Ilinca Goia

"Importanti nu sunt anii, ci felul in care treci peste ei".

Face film, joaca teatru, canta si danseaza in draci. Iar pe deasupra, e si indragostita la nebunie de doi barbati: Dominic si Nikita. Veritabil destin de stea.

Matusa din America

- Va pun o intrebare... ciudata. Cum e sa fii asa de frumoasa, intr-o lume asa de neagra? Va urmaresc cariera inca de la debut si gasesc ca nu v-ati schimbat deloc.

- Va multumesc, dar sa stiti ca eu nu ma gasesc asa de frumoasa. Ma rog, nu asa cum eram la debut. Nu sunt chiar atat de tanara! Am 37 de ani si "merg" cu mandrie catre 38! De altfel, eu cred ca importanti nu sunt anii, ci felul in care treci peste ei. Dar cred ca peste mine timpul nu a trecut degeaba. In acest interval, am facut cate ceva, in primul rand pentru suflet, apoi pentru corpul meu - ma refer la miscare - cat si pentru mintea si cariera mea...

- Perseverez in intrebarea cu frumusetea. Ati mostenit-o pe linie de familie? V-ati exersat, de copila, farmecul asupra celor din jur? Frumusetea este o zestre de nepretuit pentru o fata, mai ales cand viseaza sa ajunga artista.

- Nu tin minte daca eram frumoasa, ci doar ca eram extrem de cuminte. Unde ma puneai, acolo stateam. Aveam fel de fel de pampoane in cap, rochite dichisite, apretate. Nu ma murdaream niciodata. Eram calina, duioasa, asa cum ii statea bine unei surioare cu un frate mai mare, care era "baiatul cel rau". Calin! Un baiat frumos, foarte zdravan, care azi este inginer. Am fost foarte iubiti. Am crescut intr-o familie minunata. Mama este profesoara de limba romana, iar tata, inginer. Amandoi pasionati de meseria lor, talentati, foarte daruiti pentru tot ce fac. Am fost si sunt foarte mandra de parintii mei. Si le sunt foarte recunoscatoare. Au incercat, chiar si in acele timpuri grele pe care le-am trait cu totii, sa ne faca o copilarie fericita. Au fost si sunt si azi adevarate modele pentru noi. Ba, acum, dupa Revolutie, am ajuns sa le reprosam ca ne-au crescut prea bine: "Sa nu minti! Sa nu furi! Sa nu inseli increderea altora!". Si asa mai departe. Or, dupa cum se vede, in zilele noastre reusesti mai degraba daca te porti... invers! Culmea e ca acelasi lucru mi-l reproseaza si fiul meu, care are doar 9 ani si jumatate: "Ma inveti sa nu mint, sa nu chiulesc de la ore, sa nu injur, sa nu ma bat, sa nu-i jignesc pe profesori... dar sa stii ca nimeni nu face asa. Cat sa mai fiu caraghiosul scolii?".

- Dintr-o mama profesoara si un tata inginer, dvs. ati ajuns... actrita. Cum s-a-ntamplat?

- Nu stiu exact. Oricum, ceva "vina" in povestea asta ii revine unei matusi. Ea a fost actrita familiei, o cheama Cornelia Hancu si a jucat la Teatrul National din Iasi. De multa vreme este plecata in Statele Unite. Preda actoria in California. Am iubit-o si o iubesc foarte tare. E si nasa mea. Ea mi-a fost model in ce priveste meseria. Oricum, si parintii mei au iubit si iubesc foarte mult teatrul. Au o cultura generala foarte bogata si m-au format si pe mine in acest spirit. Ne-au dus de mici la teatru, la concerte. Sincera sa fiu, pentru cariera teatrala, mama fost reazemul meu. Si bunica din partea mamei, Elisabeta Hancu. Era frumoasa, avea o voce superba, de soprana. Nu facuse Conservatorul, canta dupa ureche, de drag. Cred ca am mostenit si de la ea cate ceva. Si poate ca si scoala a avut rolul ei. Am facut liceul german, unde era o atmosfera deosebita. Cel mai tare m-au marcat ultimii doi ani, cand am avut profesori minunati. Cu mare drag imi amintesc, de pilda, de doamna Bianca Stiubea, care a plecat si ea, intre timp, din tara. Desi era profesoara de economie politica, ea ne preda la clasa... istoria filosofiei! Deseori ne punea sa scriem compuneri pe tot felul de teme care aveau darul sa ne starneasca mintea, imaginatia, vocabularul... Datorita acestei minunate profesoare, noi am trait in acei ani cumpliti (era prin 85 - 86) ca intr-o oaza de lumina, feriti de mizeriile de zi cu zi. Am putut sa visam, si asta m-a ajutat mai tarziu sa devin actrita. In meseria asta e foarte important sa vii cu senin sufletesc, cu o zona libera, de visare. De altfel, modelele mele, pentru ceea ce aveam sa fac mai tarziu, mi le-am ales devreme, pe cand mergeam cu ai mei la teatru. Aveam chiar si... "idoli". Eram indragostita, intr-o vreme, de Vali Seciu, de Rodica Negrea, eram topita dupa Merryl Streep, dupa Vivien Leigh, dupa Audrey Hepburn. Cand am mai crescut un pic si cand am inceput sa vad filmele rusesti, m-am indragostit de Elena Solovei, actrita fetis a lui Nikita Mihalkov. Va amintiti cat de minunata era in Sclava iubirii? Ori in Pianina mecanica?

