Cand spuneam Provence, nu-mi veneau in minte decat lanurile mov de lavanda, hergheliile de cai albi si rozaliile pasari flamingo, fotografiate in superbe apusuri de soare. Si iata-ma in toamna asta stralucitoare, pe malul marii, in Provence, la peste 2000 de kilometri de Bucuresti, intr-un mic orasel: Saintes-Maries-de-la Mer - Sfintele Marii ale Marii. Rauri de turisti curg necontenit pe stradutele lui. Parfumul de lavanda al micilor magazine se amesteca cu toate limbile pamantului, inaltandu-se ca un abur din multimea fosgaitoare. Urmand cand un grup, cand altul, ma trezesc singur in fata marii. Si, brusc, zgomotul strazii este inlocuit de sunetul valurilor ce se sparg de stanci. Pe masura ce ma apropii de tarm, ma invaluie mirosul sarat, umed, al Mediteranei. E un calm pe care micul golf il emana, o pace profunda in nisipul cald. Marea se odihneste intinsa neted pana la orizont si valurile se ridica si coboara, intocmai ca pieptul unui om ce doarme.
Sfintele Marii ale Marii... Numele oraselului vine de la legenda ce dainuie de doua mii de ani, pe stradutele pavate cu piatra si printre casele de culoarea nisipului. Privind de pe plaja spre oras, vezi cum dintre casele marunte rasare o biserica. Pare un castel de nisip de dimensiuni enorme, dar mai sus de zidurile crenelate, pe turnul ei cel mai inalt, sta o cruce. E o biserica fortificata si ea este inima - nu doar a orasului Saintes-Maries-de-la-Mer, ci chiar inima regiunii Camargue.
Tarmul pe care il vad, stancile de care se sparg valurile, locul acesta a fost strabatut si privit de oameni ce au fost contemporani cu Iisus. Femei si barbati, martorii Lui apropiati. In acest loc, Biblia capata o concretete fizica. Aici, sora Fecioarei Maria a predicat credinta crestina. Aici, mama apostolilor Iacov si Ioan a crestinat pescarii, ajutata de servitoarea ei credincioasa, Sara. Ele, cele ce l-au vazut pe Iisus ducandu-si crucea si apoi rastignit, si cele carora Domnul li s-a aratat dupa moarte, au venit aici in exil, au trait si s-au rugat aici. Ramasitele lor sunt la cativa pasi de marea pe care au venit, purtate de-o barca, la cativa pasi de picioarele mele ingropate in nisip.
Nicole la Gytane
Ma indrept spre biserica. Incet-incet, zgomotul pasilor ce fac necontenit inconjurul ei acopera ritmul valurilor. Tiganci cu fuste incretite si cu parul in cozi alearga de la un turist la altul. Flutura medalioane cu Sfanta Sara sau ii roaga: "Tu veux que je te dise l`avenir? Je te dirai ou il faut chercher le bonheure." (Nu vrei sa iti ghicesc viitorul? Iti voi spune unde sa cauti fericirea.) Un domn trece impasibil cu sotia la brat si raspunde, totusi: "Non, merci, j`ai deja trouve le bonheure!" (Nu, multumesc, am gasit deja fericirea.) Doamna zambeste si trec mai departe, in timp ce tigancile se napustesc asupra urmatorului turist, strigand aceeasi oferta: viitor, fericire, noroc in dragoste! Pe la colturile bisericii, vezi doamne care asculta atent cate o tiganca, norocoasa ca si-a gasit client. Se uita in palma doamnei si o avertizeaza cu degetul ce trebuie sa faca si sa nu faca.
Una dintre tiganci se plimba linistita. Intreaba ca toate celelalte daca nu vrei sa iti spuna viitorul, dar ea pare ca nu se duce la oricine. Isi alege cu grija clientii si face oferta pe un ton din care intelegi ca privilegiul e al tau, ca, intr-adevar, ea urmeaza sa iti faca un mare serviciu. Este Nicole la Gytane, sefa tigancilor din jurul bisericii. Are ochii albastri. O privire sticloasa care te tintuieste, te inspaimanta si te cerceteaza pana in adancul sufletului, in aceeasi secunda.
