Cu Grigore Lese, de Pasti, in Tara Lapusului

Amintiri pe-un fir de soare. Cu Grigore Lese, de Pasti, in Tara Lapusului . "Cu totii avem nevoie de o desprimavarare".

Pomul cu cantece si cu flori

- A venit primavara, se apropie Pastile, dar mirosul si culorile lor par sa nu mai ajunga la noi. Va mai amintiti cum se facea lumea verde, la dvs. acasa, in Tara Lapusului?

- Daca m-ar intreba cineva care anotimp imi place cel mai mult, n-as putea sa raspund. Toate anotimpurile au frumusetea lor, dar primavara amestecata cu iarna are o frumusete stranie, nedeslusita. Atunci se intalnesc tineretea cu batranetea, vechiul cu noul, si-ti creeaza o stare de freamat, de intinerire, de bucurie nestavilita, de energie descatusata. Pe un timp ca acesta, am venit eu pe lume, cu cincizeci si trei de ani in urma. Spre sfarsitul lui februarie - inceputul lui martie, gheata de pe raul Dobric dadea semne ca nu mai tine. Se crapa, cu trosnet ca de surcele uscate si se porneau navalnic, la vale. De multe ori, apa iesea din albie si ajungea pana in ogorul nostru, la marginea curtilor, dar noi nu ne temeam. Era un lucru firesc. Si-apoi, casele asa erau facute, ca sa reziste la aceste inundatii primavaratice. Noi, copiii, ne faceam barcute de hartie si le dadeam drumul de pe damb, apoi le asteptam la picioarele podului, unde apa le aduna si le invartea pe loc, in dalboane (vartejuri). Dupa o zi, doua, apa se retragea din curti. Cand m-am facut mai marisor, mergeam la rau si pescuiam. Dupa dezghet imediat, trageau pestii de nu mai pridideam sa-i scoatem: scobari si cleni. Aveam un carnetel in care-mi notam cati pesti prindeam in fiecare zi. Dupa ce se retrageau apele, incepea un vant subtire si rece, care amesteca voalurile primaverii cu cojoacele iernii si inmuia puterea gerului. Se amesteca frigul cu caldura si ramaneau pete de zapada pe dealuri, ca niste cusme. Asteptam cu nerabdare sa cante cucul. De Bunavestire. Nu se intampla sa cante mai repede. Eram fericiti cand il auzeam. Era primul semn ca primavara se instapanise, invinsese iarna de-acum.

- Cucul vesteste anii, dar si anotimpul florilor din padure. Umblati si dvs. dupa pascute si ghiocei? Le mai tineti minte mirosul, miresmele purtate de vantul de primavara?