Julieta din pod

- Cum a fost cand v-ati vazut visul cu ochii si ati dat la Teatru?

- La prima incercare am picat! A fost o "tragedie" cu efect de trasnet, pentru ca ma pregatisem temeinic pentru examenul de admitere, cu unchiul meu, care era marele regizor de teatru, regretatul Dan Micu, sotul matusii mele, Anca Micu. Dan avea un talent special sa-i vorbeasca tanarului, sa-i dezvolte gustul pentru teatru. Mi-a dat si cateva sfaturi esentiale pentru cineva care se apuca sa intre in slujba Scenei: "Iti trebuie un stomac de strut", spunea el. "Trebuie sa stii sa inghiti si pietre, pe care sa le dumici si chiar sa-ti placa... Trebuie sa te inarmezi cu multa rabdare, sa ai un cap tare, capabil sa indure loviturile cele mai cumplite... Sa poti dobori cu acest cap pereti de marmura...". Tot in timpul pregatirii pentru admitere, am primit si incurajarea Catalinei Buzoianu. Foarte bine am fost "scolita" si de Catalin Naum, initiatorul si sufletul faimosului teatru "Podul". L-am revazut in vara asta, cu mare emotie. Teatrul "Podul" e o adevarata legenda. Aflat intr-o mansarda, a devenit un fel de studio de teatru experimental studentesc. Catalin Naum a avut aceasta extraordinara si fecunda idee. El era regizor, profesor la Institut, un om cu suflet mare, cautator de tinere talente. A scolit generatii intregi de actori. Eu am o amintire extraordinara legata de domnul Naum. Exact dupa ce picasem la prima incercare de admitere la Institut (era pe 13 octombrie, intr-o marti), m-am dus la dansul, am stat un pic de vorba si m-am pomenit ca-mi zice: "Diseara sa vii sa-ti iei un text, ca intri intr-un spectacol...". M-am dus si mi-a dat rolul Oanei dintr-o adaptare dupa trilogia "Stefan Voda" a lui Delavrancea. Dupa vreo doua luni in care acest spectacol s-a jucat cu mult succes, intr-o seara m-a intrebat: "Ce rol ti-ai dori tu sa joci? Nu se poate sa nu ai o dorinta ascunsa!". Si atata m-a descusut, pana am aflat ca vrea sa-mi dea sa joc... Julieta. Va dati seama?! Asta s-a intamplat mai inainte ca eu sa fiu admisa la Teatru. La "Podul" veneau mari actori, profesori, regizori. A venit si viitorul meu sot, Dominic Dembinsky. Numai ca, pe vremea aceea, nici unul dintre noi nu banuia ce avea sa urmeze. Atunci m-a vazut prima oara. In Julieta. Tot la "Podul" m-a vazut si viitorul meu profesor de la facultate, Florin Zamfirescu. M-a vazut si Valeria Seciu, m-a vazut si Sanda Manu. Julieta mi-a purtat noroc in toate felurile. Cu un fragment din Scena balconului, am intrat fara probleme apoi in anul I. In comisie erau numai varfuri: Ion Cojar, Florin Zamfirescu, Sanda Manu, Gelu Colceag. Asta s-a intamplat in 1988. Daca nu intram in anul ala, adica dupa a doua incercare, probabil ca as fi plecat din Romania! As fi facut orice ca sa ajung la matusa mea, in America, la San Diego. Am avut parte de o studentie minunata, cum copiii de astazi, studentii de azi de la Teatru, nu mai au! Acum sunt prea multi intr-un an, profesorii nu mai au timp sa se ocupe de fiecare in parte. Noi, atunci, eram doar 8 in clasa, faceam ore de maiestrie, fiecare dintre noi era atent "slefuit", strunit, pentru viitoarea meserie. In primii ani, eu am avut privilegiul sa fiu la clasa Olga Tudorache si Florin Zamfirescu.

Dantela succesului

- Si asa ati ajuns actrita de teatru...

