In amintirea unei amintiri
Nu cred sa existe un loc mai plin de vraja decat satul acela mic, cocotat pe malul inalt, plin de imortele, scaieti albastri si pelin, la poalele caruia descoperi - asa, dintr-o data - marea prabusita intr-un albastru adanc si crud.
Pescarusii plutesc pe vant, nemiscati, iar stancile care ies din acea incredibila culoare a marii par animale uriase, venite acolo sa se inmulteasca sau sa moara. Iar in septembrie vin delfinii. Vin sau pleaca, ei stiu unde, in carduri mari, sarind peste valuri, jucandu-se, dansand peste spume. Ca sa ajungi din sat pe malul marii, trebuie sa strabati un camp, trecand linia ferata. In fiecare an, campul poarta o alta haina: albastra - de in, aurie - de grau si, poate cea mai glorioasa, cea a florii-soarelui - galbenul lui Van Gogh.
Cine nu stie unde se sfarseste campul si unde incepe marea are impresia ca paseste spre cer. Apoi o descopera - imensa si cantatoare - sub malul inalt, aruncata ca un covor fermecat, pe care nu poti decat sa te lasi purtat spre dunga aceea, mai inchisa la culoare, care uneste cele doua nuante de albastru si care se numeste orizont...
...E toamna si mi s-a facut tarziu in suflet si mi-e dor de mare. Acolo, in septembrie este anotimpul in care vantul se pierde printre ierburile uscate si scaieti, si daca iti apleci urechea, auzi ierburile plangand de dorul verii. Acolo, in septembrie poti sa vezi cum se prelinge seara in noapte, noaptea cum curge spre zi, ziua cum se indragosteste de soare si soarele cum moare din dragoste pentru Luna...
Acolo, la Schitu...
Mihaela-Ana Munteanu - B-dul Marasesti 42,
bl. 1, sc. 2, ap. 68, sector 4, Bucuresti, Op 53
Dudu
Locuiesc intr-un orasel inconjurat de munti. Iubesc muntele. O bucatica din ei ma inconjoara, o pot pipai cu ochii de pe balconul meu. Am chiar o "linie" preferata: se numeste "Seaua de Argint". Acolo este un copac. Singur, protector, maiestuos, trist ca mine. Este copacul meu. Il cheama Dudu. De multe ori m-am sprijinit in gand de el, in momentele mele cele mai nelinistitoare, cele mai grele. Cam asta devenisera vacantele mele: un fel de evadare scurta, in gand sau in vis, spre muntii mei. Le-am scris si o poezie, in cateva clipe de "vacanta": "Muntii mei, pe inserate/ traiesc numai pe furate./ Isi aduna-n coama fluturi/ si-mi soptesc: "Sa nu ne scuturi..."/ Cand sunt noptile spre fine/ ei zambesc doar pentru mine./ Roaga-i, Doamne, sa ramana/ simpli, cu miros de stana/ si cu crestele spumoase/ ca miresele frumoase./ Si cand vine dimineata/ pentru altii-ncepe viata./ Eu clipesc cu pleoapa supta/ si pornesc parca la lupta./ Ca sa fug, spre inserate,/ Unde-s muntii pe furate...".
Si cand ma gandeam ca eu n-am fost niciodata pe "Seaua de Argint"... Dar acum cateva saptamani, reintoarsa dintr-o sesiune de Bucuresti, fierbinte si obositoare, cand mai aveam cateva zile din binemeritata vacanta, s-a-ntamplat miracolul: ca rasplata pentru sarguinta mea si drept cadou pentru ziua de nastere, prietenii mei - faini si adevarati - m-au asteptat cu rucsacii pregatiti si m-au luat aproape pe sus. Obiectivul? "Seaua de Argint"! Mai are rost sa va istorisesc ceva? Poate doar despre cupa de sampanie pe care am impartit-o cu pomul Dudu, despre mamaliga cu 33 de lumanari, despre... dar mai bine "simplific". A fost un vis? Nu! A fost mai frumos ca un vis. Am fost fericita. Dudu, copacul, chiar exista!
