Exista azi o preferinta pentru roman in detrimentul prozei scurte. Nu stiu de ce. Vad doar ca numarul volumelor noi de nuvele, schite, povestiri e in toata lumea mult mai mic decat cel al romanelor. Ca "meseria de nuvelist", cum ar spune un mare nuvelist roman, Radu Cosasu, pare a fi considerata in secolul Xxi mai facila, un soi de exercitiu pentru treapta "superioara" a fictiunii romanesti. De fapt, granita dintre genuri a devenit atat de vaga, incat sub eticheta mai comerciala de roman pot fi plasate tot felul de productii literare, de la saga de familie si fresca istorica la suite de fragmente lirice, confesiuni deghizate sau povestiri independente avand un minim numitor comun. Si totusi, oricat de evidenta ar fi pentru moment suprematia romanului, exista nuvelisti de referinta, de care nu te saturi niciodata: Cehov, Borges, Hemingway, Salinger, ca sa nu dau decat primele exemple care-mi vin in minte. Si, neaparat, Raymond Carver (1938-1988), recunoscut drept cel mai bun nuvelist american. Ca numele lui figureaza in fiecare an in sumarul antologiei The Best American Short Story e deja un indiciu de valoare inalterabila, dar ca prin mai toata lumea i se traduc si reediteaza mereu culegeri de proze, ca a ajuns sa se vorbeasca de o carvermanie mondiala, dincolo de mode si tendinte locale - asta chiar ar trebui sa va faca sa-i cititi volumele editate la Polirom incepand din 2004 si care se gasesc in librariile noastre: Taci, te rog, Despre ce vorbim cand vorbim despre iubire si Catedrala, aparut vara aceasta. Pana sa devina "maestrul prozei scurte americane", calitate din fericire recunoscuta in ultimul lui deceniu de viata, lucrurile n-au mers prea bine pentru Raymond Carver. Nascut intr-o familie modesta din Oregon, s-a insurat si a avut un copil la doar 19 ani, obligatia de a-si intretine familia determinandu-l sa accepte slujbe marunte si plicticoase, desi inca din adolescenta dorea sa scrie. O si face, publicand poeme si proze, dar muncile obositoare, de rutina, hartuiala grijilor materiale, nemultumirea pentru un mod de existenta ce nu i se potrivea erau cat pe ce sa-l doboare: "Eram deprimat si simteam un mare gol spiritual. Asa am ajuns dependent de alcool. Aruncasem, ca la box, prosopul, nu mai voiam sa lupt". A reusit totusi sa se salveze din alcoolism in jurul varstei de 40 de ani, cand volumul de nuvele Taci, te rog a cunoscut un asemenea succes, incat data aparitiei lui a fost ca o a doua nastere. Au urmat alte sapte carti ce i-au adus burse, premii, elogii ale criticii si, mai ales, milioane de cititori, sedusi de adevarul de viata surprins cu miraculoasa simplitate. In chiar anul cand avea sa moara prematur de un cancer pulmonar, fusese primit in cele mai inalte institutii academice americane, i se acordase titlul de doctor in Litere, se vazuse celebru si scapat de griji materiale. Visele adolescentei i se implinisera peste asteptari. Invinsese. Inclusiv timpul, caci posteritatea il pastreaza viu. Noi generatii il citesc si vorbesc despre el, tineri scriitori isi iau ca model prozele lui ancorate in cotidianul aparent banal, stilul simplu, dar capabil sa transmita, ca o perfuzie, direct in vena sensibilitatii moderne, emotii si vibratii de poezie autentica. Criticii au numit simplicitatea scriiturii lui Carver, stilul lui fara "efecte speciale", realismul decupajelor din cotidian - minimalism. Adica o punere in pagina doar a faptelor, decorului si dialogurilor care fac povestirea sa functioneze in absenta oricaror comentarii