat adanc. Pana in punctul in care pentru el Viata, reprezentarile ei, se cereau reduse la niste linii negre, esentializante, asternute cu precizie matematica, pe hartie ori pe panza alba. Felurite fete ale dezastrului de la Hiroshima. Ca si cand ar fi fost lucrate sub "dict"-ul unei premonitii, panzele lui iti spuneau ca viata se sfarseste mai intai prin cate un esec personal, unul de proportii, care anunta esecul definitiv. Moartea. Am vrut foarte mult sa-l cunosc. Nici n-a fost greu - aveam multi prieteni comuni. Intr-o seara am fost invitata la o petrecere la care stiam ca va veni si el... Nu era ceva aranjat, mai degraba - o intamplare. Cand am intrat in salonul plin de lume - pictori, sculptori, actori - declic-ul s-a produs pe loc! Desi multa vreme ma obisnuisem cu gandul ca pictorul "meu", atat de nelinistitor prin mesajul lui special, trebuie sa arate ca un barbat batraior si acru, am stiut din prima clipa in care l-am zarit, stand cu spatele la o oglinda mare, albastruie - ca e el! Culmea, un barbat frumos, cu plete castanii, ochi albastri, inalt, bronzat, semanand mai degraba a un actor de cinema englez ori suedez - si nicidecum cu personajul imaginat de mine...
Am stat de vorba mai toata seara. In doar doua-trei ore, am descoperit ca avem gusturi comune in materie de arta, de filme, de muzica... Ii placea Wagner. Ii placea Buster Keaton. Hemingway. Era mort dupa jazz si dupa Beatlesi - ca si mine. Ii placea vinul rosu. Si salatele. Adora marea - facuse inot de performanta. Dorea sa invete sa schieze. Si, mai tarziu, pe "vremea mea", chiar a si invatat! Si tot pe "vremea mea", a inceput sa creeze magnifice panze in care culoarea vibra, tasnea, de parca ar fi fost vie, mustind de placerea de a trai. De unde, in primele seri in care am tot iesit pe la restaurante bune - manca cu gesturi superbe, de parca ar fi fost crescut la curtea Angliei (avea nonsalanta unui aristocrat invatat numai cu tacamuri de argint!) - si mi se paruse inca destul de inchis in el, dupa un timp, adica dupa ce ne-am mutat impreuna, schimband doua apartamente mici cu unul mare, luminos, cu o terasa uriasa, plina de soare si de plante de tot felul... a inceput sa rada! Radea din te miri ce, de parca un corset nevazut, prea stramt, s-ar fi spart in tandari in el, eliberandu-i rasul. Un ras adolescentin, prea mult timp reprimat. In prima noastra vacanta la mare, n-am stiut cand incepe ziua, cand sfarseste noaptea. Eram coplesiti de dragoste. Ramaneam lipiti ore intregi, tacand ca intr-o vraja, sau ne iubeam navalnic, cu furie, ca si cum s-ar fi anuntat sfarsitul lumii. Spre seara mancam cate ceva bun in camera de hotel, beam sampanie aproape inghetata, radeam in hohote, apoi dormeam un pic. Si iar ne trezeam si povesteam si povesteam. Si-apoi ne imbaiam cu spuma parfumata, si plecam frumos imbracati, aproape uzi, sa dansam prin barurile de noapte de la malul marii... Spre ziua, desculti, pe nisipul inca fierbinte, dansam din nou. Panzele lui in culori violente - mult rosu - expuse in toamna si-apoi in preajma Craciunului, au starnit elogii. Si, mai tarziu, i-au adus multe premii...