- In fiecare primavara mergeam sa caut primele flori pe Boronas, ghiocei, ruscute, brandusi, calugari (calugarii albi, indeosebi, erau foarte rari si greu de gasit). Imi amintesc cand o murit strabunicul meu, Grigorie cel batran: era in martie, pe un timp ca acesta, in crucea zilei, pe cand eu eram plecat dupa flori la padure. Si cand am venit acasa, mama m-a luat de la poarta si mi-a spus: "Nu intra in casa!". Nu mi-au spus de la-nceput de ce, iar eu m-am invartit pe langa casa si tot am intrat in odaia bunului Grigorie. Toate ferestrele erau deschise, vantul de primavara umfla perdelele de borangic si batranul meu statea intins pe pat, invelit cu un cearsaf alb pe deasupra, pe care vantul il sufla si-l flutura, ca si cum ar fi respirat. M-am speriat, eram doar un copil, am dat drumul florilor din mana pe podele, si in gat am simtit un nod de plans amestecat cu ras. Moartea iti declanseaza uneorireactii bizare. Pe urma, cand am inteles ce se intamplase, am avut mare tristete si suparare, ca batranul meu isi daduse ultima suflare fara ca sa-i fiu si eu in preajma. Apoi infloreau pomii si mergeam in satul mamei, la Fanate, unde bunicii mei de-acolo aveau niste livezi intinse, de meri, ciresi si pruni. Intram acolo ca-n rai si alergam printre pomii infloriti, pana nu-mi mai simteam picioarele. Ma prabuseam la radacina vreunuia din ei si ma parfuma straiul lor alb, ca de mirese. Ma uitam printre ramurile ninse de flori la soarele crud de primavara. Nu puteam sa ma uit de-a dreptul, si atunci ma uitam printre gene, cand cu un ochi, cand cu celalalt, iar lumina se desfacea in curcubeie stralucitoare. Apoi ma urcam in vreun copac si cantam acolo, singur, in rand cu pasarile. Le deosebeam dupa glas. Eram fericit cu adevarat!
Stiam toate pasarile unde-si au cuibul, le urmaream puii si primul zbor - mierlele si randunelele, graurii, bufnitele. Le stiam toate scorburile din padure si de pe langa rau, de pe valea Dobricului. Si albinele dadeau un "recital" de primavara. Tatal meu avea stupi si intotdeauna, in primavara, cand ieseau prima oara la zbor, albinele aveau un zumzet ca un cantec. Le urmaream zborul, stateam in pridvor si asteptam sa vad cand vin, le vedeam cum vin acasa. Albinele sunt niste fiinte grozav de istete. Ele nu umbla fara rost. Si intotdeauna vin acasa. Asa cum faceau si oamenii mei din sat, gospodari, care dupa ce plecau undeva, pe ogor, ori la padure, ori la moara, veneau acasa cu drag de la munca!... Era un du-te-vino care arata ca scaunelul de langa broadar (de langa soba), unde statusera toata iarna si povestisera, ori lucrasera lucru cu mainile, era parasit. Si ei ieseau la lucru afara, cu drag si cu forte noi. Aerul era si el proaspat, izbucul apei scapate de sub gheata susura si el, pasarile ciripeau vesele, florile de primavara se desfaceau pe coastele de dealuri, vantul adia parfumat ca o speranta, totul celebra anotimpul acesta al energizarii. Cred ca aerul si apa bune de la mine de-acasa din Lapus, ca si tot spectacolul complet al anotimpurilor pe care le-am vazut acolo, in tot rostul lor, m-au facut sa am glas si sa cant, iata, si pana astazi, la 53 de ani, impliniti de curand. Imi mai aduc aminte ce-mi zicea mama, ca atunci cand m-o facut pe mine si m-o spalat prima data, mi-o pus in apa aceea un banut, cu speranta ca eu voi creste si voi canta lumii. Asta a fost dorinta ei, inca de cand am venit eu pe lume. Si Dumnezeu a ascultat-o si mi-a dat glas. Iar mama, cand a vazut ca eu pot canta, a fost fericita.

Minunea Invierii

- Nu exista martie fara post si primavara fara Florii. Mai tineti minte lumina Invierii, de pe timpul cand Pastile mai erau sarbatoarea cea mare si sfanta a romanilor?