auctoriale, analize psihologice, incursiuni in culisele scenelor si situatiilor din viata clasei mijlocii americane. Universul lui Carver e existenta nespectaculoasa a meseriasilor, gospodinelor, micilor functionari, a cuplurilor cu firesti ambitii de respectabilitate si siguranta - o lume sub care, ca o panza freatica ce tasneste uneori la suprafata, e o tesatura de tensiuni stranii, de primejdii virtuale. Carver tinea sa precizeze ca, desi propriile experiente ii nutresc povestirile, ele sunt rodul imaginatiei. Imaginate, adaugam, cu atata precizie, incat par adevarate. Acesta e talentul uimitor al scriitorului: puterea lui de convingere te solidarizeaza instinctiv cu lumea lui, cu vieti "in curs" spre sfarsituri incerte. Un album cu poze si texte, aparut de curand in Franta si intitulat Lumea lui Raymond Carver, se incheie cu un poem inedit al lui care suna cam asa: "Spune, ai gasit ceea ce voiai cel mai tare in viata asta?/ Da./ Si ce voiai?/ Sa pot sa-mi spun ca sunt iubit, sa ma simt/ Iubit pe pamant". Si la 18 ani dupa moarte, lumea il iubeste. Cititi si veti intelege de ce.
Selectia "Formula AS"
Raymond Carver, Catedrala, traducere de Horia Florian Popescu, Editura "Polirom" (tel. 0232/21.74.40), 280 pag.
Exista azi o preferinta pentru roman in detrimentul prozei scurte. Nu stiu de ce. Vad doar ca numarul volumelor noi de nuvele, schite, povestiri e in toata lumea mult mai mic decat cel al romanelor. Ca "meseria de nuvelist", cum ar spune un mare nuvelist roman, Radu Cosasu, pare a fi considerata in secolul Xxi mai facila, un soi de exercitiu pentru treapta "superioara" a fictiunii romanesti. De fapt, granita dintre genuri a devenit atat de vaga, incat sub eticheta mai comerciala de roman pot fi plasate tot felul de productii literare, de la saga de familie si fresca istorica la suite de fragmente lirice, confesiuni deghizate sau povestiri independente avand un minim numitor comun. Si totusi, oricat de evidenta ar fi pentru moment suprematia romanului, exista nuvelisti de referinta, de care nu te saturi niciodata: Cehov, Borges, Hemingway, Salinger, ca sa nu dau decat primele exemple care-mi vin in minte. Si, neaparat, Raymond Carver (1938-1988), recunoscut drept cel mai bun nuvelist american. Ca numele lui figureaza in fiecare an in sumarul antologiei The Best American Short Story e deja un indiciu de valoare inalterabila, dar ca prin mai toata lumea i se traduc si reediteaza mereu culegeri de proze, ca a ajuns sa se vorbeasca de o carvermanie mondiala, dincolo de mode si tendinte locale - asta chiar ar trebui sa va faca sa-i cititi volumele editate la Polirom incepand din 2004 si care se gasesc in librariile noastre: Taci, te rog, Despre ce vorbim cand vorbim despre iubire si Catedrala, aparut vara aceasta. Pana sa devina "maestrul prozei scurte americane", calitate din fericire recunoscuta in ultimul lui deceniu de viata, lucrurile n-au mers prea bine pentru Raymond Carver. Nascut intr-o familie modesta din Oregon, s-a insurat si a avut un copil la doar 19 ani, obligatia de a-si intretine familia determinandu-l sa accepte slujbe marunte si plicticoase, desi inca din adolescenta dorea sa scrie. O si face, publicand poeme si proze, dar muncile obositoare, de rutina, hartuiala grijilor materiale, nemultumirea pentru un mod de existenta ce nu i se potrivea erau cat pe ce sa-l doboare: "Eram deprimat si simteam un mare gol spiritual. Asa am ajuns dependent de alcool. Aruncasem, ca la box, prosopul, nu mai voiam sa lupt". A