O vezi de departe, suita pe culmea unui deal. De oriunde ai veni, de la Jaristea sau Focsani, turla si cupola bisericii Dalhauti rasar, stralucitoare in soare, din stransoarea verde a padurii. E o padure seculara, deasa si greu de trecut, o rezervatie naturala ce mai pastreaza, miraculos, tufani enormi si frasini de necuprins, specii de tisa si cedru...
Codrul cu sihastri
O vezi de departe, suita pe culmea unui deal. De oriunde ai veni, de la Jaristea sau Focsani, turla si cupola bisericii Dalhauti rasar, stralucitoare in soare, din stransoarea verde a padurii. E o padure seculara, deasa si greu de trecut, o rezervatie naturala ce mai pastreaza, miraculos, tufani enormi si frasini de necuprins, specii de tisa si cedru, plante si ierburi de mult disparute prin alte parti. La Dalhauti, totul pare iesit cumva din timp: copacii batrani de sute de ani, ruinele primei biserici datate de la 1464 sau povestea icoanei facatoare de minuni a Maicii Domnului, cea taiata cu iataganul de catre turci. Inaintand adanc in inima padurii, te lasi cuprins de salbaticia locului, de vibratia mistica a pamantului pe care calci, si nu ramai surprins cand maica Irina, ghidul manastirii, iti spune ca pe vremuri, toate poienile si rapele Dalhautilor erau intesate de sihastri; ca in manastire vietuiau candva peste 400 de calugari, oameni aspri si postitori, retrasi in adapostul si tacerea imensitatii vegetale, ce se intindea pana la Focsani, cale de 15 kilometri. Singurul drum spre manastire era o poteca subtire, batuta doar de capriori si pelerini rataciti.
In timp ce maica Irina povesteste si ne arata infrigurata vestigii si cotloane risipite de pustnici, umbra Sfantului Vasile de la Poiana Marului, zis si Carpatinul, se lasa usor, peste dealuri si chilii. Din toate manastirile prin care a trecut, Dalhauti este adevaratul sau metoc de suflet. Aici a venit pentru prima oara din Rusia, iluminat de o sfanta vedenie. Aici s-a preotit, inainte de a pleca la Poiana Marului, si tot aici s-a adancit in taina insingurarii si a rugaciunii inimii, timp de 20 de ani. Va trece poate multa vreme, pana sa intelegem cat de important a fost, pentru noi si pentru intreaga spiritualitate ortodoxa, Vasile Carpatinul, calugarul rus care l-a calugarit si l-a indrumat si pe marele Paisie Velicicovschi, cel care a uimit intreg Athosul cu invatatura sa despre "rugaciunea neintrerupta", pentru a reveni apoi in marginea de sud a Moldovei, ridicand mari si teribile manastiri: Ciolanu, Poiana Marului, Gavanu, Valea Neagra, Rogoz, Trestieni.
In urma cu doi ani, Vasile, marele slujitor al lui Dumnezeu, venit peste Prut sa-si caute loc de rugaciune in Moldova, a fost canonizat, dar nu la Poiana Marului, unde s-a savarsit din viata, ci la Dalhauti - acolo unde a avut primele iluminari si bucurii spirituale, acolo unde a infiintat dupa 1700, adevarata viata monahala romaneasca, deopotriva cu o mica Academie teologica in aer liber, la care veneau mari duhovnici si sihastri romani (Agafton, Rafael si Onufrie de la Vorona), iar Sfantul Paisie de la Neamt era intampinat, cum zic cronicile, "de parintii dalhauteni, de pe buzele carora curgeau siroind ca lacrimile, dragoste si miere duhovniceasca".