- De cand incepea postul, sarbatorile se amestecau, cele de primavara, precrestine, care celebrau renasterea naturii, fertilitatea ogorului si cele care pregateau Invierea Mantuitorului. San Toader, ori Cuviosul Alexie, Bunavestire, si Floriile, toate erau in rostul lor, nesmintite. Posteam si ajunam inca de mici, sub privegherea aspra a parintilor si bunicilor. Ne spovedeam si ne cuminecam. Eram copil de scoala si, ca sa ma spovedesc, imi amintesc ca trebuia sa ma scol la patru dimineata, sa nu mananc,sa-mi iau ghiozdanul si sa merg la biserica, ca sa-mi astept randul la spovada, laolalta cu alti copii. Asteptam apoi sa ne cuminecam, si pe cand ajungeam la scoala, erau trecute ceasurile de opt. Eram pedepsiti sa stam la colt, ori eram incuiati in scoala. De Florii, mergeam cu matisori la biserica. Mersul la biserica era ceva firesc. Noi stiam ca la ora opt trebuie sa fim la utrenie, ori daca nu, macar cu un sfert de ceas inainte de zece, cand se tragea clopotul in slujba. Mergeam cu drag acolo, pentru ca asa traiam cel mai intens sarbatoarea, in comuniune. Oamenii se impacau, uitau toate pricinile de sfada, simteau innoirea, invierea. Si se purtau altfel, cu smerenie, cu evlavie. Asta se vedea si in cum te priveau, cum te salutau, cum paseau pe drum. Plutea in aer sarbatoarea. Cand la miezul noptii de Inviere, preotul batea in portile bisericii, intreband cu glas mare: "Cine e Imparatul Maririi?", noi, copiii, inmarmuream de emotie, simteam ca se intampla aievea minunea Invierii. Apoi inconjuram de trei ori biserica, cu mic cu mare, cu lumini aprinse in maini, cantand "Cristos a inviat!". Era o bucurie uriasa, traita impreuna. Tata tinea ca intotdeauna, de Pasti, sa fim cu totii acasa, impreuna, in jurul mesei. Frumos imbracati, pentru ca primeam intotdeauna ceva nou, fie papuci, fie camesa, ori costum national de-a-ntregul, facut de mama, din panza de casa. Totul incepea pe la orele trei ale diminetii, cand ne intorceam de la biserica, asteptand ca tata sa conduca tot ceremonialul acestei zile. Paseam pe rand, incepand cu batranii, pragul peste care era presarat fan, si raspundeam tatei, care trecuse deja pragul, si care ne saluta cu "Cristos a inviat!". (La noi, si copiii, de cum incep a vorbi, trebuie sa stie neaparat sa zica, asa cum pot ei, "Cristos a inviat!") Pe masa erau pahare curate pentru fiecare, un vas mic curat (canceu se zice la noi) in care puneam pastile aduse de la biserica. Mai puneam oua rosii, cas si slanina, toate neincepute, din care nu mancase nimeni, pentru ca toata lumea postise pana in acel moment. Tata cioplise din ajun, dintr-o crenguta de prun, o furcuta noua de lemn, in loc de furculita, cu care luam fiecare pastile. Faceam apoi o rugaciune de multumire si ne asezam la masa. Ciocneam oua rosii si cate un pahar de vin, zicand iarasi "Cristos a inviat!". Si gustam din cele ce erau pe masa. Nu se deschidea radioul, ori televizorul, nu se asculta nimic, nu se canta, nu se dantuia in ziua de Pasti, nici macar nu vorbeam cu glas tare, nu strigam unii la altii. Dupa masa, ne odihneam ori ieseam la plimbare, la vedere, cum se spunea, adica mergeam la rudele apropiate (parinti, frati, nanasi), doar ca sa ne salutam si sa ciocnim oua rosii. Mama dadea pasti si animalelor si le stropea cu agheasma, sa fie toate sfintite in ziua cea mare. Toate semnele esentiale ale sarbatorii, ale invierii, erau intocmai, la locul lor. Parca incepea o noua lume. Prima zi era de smerenie, a doua de desfatare. De a doua zi, incepea un alt ritm. Se facea joc in sat, se mergea in vizite si se statea la masa si se petrecea pe la neamuri si prieteni, se faceau pregatirile pentru primele nunti care se tineau dupa Duminica Tomii, si care erau cele mai vestite, din neamuri mari. Eram tare bucuros cand batranul meu Grigorie venea de la mesele de Mosi, din Duminica Pastelui. La noi, in Tara Lapusului, se pomenesc mortii in tot postul Pastilor, dar chiar si in ziua de Paste, cand fiecare familie isi intindea darurile, pomenile, pe mesele de piatra, numite lespezi, aflate in curtea bisericii, si care le apartineau din mosi-stramosi. Ei bine, cand venea batranul meu Grigorie de la masa de Mosi, avea buzunarele pline cu oua inrosite, prescuri, colaci (pupi, cum se spune la noi), pancove (gogosi), prajiturele de casa. Inca de dinaintea portii, ma striga strabunicul la el, iar eu alergam fara zabava. Mosul meu avea niste mustati falnice, palarie neagra si caput si era un batran tare fain, chipes. Ma lua in brate si ma arunca in sus si in jos: "Hoopa, dragul bunului!". Eu ma bucuram foarte, dar ochii-mi erau la buzunarele burdusite ale caputului strabunicului. Cand ma lasa jos, eu ma prindeam de buzunarele acelea cu bunatati, din care mosul meu imi scotea pe rand cate ceva din tot ce era mai bun, pastrate anume pentru mine. Iar semnul bun, si de noroc, de Pasti, ori la Craciun, era sa-ti intre un tigan in casa. Si mai ales daca era fecior, aveai noroc tot anul. Asa ca mama il astepta cu drag si cu daruri pe Gheorghe Taganu, care venea de Pasti si umbla din casa in casa, zicand: "Cristos a inviat!". "Gheorghica taganu ne-aduce noroc!", zicea mama. El era un vestitor, aducea norocul. Erau oameni de-acestia, care erau curati la suflet si care traiau in spiritul sarbatorii. La noi, in Ardeal, de Pasti, mai era un obicei preluat de la unguri: se mergea la stropit fetele mari. Cand era Pastele catolic, mergeam la stropit la Iulczo Neny, vecina noastra unguroaica. Cateodata se nimerea Pastele deodata, alteori, nu, dar stiu ca intotdeauna, Iulczo Neny venea cu toate bunatatile ei in dar, de Pastele catolic. Nu era ura intre oameni, se vizitau si-si faceau daruri de sarbatori, se ajutau la lucru, unguri cu romani, cu jazi, catolici ori ortodocsi, ori de alta credinta.