Diana Ureche - str. Al. Sahia nr. 19,
bl. 96, sc. A, ap. 8, Cugir, jud. Alba
Muscatele mele
Cat e vara de lunga, de cand soarele isi deschide darnic pleoapa la orizont si pana paseste cu picioare de lumina peste dealurile din preajma, imi petrec vacanta acasa la mine, pe o terasa plina de muscate. Prima grija, in prima clipa a diminetii, e sa vorbesc cu florile mele: sa le alint, sa le pun muzica, unora chiar sa le asez in apropiere oglinzi in care sa se vada, ca niste codane, cat sunt de cochete cand isi imbraca superbele lor rochii rosii, albe sau roz. Iubesc nespus aceste flori... Ele imi fac, din fiecare zi, o duminica...
Anul trecut, am lipsit de acasa. Am hoinarit pe continentul de dincolo de Ocean, dar n-am intalnit nicaieri asemenea muscate... De pretutindeni, in scrisorile mele, intrebam: ce-mi fac florile? Un timp, vecina mea, care purta grija casei, dar mai intai a florilor, a ezitat sa-mi dea un raspuns linistitor. I-am dat un telefon rugand-o sa-mi spuna adevarul. Cu o voce in care am deslusit lacrimi, mi-a spus ca, in lipsa mea, nici o muscata nu a inflorit, ba unele au inceput chiar sa se vestejeasca, desi ea le ingrijeste la fel ca si mine... "Le-o fi dor de dumneavoastra!", risipi ea cateva vorbe, nestiind cat adevar turnase in ele. Zile in sir, am purtat, pe meleaguri straine, mahniri care nu incap in perimetrul limitat al cuvintelor. Doream sa ma intorc cat mai curand acasa, acasa la mine, langa florile mele dragi...
Nu dupa mult timp, au inceput sa apara frunzulite pe ramuri, apoi primii boboci, ca niste margelute in care se ghiceau culorile ce-si faceau drum. Si apoi, intr-o dimineata mohorata, cu cer de cenusa, toate muscatele mele au sagetat vazduhul cu corole multicolore. In fiecare petala rasarise un soare. A inceput ploaia, vremea rea, dar pentru mine era soare, lumina... o lume mirifica, plina de taine. Si parca din sfere necunoscute, am deslusit niste soapte: "Am inflorit pentru tine, doar pentru tine am inflorit, doar pentru tine...".
Constantin Clisu -
str. A. Vlaicu 15, Barlad
Locuinta mea de vara e la tara
In vara asta m-au tradat banii si a trebuit sa ma retrag la tara. "Locuinta mea de vara e la tara", cum zicea Toparceanu. Imi era groaza sa ma gandesc la lipsa confortului cotidian, a dusului, a baii... Dupa o serie de examene hiperstresante, imi doream liniste si nu puteam asocia curtea lui tataia cu relaxarea. Inca o data s-a dovedit ca am avut idei preconcepute, deoarece vacanta a fost grozava. L-am gasit acolo pe varul meu Victor, un adolescent blond, mereu pus pe trasnai.
Unul din "obiectivele" vacantei era sa ma bronzez. La noi la tara e campie, iar tataia a avut grija sa insamanteze trifoi. In mijlocul lotului, ne-am pus patura si ne-am intins la soare. Este atat de linistitor sa stai in trifoi, sa privesti cerul si sa simti mirosul pamantului si al verdetei, iar vantul impregneaza pielea cu aceste esente pure. Cred ca asta e dorul de tara, de care se plang cei ce pleaca pe alte meleaguri: lipsa elementelor care i-au dat sufletului identitate. Stand astfel, imi treceau prin cap franturi de gand, pe care nu le puteam inchega laolalta, avand credinta ca, unindu-le, pot afla misterul existentei. Atunci mi-am regasit placerea de a citi, de a devora cartile.