reusit totusi sa se salveze din alcoolism in jurul varstei de 40 de ani, cand volumul de nuvele Taci, te rog a cunoscut un asemenea succes, incat data aparitiei lui a fost ca o a doua nastere. Au urmat alte sapte carti ce i-au adus burse, premii, elogii ale criticii si, mai ales, milioane de cititori, sedusi de adevarul de viata surprins cu miraculoasa simplitate. In chiar anul cand avea sa moara prematur de un cancer pulmonar, fusese primit in cele mai inalte institutii academice americane, i se acordase titlul de doctor in Litere, se vazuse celebru si scapat de griji materiale. Visele adolescentei i se implinisera peste asteptari. Invinsese. Inclusiv timpul, caci posteritatea il pastreaza viu. Noi generatii il citesc si vorbesc despre el, tineri scriitori isi iau ca model prozele lui ancorate in cotidianul aparent banal, stilul simplu, dar capabil sa transmita, ca o perfuzie, direct in vena sensibilitatii moderne, emotii si vibratii de poezie autentica. Criticii au numit simplicitatea scriiturii lui Carver, stilul lui fara "efecte speciale", realismul decupajelor din cotidian - minimalism. Adica o punere in pagina doar a faptelor, decorului si dialogurilor care fac povestirea sa functioneze in absenta oricaror comentarii auctoriale, analize psihologice, incursiuni in culisele scenelor si situatiilor din viata clasei mijlocii americane. Universul lui Carver e existenta nespectaculoasa a meseriasilor, gospodinelor, micilor functionari, a cuplurilor cu firesti ambitii de respectabilitate si siguranta - o lume sub care, ca o panza freatica ce tasneste uneori la suprafata, e o tesatura de tensiuni stranii, de primejdii virtuale. Carver tinea sa precizeze ca, desi propriile experiente ii nutresc povestirile, ele sunt rodul imaginatiei. Imaginate, adaugam, cu atata precizie, incat par adevarate. Acesta e talentul uimitor al scriitorului: puterea lui de convingere te solidarizeaza instinctiv cu lumea lui, cu vieti "in curs" spre sfarsituri incerte. Un album cu poze si texte, aparut de curand in Franta si intitulat Lumea lui Raymond Carver, se incheie cu un poem inedit al lui care suna cam asa: "Spune, ai gasit ceea ce voiai cel mai tare in viata asta?/ Da./ Si ce voiai?/ Sa pot sa-mi spun ca sunt iubit, sa ma simt/ Iubit pe pamant". Si la 18 ani dupa moarte, lumea il iubeste. Cititi si veti intelege de ce.
Exista azi o preferinta pentru roman in detrimentul prozei scurte. Nu stiu de ce. Vad doar ca numarul volumelor noi de nuvele, schite, povestiri e in toata lumea mult mai mic decat cel al romanelor. Ca "meseria de nuvelist", cum ar spune un mare nuvelist roman, Radu Cosasu, pare a fi considerata in secolul Xxi mai facila, un soi de exercitiu pentru treapta "superioara" a fictiunii romanesti. De fapt, granita dintre genuri a devenit atat de vaga, incat sub eticheta mai comerciala de roman pot fi plasate tot felul de productii literare, de la saga de familie si fresca istorica la suite de fragmente lirice, confesiuni deghizate sau povestiri independente avand un minim numitor comun. Si totusi, oricat de evidenta ar fi pentru moment suprematia romanului, exista nuvelisti de referinta, de care nu te saturi niciodata: Cehov, Borges, Hemingway, Salinger, ca sa nu dau decat primele exemple care-mi vin in minte. Si, neaparat, Raymond Carver (1938-1988), recunoscut drept cel mai bun nuvelist american. Ca numele lui figureaza in fiecare an in sumarul antologiei The Best American Short Story e deja un indiciu de valoare inalterabila, dar ca prin mai