Oltenia de dincolo de neguri

Oltenia de dincolo de neguri. Jurnal de calatorie prin tara de piatra a Gorjului. Ardealul Gorjului.

Intram in Polovragi, dinspre Horezu. Dealurile Valcei s-au risipit ca un abur straveziu si au lasat loc campiei ce urca pieptis inspre munte. La ceasurile amiezii, targul Polovragilor pare tihnit si indestulat. Casele mari, despartite de zaplazuri din uluca de brad, iti aduc aminte de ordinea asezata a gospodariilor din Marginime. Daca ai trage o linie dreapta peste Carpati, te-ai trezi pe pasunile grase dintre Tilisca si Poiana Sibiului. Mocanii din nordul Olteniei - Polovragi, Novaci, Pociovaliste - sunt descendentii oierilor transilvaneni, care au bajenit prima oara in Gorj, dupa marea invazie tatareasca de la 1241, care a stricat ordinea pamantului. Si unii si altii vorbesc acelasi grai, se imbraca in alb si negru si isi acopera capetele cu palariile mocanesti, fara boruri, de sub streasina carora te privesc piezis, cu aceeasi cautatura roscovana si ironica. Curtile lor largi, impestritate de meri inalti si vanjosi, respira ritmuri geometrice. In iarba, scanteiaza flori de ciubotica-cucului. Mieii abia fatati jelesc in romana veche, ceva despre brazi si paltinasi, si o crima premeditata in Saptamana Mare. In carlani a dat dorul de duca si behaie ca apucatii, printre turloaiele oilor. Copitele lor neincercate framanta intruna iarba. Ulitele dinspre munte miros apasat a fum de coceni si a jintita. Privelistea seamana cu o scoarta olteneasca intinsa neglijent, peste cateva sute de pogoane patrate. Afara e cald si umed, dar in narile oilor freamata spaima omatului inca nenins al iernii. Dintr-o data, in fata ochilor luati pe nepregatite, se inalta peretii prapastiosi ai Cheilor Oltetului. Campia abia are loc sa se boteasca in arinii intunecati ce strajuiesc ca niste santinele intrarea in lumea pietrei. Inainte de a intra in chei, ne dedulcim la o tuica gorjeneasca de pruna, de 35 de focuri. Aroma samburilor iti provoaca un soi de reverie ciudata, care te transporta in vremurile de odinioara. Dupa sase toiuri, dai sa apuci pixul, dar ai senzatia ca ai nimerit din greseala patul flintei; iar dupa opt, dai sa te inchei la hanorac, dar ai impresia ca-ti strangi curelele platosei de otel, care iti apara pieptul de o primejdie necunoscuta. Urcam voiniceste in Oltet, printre conacele curate luna ale manastirii Polovragi si padurea de castani comestibili, pusa sub protectia autoritatii silvice. Privelistea se schimba spectaculos, dupa fiecare cotitura a drumului. Cheile sunt atat de adanci si de inguste, incat par despicate de o sabie cazuta din cer, din mana unui arhanghel adormit. La ceasurile trei ale dupa-amiezii, lumina care se asterne pe stanci pare o spuza cenusiu-rosiatica. Pe mana stanga a drumului, se deschid gurile unor pesteri inaccesibile. Pe mana dreapta, se vede o valcea scobita in lespezi sure. De sub un fag argintiu se prelinge apa unui izvor, pe un scoc de tabla, susurand tremurat intr-o limba pagana. La picioarele izvorului, pe pamantul jilav, a inflorit galben podbalul. Drumul din chei a fost scobit prin anii 50, cu dalta si ciocanul. Inainte vreme, calatorii urmau vechea poteca ciobaneasca, sapata intr-o brana ingusta de piatra, pe care o strabateau cu inima cat un purice, alunecand pe pietrele rotunde, care la cea mai mica adiere, se urneau in prapastie ca niste ghiulele. Drumurile oilor sunt cele dintai certificate de botez ale neamului romanesc. Inainte de a ne chema valahi sau romani, am fost oieri transhumanti. Drumul oilor dateaza de cand lumea si a legat Transilvania de Oltenia, inainte ca noi sa fim ardeleni sau regateni. Azi e strajuit de memoria orala a datinilor si legendelor.