"Tu o sa ai mare noroc in dragoste. Hai sa-ti spun viitorul", imi zice cu voce ragusita Nicole. Cum vreau ca viitorul sa fie o surpriza, o rog sa-mi vorbeasca despre Sfanta Sara, patroana tiganilor. O intreb daca ea crede in legenda. Ma apuca de brat si fixandu-ma cu privirea ei ciudata imi spune: "Eu simt puterea Sarei. Ea ma protejeaza si imi da putere si credinta. Credinta in Dumnezeu, pentru ca El este cel mai mare. Suntem copiii lui Dumnezeu inainte de toate, sa nu uitam asta. Cand venim aici simtim foarte tare puterea Sarei. Cum ne apropiem, simtim. Este ceva ce nu se poate explica, o simtim cum ne protejeaza si ne incalzeste sufletul. Cand te apropii de locul asta simti ca raul e indepartat de tine si pacea te invaluie. Pentru pelerinaj, venim sa ne rugam cu toata familia. Facem foc si dansam si cantam cu totii. Uitam mizeria. De-aia vin tiganii aici, ca sa aiba protectia Sfintei Sara in nefericirea lor. De cand e lumea lume au existat bogati si amarati. Sunt unii care traiesc in aur si in diamante si langa ei copiii mor de foame. Puterea celor ce rezista e in interiorul lor, si Sara e ca un izvor care adapa acea putere interioara de a rezista in fata raului si uratului. Eu nu i-am cerut nimic personal Sarei. M-am rugat pentru copiii si nepotii mei. Sa fie sanatosi si sa se inteleaga bine intre ei, sa fie pace in familia mea si intre familiile tuturor tiganilor. Pentru asta ma rog eu la Sara. Sa aiba grija de caravana noastra. Cand intru in biserica, ma rog pentru sanatatea alor mei. Nu ma rog niciodata pentru bani. Daca suntem sanatosi si avem de lucru, banii vin. Si seara, si dimineata, ma rog la Sara. Nu doar cand esti bolnav sau ai nevoie trebuie sa te rogi, ci mereu."
"Je te benisse, mon petit!". "Te binecuvantez, micutul meu!", imi spune Nicole si imi prinde in piept un medalion cu Sfanta Sara.
Sfanta cea neagra
O data pe an, pelerinajul gitanilor la Sfanta Sara umple imprejurimile orasului cu caravane.
Mai ales in zilele coborarii relicvariului, credinciosii vin cu miile. Mai ales gitani vin in biserica sa se roage Sfintei Sara, patroana tuturor tiganilor si a calatorilor. Papusa care o reprezinta, o statueta aflata in grota, este dusa pana la mare si inapoi. Procesiunea sosirii ei aici se repeta ca acum aproape 2000 de ani. Tiganii stau trei zile sau zece zile. Vin cu caravane moderne, in spatele masinilor, si nu ca acum 50 de ani, cand veneau in carute. Se roaga sau fac focuri pe malul marii. Sunt gitani veniti din Spania sau manusi sositi din nord. Dar si-acum, in timpul pelerinajului, ii poti vedea pe plaja, dansand in jurul focurilor, cantand la chitara sau la acordeon, miscandu-se in ritmuri de flamenco. Sau stand, pur si simplu, cu privirile atintite spre largul marii, de unde Sara, servitoarea credincioasa, a sosit, urmandu-si stapana.