Pana sa apara el in viata mea, ani de-a randul, imi vazusem de meserie, de arhitectura - se pare ca am ceva talent si fac ce fac cu multa placere. Dar mai apoi am uitat de mine! Ani de-a randul m-am ocupat doar de succesele lui, de cariera lui, obsedata intruna de grija de a-l face sa se simta cat mai fericit in preajma mea, ferindu-l de micile necazuri ale vietii de zi cu zi, de treburile casnice... asa incat nu mi-am dat seama ca ceva intre noi se schimbase. Relatia noastra se dezechilibrase. Eu nu mai prezentam nici un fel de mister pentru el. Eram mereu acolo unde dorea el sa fiu. Nu mai apuca sa fie nelinistit, sa-i fie dor de mine. Stia in fiece clipa unde sunt. Grija ori gelozia iubitului, a amantului, disparusera. Era grija stapanului. Devenisem un obiect. Nu ma mai intreba "ce am mai facut la atelier", nu observa daca mi-am schimbat sau nu nuanta de par. Daca port ceva nou... Nu-mi mai spunea, ca in primii ani, in fiecare dimineata: "Doamne, cat esti de frumoasa!". O spunea din toata inima, dar suspinand, de parca i-ar fi parut rau sa constate asta. Dar o spunea de cum se trezea si ma vedea, inca usor adormita, cu capul asezat pe-o parte, in asternutul alb, de sifon, plin de dantele. Cariera lui o luase in sus de tot. Il urmam la vernisaje, apoi la cocktail-uri. Numai ca nu ma mai tinea tot timpul de mana, ca in primii ani. Il uita Dumnezeu prin cate un colt de expozitie, stand de vorba cu cate cineva neimportant. Ori, uitand de mine, minute si minute in sir, razand cu cate o tanara domnisoara, izbitor de frumoasa...
Inca de la inceput imi spusese ca, oricat ar iubi o femeie, el nu doreste sa "apartina". Nimanui! Nici familiei lui - de care se despartise inca din adolescenta, din motive pe care nu le-am aflat niciodata. Si nici vreunei persoane speciale, un mentor care sa-l transforme intr-un "captiv". In primii ani "ai nostri" nu l-am mai auzit tinand prea des aceste teorii. Apoi, de parca ar fi dorit sa se elibereze din stransoarea mea, a reluat aceasta afirmatie, chiar si in public, de fata cu mine. Tot mai des a inceput sa se poarte de parca el s-ar fi aflat pe puntea inalta a unui transatlantic alb, iar eu as fi ramas acolo, jos, pe chei, punct minuscul si deznadajduit, fiinta lasata dintr-odata singura, fara nimeni pe lume si fara speranta. Asezase intre noi un zid nevazut, dar tenace.
Da, si-a construit cu migala aceasta ruptura. I se paruse ca ne iubim prea mult. Isi bagase in cap si in inima gandul ca, prins intre mine si "chingile mele" si treburile prozaice ale casei, Artistul din el va muri.
Intr-o dimineata a plecat fara o vorba. Eram la bucatarie, faceam cafea ("Tu faci cea mai buna cafea din lume!", obisnuise ani de-a randul sa-mi spuna), cand am auzit usa de la intrare inchizandu-se cu un "tac" discret. Fugise! Deasupra masutei din hol, infipt in rama oglinzii venetiene, de care el era atat de mandru, am zarit un plic - nici mic, nici mare - albastru deschis. Nu era lipit. In el, o hartie de aceeasi culoare, fina, satinata. Cu pix negru - da, negru! - sta scris: "Cred ca in cazul nostru, cea mai buna este operatia chirurgicala. Altfel, ne distrugem. Asta e!". Nu l-am cautat. Am stiut ca ar fi fost degeaba. Dupa un timp, am aflat de la cel mai bun prieten al lui ca se temuse - nu cumva sa ma sinucid. Dupa un alt timp, a venit inapoi, o data, de doua ori, de trei ori. Nu l-am mai primit. Apoi si-a facut un speraclu care mergea la cele doua intrari ale casei. Pretextul? "Venise sa caute niste acte"... Nu si-a luat niciodata hainele. Nu si-a luat nimic din "bunurile comune". Nu a dorit nimic, nici un obiect care, prin lipsa lui, sa dezechilibreze armonia cuibului care fusese al nostru.
Dupa un alt timp - a plecat din tara. Si s-a apucat sa picteze iar. Panze "japoneze". Alb si negru. Abstract.
Daca ar citi - printr-un miracol - aceste randuri, ar intelege, sunt sigura, ca e o scrisoare de dragoste.
Nu stiu daca mai traieste. Nu stiu daca am facut bine atunci cand nu l-am mai primit inapoi, chiar si dupa ce-si facuse un speraclu din singurul nostru desfacator de bere...
SIMONA KIRITESCU