Amintiri despre cultul soarelui

In 1924, neobositul arheolog C. S. Nicolaescu Plopsor a descoperit cateva picturi rupestre, pe peretii stancosi de pe malul stang al Oltetului, din dreptul vechii poteci ciobanesti, dedesubtul careia s-a sapat drumul de astazi. Publicarea picturilor a facut obiectul unor dezbateri aprinse. Prezenta acestor marturii artistice, considerate de Plopsor si apoi de Romulus Vulcanescu, parintele mitologiei romanesti, drept manifestari ale unui stravechi cult solar, este motivul pentru care ma aflu in Oltenia de sub munte. Seria descoperirilor lui Plopsor nu s-a limitat doar la Cheile Oltetului. Primele picturi, facute in carbune, le-a reperat la intrarea in Pestera Muierilor si a Parcalabului, situate pe malul drept al raului Galbenul. A doua zona in discutie este la nord de satul Vaidei, la intrarea in Pestera Oilor, de pe malul stang al Vaii Susitei. Iar a treia se afla la nord de satul Runcu, in locul zis Lunca cu Pruni, din Cheile Sohodolului, in dreptul Pesterii Popii, pe malul stang al raului. La Runcu, zice Plopsor, este vorba de gravuri rupestre executate cu priboaie de bronz sau fier. Seria de descoperiri a fost publicata in "Analele Olteniei". Plopsor a copiat desenele si gravurile si i le-a trimis abatelui Henri Breuil. Pe vremea aceea, francezul era autoritatea necontestata a arheologiei paleoliticului si a artei rupestre primitive. In 1924, el se gasea in Ardeal, unde sapa in mai multe pesteri, impreuna cu profesorul Marton Roska. Raspunsul abatelui a aprins sperantele ca reprezentarile artistice sunt autentice. El le-a comparat cu picturile si gravurile din Spania si Scandinavia, de varsta neo-eneolitica. Se pare, insa, ca in afara de Plopsor, n-a mai vazut nimeni picturile si gravurile rupestre, disparute de atunci in pamant. In cartea lui de referinta, dedicata artei rupestre preistorice din Romania, arheologul Marin Carciumaru a copiat desenele lui Plopsor fara sa le fi vazut vreodata, cu propriii sai ochi. Misterul este cu atat mai intrigant, cu cat desenele au fost cautate in repetate randuri de redutabilul speolog Cristian Lascu, unul dintre cei mai buni cunoscatori ai acestor locuri. "Am luat-o sistematic, pe urmele lui Plopsor", ne-a relatat Lascu. "N-am gasit absolut nimic. Pestera Parcalabului este, de fapt, o grota de mici dimensiuni, iar gura ei, formata in roci fisurate, fara nici o suprafata plana, nu-ti da nici un pic de libertate de creatie. Aceeasi problema am intampinat-o si la Pestera Oilor, numita impropriu asa, deoarece este un abri, adica un adapost sub stanca, de dimensiuni obisnuite. Si aici, calcarul foarte fisurat nu permite realizarea vreunei picturi rupestre". Sabin Cornoiu, seful Salvamontului din Gorj, a auzit, doar, de existenta unor gravuri in Cheile Sohodolului, la Lunca cu Pruni, dar nu le-a vazut niciodata.Valentin Duboiu, ghidul Pesterii Muierilor, n-a vazut nimic in sanctuarul pe care-l pastoreste, iar pentru Dumitru Hortopan, arheologul Muzeului judetean Gorj, subiectul este complet virgin. Cu privire la Cheile Oltetului, opinia lui Miron Papurica, ghidul Pesterii Polovragi, este radicala: "Pana in anii 50, in pestera se intra printr-o gaura ingusta, dupa care te lasai pe funii, pana ce atingeai nivelul podelei", ne-a spus el. "Gura pesterii a fost dinamitata, iar peretele muntelui a fost scobit in partea de jos, pentru ca pietrele de pe culme sa cada direct in prapastie si sa nu puna in primejdie circulatia de pe drum. Probabil ca picturile rupestre se gaseau pe stancile ce flancau poteca ciobaneasca de sus, distruse odata cu deschiderea drumului carosabil". Povestile lui sunt un fel de calatorii in lumea de dincolo, din care trebuie sa inveti cand sa iesi la timp. Altfel, ramai cu senzatia stranie ca te-ai ratacit intr-un labirint dacic.