toata lumea i se traduc si reediteaza mereu culegeri de proze, ca a ajuns sa se vorbeasca de o carvermanie mondiala, dincolo de mode si tendinte locale - asta chiar ar trebui sa va faca sa-i cititi volumele editate la Polirom incepand din 2004 si care se gasesc in librariile noastre: Taci, te rog, Despre ce vorbim cand vorbim despre iubire si Catedrala, aparut vara aceasta. Pana sa devina "maestrul prozei scurte americane", calitate din fericire recunoscuta in ultimul lui deceniu de viata, lucrurile n-au mers prea bine pentru Raymond Carver. Nascut intr-o familie modesta din Oregon, s-a insurat si a avut un copil la doar 19 ani, obligatia de a-si intretine familia determinandu-l sa accepte slujbe marunte si plicticoase, desi inca din adolescenta dorea sa scrie. O si face, publicand poeme si proze, dar muncile obositoare, de rutina, hartuiala grijilor materiale, nemultumirea pentru un mod de existenta ce nu i se potrivea erau cat pe ce sa-l doboare: "Eram deprimat si simteam un mare gol spiritual. Asa am ajuns dependent de alcool. Aruncasem, ca la box, prosopul, nu mai voiam sa lupt". A reusit totusi sa se salveze din alcoolism in jurul varstei de 40 de ani, cand volumul de nuvele Taci, te rog a cunoscut un asemenea succes, incat data aparitiei lui a fost ca o a doua nastere. Au urmat alte sapte carti ce i-au adus burse, premii, elogii ale criticii si, mai ales, milioane de cititori, sedusi de adevarul de viata surprins cu miraculoasa simplitate. In chiar anul cand avea sa moara prematur de un cancer pulmonar, fusese primit in cele mai inalte institutii academice americane, i se acordase titlul de doctor in Litere, se vazuse celebru si scapat de griji materiale. Visele adolescentei i se implinisera peste asteptari. Invinsese. Inclusiv timpul, caci posteritatea il pastreaza viu. Noi generatii il citesc si vorbesc despre el, tineri scriitori isi iau ca model prozele lui ancorate in cotidianul aparent banal, stilul simplu, dar capabil sa transmita, ca o perfuzie, direct in vena sensibilitatii moderne, emotii si vibratii de poezie autentica. Criticii au numit simplicitatea scriiturii lui Carver, stilul lui fara "efecte speciale", realismul decupajelor din cotidian - minimalism. Adica o punere in pagina doar a faptelor, decorului si dialogurilor care fac povestirea sa functioneze in absenta oricaror comentarii auctoriale, analize psihologice, incursiuni in culisele scenelor si situatiilor din viata clasei mijlocii americane. Universul lui Carver e existenta nespectaculoasa a meseriasilor, gospodinelor, micilor functionari, a cuplurilor cu firesti ambitii de respectabilitate si siguranta - o lume sub care, ca o panza freatica ce tasneste uneori la suprafata, e o tesatura de tensiuni stranii, de primejdii virtuale. Carver tinea sa precizeze ca, desi propriile experiente ii nutresc povestirile, ele sunt rodul imaginatiei. Imaginate, adaugam, cu atata precizie, incat par adevarate. Acesta e talentul uimitor al scriitorului: puterea lui de convingere te solidarizeaza instinctiv cu lumea lui, cu vieti "in curs" spre sfarsituri incerte. Un album cu poze si texte, aparut de curand in Franta si intitulat Lumea lui Raymond Carver, se incheie cu un poem inedit al lui care suna cam asa: "Spune, ai gasit ceea ce voiai cel mai tare in viata asta?/ Da./ Si ce voiai?/ Sa pot sa-mi spun ca sunt iubit, sa ma simt/ Iubit pe pamant". Si la 18 ani dupa moarte, lumea il iubeste. Cititi si veti intelege de ce.
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