Acasa, in sat, cu tata si mama...

- Ce s-a schimbat, de-atunci? Cum mai gasiti spiritul sarbatorii astazi?

- Oamenii erau atunci mai "dup-olalta" toti, mai uniti ca si comunitate. Erau atunci mai echilibrati, mai asezati sufleteste, iar diferentierile dintre ei se facea dupa cum fiecare e mai harnic, nu dupa cum are bani mai multi, ca astazi. De sarbatori, usile si portile stateau deschise, si fiecare statea cu daruri, cu bucate pe masa, pentru oricine le trecea pragul. Zilele acelea de demult astazi nu le mai gasesc. In primul rand, nu mai traiesc in lumea mea, aceea a satului in care m-am nascut, ci in orasul acesta imens si aglomerat, in Bucuresti. Lumea s-a schimbat mult si aici. S-a smintit. In orice comunitate sunt oameni care nu au alt rol in lumea aceasta, decat de a sminti oamenii, de a sminti lucrurile din locul lor. Mai demult, nu era atata rautate, nici atata invidie ca astazi, iar oameni ca acestia erau ignorati. Acum, sunt pusi in frunte si dati drept exemplu in toate domeniile vietii. Lumea nu mai are frica de Dumnezeu. In Bucuresti, e din ce in ce mai greu sa mai simti anotimpurile, sa te raportezi la natura. Cultura "urbana" copleseste aproape fiecare ceas al vietii noastre, fie ca privim la televizor, stam pe Internet ori rasfoim ziarele. Iti trebuie un efort urias sa iesi la marginea orasului, sa simti murmurul primaverii, vuietul vietii renascute, tot mai mare, mai navalnic. Am o neliniste si incerc sa ma conectez la lumea mea, aceea din care vin eu si care nu traieste separat de ceea ce se intampla afara, intr-un mediu artificial. Cu totii avem nevoie de o "desprimavarare"...

- Dumneavoastra cum va veti petrece anul acesta sarbatorile de Pasti?

- In Duminica Floriilor, voi sustine impreuna cu Gheorghe Zamfir si cu corala "Divina Armonie", un concert dedicat sarbatorii invierii, la Casa de Cultura din Otopeni, orele 18.00. (Ultimul meu succes a fost concertul pe care l-am sustinut de curand, in Sala Filarmonicii din Varsovia, in fata tuturor politicienilor europeni si a ambasadorilor aflati in misiune in capitala Poloniei, cu ocazia aderarii Romaniei la Uniunea Europeana.) Iar in duminica Pastelui, voi semna o editie speciala a emisiunii mele de la Tvr Cultural, "La portile ceriului". Personajul pe care il voi prezenta este Mosu Mihai din Brebu, care face troite din lemn neasemuit de frumoase. Cei pe care ii prezint duminica de duminica in emisiunea mea sunt povestitori, horitori, ceterasi, dantausi, care reprezinta adevarate modele de puritate si de pastrare a valorilor culturii traditionale si care reusesc sa creeze o lume aparte, in care granita dintre poveste si realitate e miscatoare. De altfel, e lumea pe care o reflecta si paginile revistei "Formula As". Si, in sfarsit, in ziua de Pasti, vreau sa fiu acasa, in jurul mesei de Pasti, cu parintii mei dragi. Tata are 80 de ani si mereu o intreaba pe mama: "Cand vine Grigore acasa?". Trebuie sa ma duc acolo, sa vad ce a mai ramas din ce am lasat, de cand n-am mai fost. De multe ori, cand ma intorc in Lapus, in loc sa gasesc cunoscutii mei in viata asta, ii gasesc in cea de dincolo. Merg la cimitir si pe toti ii pomenesc si la fiecare le aprind lumina la capatai: sunt impacat, dupa aceea, ca am trecut si pe la ei. Apoi ma duc in locurile mele dragi: in padure, pe Parjolita, in Galis, in Boronas. Si pe urma, urc dealul, la biserica, sa vad daca jiltul familiei Opris din Stoiceni, facut de batranul meu Grigorie, ii la locul lui si nu s-o crepat. Apoi o sa ma intalnesc cu oameni dragi si o sa stam de vorba, sa prefiram lumea si timpurile.