Mamaia a avut grija de subtireii ei nepoti de la Bucuresti, umpland cuptorul zi de zi cu cozonaci sau placinte. Se pricepe mamaita sa faca o paine uriasa, crocanta, cu aburi invaluitori. Incet, incet, ne-am rotunjit formele concave. Pe Victor il prindea de minune noul lui "look", ca se dadeau in vant dupa el fetele din sat. Iar cand ne duceam la vreo nunta, ma intreceam cu el, care are mai mult succes la partenerii de dans. Aproape ca se scandalizau batranele de pe margine, ce stateau cu mana la gura, privind la "diavolii" astia din Bucuresti. Dar cu mult mai putin decat atunci cand ne vedeau prin sat in costume de baie, venind de la garla cu prosoapele legate turban, sau cand goneam pe biciclete, ca sa speriem gainile de pe sant.
De multe ori, seara, rumeneam cate o placinta si stateam pe prispa sa il ascultam pe tataie povestind de pe front sau cum si-a adunat pamantul din jurul casei, vanzand salba de aur a primei lui neveste raposate. Si stateam pana se intuneca de-a binelea si nu se mai zarea decat focul din tigara batranului.
Dar cele mai frumoase aventuri erau cele traite de noi direct, cand plecam in padure dupa ciuperci. Si ne prindea ploaia, si alunecam in rape, de unde cu chiu cu vai ieseam. Si mirosea frumos, a buruieni si-a pamant. Ajungeam acasa franti de oboseala, dupa ce rataceam drumul de cateva ori.
Si aveau femeile din vecini o curiozitate. De ce nu se marita fata asta? Adica eu. Dar pentru ca stiam bine placa, ma inarmasem cu fotografii facute pe la petreceri in care baietii se pozau cu mine, mai ceva decat cu ursul impaiat de la Sovata, si ma plangeam: "Tusa, nu stiu pe care sa-l aleg. Matale care-ti place?".
Asa mi-am petrecut vacanta la tara, uitand de jungla de asfalt a Bucurestiului. Dar inca nu s-a incheiat; nu am cules strugurii.
Matei Adriana - str. Straja nr. 4,
bl. 31, sc. 1, et. 2, ap. 9,
sector 4, Bucuresti
Padurea copilariei
E vara... E soare... Stau culcata in iarba inalta si urmaresc printre gene jocul norilor pe cerul albastru. Ma aflu in cea mai frumoasa poiana din cea mai frumoasa padure din lume - padurea copilariei mele. Este locul unde poposesc o data pe an si unde mama natura ma primeste in leaganul ei urias de matase vegetala. Simt cum seva batranilor copaci imi patrunde in vene, intarindu-ma, linistindu-ma, dandu-mi o senzatie de bine absolut. Ma simt din ce in ce mai usoara, de parca as fi un fulg.
Si deodata... ma inalt..., mai sus, tot mai sus... Zbor!!! Cu mainile desfacute, plutesc sub norii pufosi. Totul pare ireal. Dedesubt, vad padurea ca o insula uriasa de un verde intunecat. Iata dealurile si vaile, scaldate in lumina soarelui binefacator. Urmaresc panglica vie a paraului care izvoraste din munti si trece pe langa casa parinteasca, batrana si minunata casa in care am petrecut o copilarie de vis. Senzatii nemaiintalnite de libertate si pace ma cuprind. Simt cum ma topesc in vazduh!
Ma trezeste tiuitul unei pasari. Deschid alene ochii. Pe cer, norii si-au schimbat formele. Soarele se apropie de asfintit, e parca mai mare si mai rosu. Ma desprind cu greu din vraja care m-a cuprins. Multumesc cu umilinta padurii pentru puterea si linistea pe care le simt in mine. Toate angoasele, toate nelinistile raman undeva in urma si mi se par ridicol de neinsemnate.
Din nou, batrana padure ma ajuta sa mai supravietuiesc inca un an, in jungla de asfalt care se numeste oras.
Maria Bratan - str. Uioara nr. 13,
bl. A11, sc. C, et. 2, ap. 37,
sector 4, Bucuresti
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