In valea sibilelor

Marsaluim pe mai departe prin chei. De langa podul mare de peste Oltet, coboara o poteca taiata in malul stancos, dublata de obalustrada din cablu de otel, ancorat de trunchiurile groase de carpinita. Treptele devin tot mai abrupte, apoi lasa loc unor scari de metal, de pe care pui piciorul pe o stanca uriasa, pravalita din peretele Pietrei Polovragilor. O alta scara te ajuta sa cobori de pe stanca direct in albia inspumata a Oltetului si sa urmezi drumul de pe fundul cheilor. Afara este atat de cald, incat ai senzatia ca a venit de mult primavara. O salamandra lenesa se taraste printre vrejurile uscate de strejnic si ruginita. Peretele Pietrei Polovragilor este atat de prapastios, incat pe suprafata lui nu se pot catara decat alpinistii si fluturasii de stanca. Sus, pe culme, s-au gasit urmele unei cetati dacice. Dava a fost dezvelita de profesorul Floricel Marinescu de la Muzeul Militar Central din Bucuresti. Este situata pe un platou calcaros, inconjurat de prapastii inspaimantatoare, pe de trei laturi. O inscriptie scoasa din sapaturi atesta numele cetatii "Arcina", care figureaza pe harta geografului Ptolemeu, alaturi de celelalte 39 de dave dacice. Daca ne luam dupa toate legendele culte, legate fie de numele Polovragilor, fie dupa aceea ca in pestera de dedesubt s-a ascuns vreme de trei ani Zamolxe, inainte de a fi proclamat zeu si rege, inseamna ca locul este de o sfintenie iesita din comun. Iar sfintenia se mosteneste din generatie in generatie, trecand adesea dintr-o religie intr-alta, fara ca nimic sa-i stirbeasca stralucirea. Langa presupusa dava Arcina, se gaseste un alt loc de neuitat, Oborul Jidovilor, care este o dolina uriasa, despre care se crede ca ar fi fost staulul uriasilor de odinioara. Despre scheletele lor se vorbeste in soapta. Polovragenii sporovaiesc ca ele au fost gasite de arheologi, dupa Revolutie. Dolina este folosita si astazi ca staul, inainte de urcatul oilor la munte. Caut febril pe stancile netede de langa arcada vreun indiciu oricat de mic, care sa-mi aduca aminte de vreo manifestare artistica preistorica. In afara de senzatia ca pei-sajul este dramatic si ca le-a atras pe sibile, profetesele din antichitatea straveche, cautarile mele sunt sortite esecului. Decid sa cobor pe fundul cheilor. Apa s-a adancit pana la brau si pietrele cat niste spinari de berbece, tot mai alunecoase, te obliga sa te cateri, cand pe un perete, cand pe celalalt. Raul spumega incorsetat si bolboroseste descantece si vraji uitate de cand lumea. Sibilele erau preotesele lui Apolo. O legenda ciudata pretinde ca numele Polovragilor se trage de la cel al lui Apolo. Numele Polovraci, cum se numeste corect localitatea, ar veni de la "Apolo vraciul". Istoricii religiilor spun ca sibilele erau preotese puse in serviciul unui sanctuar inchinat lui Apolo. Ele isi murmurau profetiile intr-o singuratate misterioasa si intr-un peisaj ca de la inceputul facerii pamantului, ca acesta, cu stanci stranii, chei terifiante, ape subterane si pesteri fara fund, precum cea a Polovragilor. Iar in acest decor dantesc, cuvintele profetiilor capatau o rezonanta tulburatoare, de chimval de arama, imposibil de uitat.