- Mai intai s-a petrecut intrarea la film. Asta s-a intamplat chiar mai inainte sa intru la Facultatea de Teatru. Am debutat in Rochia alba de dantela, in regia lui Dan Pita. Era vorba de un rol secundar, o fatuca destul de stranie, obsedata de moarte. Am lucrat cu el recent si la filmul Femeia visurilor. As pomeni, cu multa placere, si colaborarea cu Andrei Blaier, la filmul Momentul adevarului, un film foarte special si un rol foarte special. Jucam rolul unei unguroaice, Ilonka, maritata cu un roman. Actiunea se petrecea la vreme de razboi. Scenariul - superb! - era al lui Titus Popovici. Din pacate, filmul a iesit pe ecrane in 1990, cand nimeni nu era interesat de vreun film romanesc. Am lucrat excelent cu Andrei Blaier. E un om deosebit. Ei, am mai facut si multe alte filme, si cu englezi, si cu americani, si cu alti regizori romani... Dar mie mi-a placut sa vorbesc azi despre filmele astea. Si despre Craii de Curtea Veche, in regia lui Mircea Veroiu. M-a vazut la probe, si dupa scurt timp mi-a spus: "Draga mea, pentru rolul Ilinca Arnoteanu sa slabesti un pic, ca sa arati mai plapanda, mai vulnerabila". Asa ca m-am pus pe varza si pe morcovi, si in doua saptamani am ajuns cu 10 kilograme mai slaba. In filmul domnului Veroiu jucam doua roluri de drama. Eram Ilinca Arnoteanu - o fiinta delicata si pura, victima, intr-un fel, a unei lumi murdare in care traieste, dar eram si Vanda - exact opusul ei. Am lucrat minunat sub conducerea lui. Era un boier. Stia sa vorbeasca cu noi. Era un calauzitor de talente. Asemanator cu Dan Micu, unchiul meu. Si totusi... altfel. Toti actorii l-au adorat pe Mircea Veroiu, dupa cum bine stiti. A avut rabdare si lumina si intelegere pentru fiecare dintre noi.

Pe Broadway, beata de dragoste

- Si cu America... cum a fost?

- E o poveste mai lunga. Initial, a fost vorba despre o simpla plecare la matusa mea, la San Diego. Apoi, ea a devenit o calatorie de studiu. Pentru ca, pana la urma, m-am dus acolo ca sa fac specializare in teatru clasic si Shakespeare. La San Diego fiind, am inceput sa dau auditii pe la teatre, si... sa le iau. Adica, sa fiu distribuita. Am jucat in doua piese. In doua musicaluri, in Scripcarul de pe acoperis si in Dibbuk. Am cantat live si am dansat in draci, asa cum se intampla in mod obligatoriu, in orice musical care se respecta. Cum se uitau colegii mei americani la mine? Cu mult respect pentru bagajul cultural cu care veneam. Si cand au mai si aflat in cate filme am jucat, au fost de-a dreptul impresionati. Pentru rolul din piesa Dibbuk, am primit un premiu deosebit: "Premiul Criticii din Los Angeles, pentru cea mai performanta interpretare feminina". De la acest succes s-a tras un alt noroc: am capatat o bursa datorita careia am urmat - la alegerea mea -, la New York, cursuri de specializare in musical. Dans stiam si de acasa. Canto facusem cu bunica, dar cum patria musicalului este Broadway-ul, am profitat din plin, ca sa invat cat mai mult.

- Ceea ce v-a folosit din plin si in marele succes al Nationalului bucurestean, Chicago. In care se canta live si se danseaza cu acelasi elan si foc, precum o fac, acasa la ei, americanii... Si totusi, cel mai mare succes l-ati dobandit pe scena... vietii. Aveti un mariaj fericit, cu un regizor celebru, Dominic Dembinsky. Cel care va vazuse in rolul Julietei, la Teatrul "Podul". Cum a intrat in rolul lui Romeo?

- Pai... ramasesem cu un picior acasa si cu altul dincolo de Ocean. Rectorul institutului "The American Musical and Dramatic Academy", domnul David Martin, m-a apreciat foarte mult, asa ca a instituit anume pentru mine (era prima data cand facea asa ceva, de cand exista facultatea asta) o bursa de studii complete pentru un student strain! O bursa valabila un an intreg! Numai ca eu ma aflam deja in bratele lui Dembinsky, indragostita pana peste cap de Dembinsky, indragostita pana la capatul puterilor de el! Si faceam si un rol superb, intr-un film de televiziune, in regia lui, Aranka, Stima apelor (dupa Cezar Petrescu). Eram o... "duhoaica". Asa ca - avand acordul lui Dominic - am plecat la bursa pentru noua luni. Asta, dupa ce ne-am logodit. Numai ca am venit acasa in goana, dupa doar trei saptamani! Nu se mai putea suporta despartirea! Asta e! Dominic e dragostea vietii mele! Acum, adica foarte curand, implinim 10 ani de casatorie... Secretul acestei iubiri, ramase la fel de puternica de atatia ani, este faptul ca suntem foarte onesti unul cu altul... Avem, amandoi, cultul adevarului... Creierele si inimile noastre functioneaza la unison.

- Si mai e si copilasul...

- "Copilasul" are acum 9 ani si jumatate si e leit Dominic... Il cheama Nikita. Cu gandul la Nichita Stanescu, desigur, si la Nikita Mihalkov. Il mai cheama si Andrei, cu gandul la Andrei Rubliov si la Andrei Tarkovsky...

- In cateva cuvinte - vorbim despre o familie fericita.

- Da. Foarte! Ii multumesc lui Dumnezeu pentru toate astea. Si-L rog numai sa ne dea sanatate.