Altarul
Intrarea in biserica e o usa ingusta, facuta in zidul lateral. Stai la o coada lunga ca sa intri si la una la fel de lunga in interior, ca sa iesi. In biserica sunt bancute aliniate. La capatul randului, o carja ca de episcop. La baza ei, printr-un geam, se vede cum curge neincetat un izvor. E nesecat de pe vremea Mariilor si se spune ca apa lui este tamaduitoare. Un pic mai departe, pe sub o arcada de piatra, se intra intr-un soi de grota, ce merge pana in dreptul altarului de deasupra. E ca o incapere. De jur imprejur ard lumanari rosii sau albe. Peretii sunt innegriti de fumul lor. E un aer fierbinte in grota, si te izbeste mirosul de ceara arsa. In lumina galbuie a lumanarilor, inaintezi spre capatul grotei. Printre buchete de flori si altare de lumanari, distingi o mogaldeata in partea dreapta. Este statuia Sfintei Sara. Imbracata in rochie argintie, cu o coroana de regina pe capul ei negru. Oamenii se apropie si ii ating hainele. Isi fac cruce, aprind lumanari. In stanga ei, un altar de piatra. Acolo s-au descoperit moastele celor doua Marii si acum este mormantul Sarei. In acest capat de grota, peretii sunt acoperiti de sus si pana jos cu placute de multumire, pentru ajutor sau vindecari. Asa-numitele "ex-voto". Sunt zeci, poate sute: un simplu "MerIi Sara" sau "MerIi Sara pentru vindecare", sau "Multumesc ca m-ai protejat". Turistii sunt emotionati. Unii fac fotografii. Altii, dimpotriva, cad in genunchi la mormantul Sarei si se roaga minute intregi, de parca ar fi doar ei acolo, fara sa ia in seama inghesuiala din jurul lor. Sara ii priveste pe toti cu aceeasi privire senina, privirea celei ce a inteles ca fiind servitoarea Lui, va fi mai mult decat o servitoare.
Vindecarea orbului
Ies din grota, inapoi spre biserica. Vad pe peretele din dreapta icoane ale Sfintei Sara. E ciudat sa vezi icoanele unei negrese. Dar oamenii vin si, asezandu-se in genunchi, se roaga. Pe peretele opus este luminata o barca in care stau doua papusi, intruchipandu-le pe cele doua Marii. Una dintre ele tine in mana, auriu, Sfantul Potir. La picioarele lor si pe zidul de alaturi, aceeasi multime de placute de multumire. Flori, lumanari. In dreapta se vede in zid o bucata de marmura alba, lustruita pana la stralucire de atatea atingeri. Oamenii trec si o ating: acea marmura a fost, timp de secole, perna uneia dintre Marii, in mormant.
Ma apropii de un domn care, cocotat pe un scaun, sterge cu grija praful de pe icoane. El este Dominique, unul dintre oamenii de incredere ai bisericii. "De opt ani sunt in slujba bisericii", imi spune Dominique, cu un zambet larg, trecandu-si mana prin parul argintiu.
Doua fotografii
Langa altarul celor doua Marii, un tablou cu doua fotografii: in cea de deasupra zambeste un tanar tinand de darlogi un cal alb, camarghez. Are o palarie de cowboy, ca toti fermierii din zona, si pare mai degraba un personaj din filmele cu John Wayne. Marie Laurence e ingrijitoare in biserica si imi vorbeste cu o voce gatuita de emotie: "Tanarul e nepotul meu. Cand sa coboare din sa, piciorul i-a ramas agatat in scara si calul a fugit un kilometru, tarandu-l cu capul de bolovani. A fost dus la spital si era in stare foarte grava. Sase luni a fost in coma, medicii considerau ca e pierdut si parintii asteptau sa moara dintr-un moment in altul. Au venit disperati aici, la biserica. Si dupa ce s-au rugat cu toata dragostea si disperarea lor de parinti, baiatul si-a revenit. Acum e insurat, are si copii. Mariile au facut miracolul asta si noi le multumim in fiecare zi pentru bunatatea lor".
Povestind, glasul femeii tremura. Pentru ca isi aminteste acele momente grele sau pentru ca imi destainuie credinta ei cea mai adanca? E bucuroasa ca cineva din Romania e interesat de lucrurile astea: "De la noi, putini mai sunt cei care vin frecvent la biserica. In general, vin multi straini. Dar haideti mai bine sa va dau o sticla cu apa din izvorul bisericii". Intra in presbiter si se intoarce cu o sticla. Mi-o daruieste, soptind binecuvantarea: "Sa ajungi cu bine, sa iti scrii povestea despre Marii si despre Sara!". Ceea ce, iata, s-a implinit!
Foto: Andrei Cheran
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