Voievodatul lui Litovoi, iarna

A doua zi, iarna s-a napustit asupra Olteniei, ca o lupoaica flamanda. O ceata laptoasa si densa s-a lasat in toate vaile.Florile cornilor aproape infloriti sunt trase in zapada, ca jeleurile. Continuam sa orbecaim dupa gravuri si picturi rupestre, in Cheile Galbenului si Sohodolului, si la Vaidei, pe Susita. Ma catar pe peretii canioanelor, prospectez abriurile si ma tarasc in grotele pline de o mazga neagra, doldora de paianjeni si lilieci pe jumatate adormiti. Se intampla ceva straniu, ca intr-o profetie: in loc sa redescoperim picturile si gravurile lui Plopsor, realizam ca am descoperit o Oltenie complet necunoscuta si ignorata. Bajbaim prin tenebrele iernii, prin Dobrita, Parvulesti, Valari, Curpen si Vaidei, care sunt ultimele fruntare ale Olteniei de sub munte. Pe vremuri, aici era Voievodatul lui Litovoi, iar stema lui era o laba de lup iernatic. Satele sunt lipite de munte, ca mieii la sanul manzarii. Sug lapte de piatra alburiu, care se prelinge prin puzderia de fisuri ale stancilor, prin pesterile care le strapung, prin apele subterane care le dreneaza. Biserica din Vaidei se inalta pe o zapodie, ca o cadra neagra, pe fond verde si alb, fata in fata cu moara parasita. Este de la 1828 si poarta hramul "Adormirea Maicii Domnului", fiind monument de arta. Drumul spre moara povarnita dintre arini, prin scocul careia n-a mai curs apa de decenii, este podit cu jumatati de pietre de macinat sau cu pietre intregi, cetluite cu obezi mari de fier. Alaturi de Tismana si Polovragi, Dobrita este unul dintre locurile unde creste castanul comestibil. O legenda de prin partea locului zice ca arborele a fost adus din Italia, de legionarii romani, trunchiurile sale fiind folosite la armarea galeriilor de mina, doarece lemnul lui este deosebit de elastic. Castanul a prins de minune in zona, datorita climei submediteraneene. In jurnalul sau de calatorie, patriarhul Macarie al Antiohiei, care a vizitat manastirea Tismana in zilele de domnie ale gospodarului de tara Matei Basarab, impreuna cu diaconul Paul din Alep, zice cu totul altceva, si anume, ca arborii au fost adusi de la Muntele Athos de Nicodim, ctitorul manastirii, care i-a prasit pe dealurile dimprejur. (Cuviosul Nicodim cel Sfintit era de spita armaneasca, de fel din Prilep, din Machidonia, fiind neam cu Nicolae Alexandru Basarab, domnul Tarii Romanesti.) In imprejurimile Dobritei, se gaseste un tuf calcaros de buna calitate, pe care taranii stiu sa-l taie cu joagarele in bucati paralelipipedice perfect fasonate, si sa-l foloseasca la facutul caselor si portilor boieresti. Portile de tuf alterneaza cu cele de lemn, cioplite in stravechiul stil gorjenesc, sau cu arcele din caramida, o moda de prin anii 30, care a lasat cateva marturii monumentale. Perfectiunea portilor de lemn gorjenesti rivalizeaza cu a celor din Maramures. De altminteri, Oltenia de sub munte amesteca tandru culoarea rozalie a stancilor calde, pe care cuibareste indelung soarele, ca in Italia, cu nuantele in tonuri ferme ale caselor, portilor si caracterelor, ca in Maramures. In satul Parvulesti, am vazut minunate zidiri din tuf, de o emotionanta incarcatura artistica. In ultimele decenii ale secolului trecut, moda caselor de piatra a inceput sa se stinga, iar tuful s-a mutat treptat, ca laperiferie, in peretii grajdurilor sau in gardurile inecate in muschiul verde. Un gospodar din Parvulesti si-a facut un adevarat arc de triumf din tuf, la intrarea in ograda, iar bucatile de piatra sunt atat de netede, incat ai senzatia ca au fost taiate cu o scula diamantata. Se pare ca aici este vorba de o veritabia traditie a cioplitorilor in tuf, de vreme ce Golea, unul dintre cei doi mesteri care l-au ajutat pe Brancusi sa ciopleasca Poarta Sarutului, era din Dobrita. Astazi, Parvulestii par pierduti in timp, cu casele sale batranesti, oplosite pe cele doua maluri ale garlei Socilor, ce se prelinge printre dealurile Toplita si Criva. Cei 98 de locuitori inregistrati la ultimul recensamant pazesc, ca niste huhurezi, ultimele vestigii ale unor timpuri care nu se vor mai intoarce niciodata indarat, si am senzatia ca suntem ultimii martori ai unei ordini milenare, ajunsa la ultima ei vibratie, la ultimul ei puls si ticait, inainte ca inima magica a acestei lumi straluminate si misterioase sa se stinga odata pentru totdeauna.

Foto: Andrei Cheran