Anufiana, cea taiata cu sabia
Neatinsa vreodata de mana omului, padurea se pravale parca peste manastire. Urmele Sfantului stau ascunse in adanc. Tresari, gandindu-te ca trunchiurile falnice de stejari sunt de pe vremea lui. Tresari atunci cand maica Irina iti spune ca, oriunde ai sapa in padure, dai peste caramizi si resturi de barne, ramase de la chiliile pustnicilor solitari, pentru ca apoi sa-ti arate niste ciudate uscatorii de peste, groapa inverzita si plina de stuf a unui lac de mult secat si, alaturi, "biserica in ruine" - o adunatura de ziduri zdrelite si pline de mucegai, ca un martor trist a tot ce a fost candva si nu va mai fi niciodata. Deasupra, pe o ridicatura de deal, stau alte doua biserici - cea veche, zisa "Dintre morminte", si cea noua, care, in modestia peretilor ei de lemn, ascunde marea comoara a manastirii: icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului taiata cu iataganul. Invitandu-ne in paraclis, maica Irina ne-o ia inainte, se opreste in dreptul icoanei, se inchina adanc la ea si o priveste parca tremurand, vorbeste in soapta si ne explica, mangaind alene cu degetele ei alungite, urma de iatagan de pe fruntea Fecioarei - o dara adanca, taiata de o lama de otel, din care a curs sange si, miraculos, peste ani, s-a acoperit de la sine, vindecandu-se ca orice rana omeneasca.
Spusa si repovestita in fel si chip, legenda icoanei de la Dalhauti eo succesiune de intamplari uimitoare, pe care poti sa le cuprinzi doar intr-o clipa de imaginatie fierbinte, fara sa le adaugi nimic. I se mai spune si "Anufiana", de la Anufie, calugarul ratacitor, care, ajungand la Constantinopole, a primit de la Patriarhul Macarie darul cel mai de pret - o icoana pictata chiar de Apostolul Luca, infatisand-o pe Maica Domnului cea aducatoare de ploaie si alte alinari lumesti. Ca intr-un dans doar de ea stiut, maica Irina isi potriveste pasii, se apropie de icoana si ne arata lemnul de cedru, impanat cu panza de Damasc si glet tocmit dupa o reteta orientala - cu miere, var, aloe, smirna si tamaie. Darul vorbirii pe care il are maica da contur povestii, te prinde ca un vartej si te poarta alaturi de Anufie, cu imensa lui comoara ascunsa la piept, strecurandu-se spre Dunare, pana ce cade in mana unor turci, care il supun la mari cazne, dar se si ingrozesc atunci cand, lovind cu iataganul, din fruntea Maicii tasnesc stropi mari si purpurii de sange. Speriati de moarte, ienicerii arunca icoana in valurile marii ca sa scape de pedeapsa ei, iar pe Anufie il dau pe mana unui calau, care, fiind rob roman, il face scapat si-i plateste calauza pentru a-l trece muntii Macedoniei spre Valahia, nu inainte ca acesta, stand intristat pe malul marii, sa vada cum se apropie de tarm chiar icoana pierduta, plutind miraculos pe valuri, cu doua lumini ingeresti protectoare, de-o parte si de alta a ramei.
Diavolul din rascruce
Minunea din viata maicii Irina
Tanara si fragila ca un lastar abia pus in pamant, maica Irina ne poarta prin toate secretele manastirii de altadata, ducandu-ne la locul unde se presupune ca s-ar afla trupul neputrezit al unui episcop sau aratandu-ne adanciturile cavernoase din jurul "Bisericii in ruine" - semnele cautatorilor de comori, care sperau sa gaseasca macar o parte din tezaurul lui Matei Basarab, retras, candva, in manastire de teama turcilor. Parca ghicind ce anume ne intereseaza, maica vorbeste intr-un fel aparte, cu eleganta si precizia unui om scolit, si aproape ca nu ne mira sa aflam ca, in urma cu ceva ani, a terminat o facultate de jurnalism, ca a lucrat la un important cotidian din Bucuresti, pana intr-o zi cand, satula de stresul si mizeriile inerente unei redactii, si-a vandut casa si toate bunurile, luand calea manastirii, calea aspra si grea a lui Dumnezeu.
Daca o intrebi cum a ajuns la Dalhauti, surade inocent si sincer. Se vede limpede ca nici ea nu stie, ca totul s-a petrecut ca de la sine, ca intr-un desen de copil, cand urma creionului colorat urmeaza conturul lin al unei flori deja existente pe hartie. "Parasind Bucurestiul, singurul meu gand era sa plec in nord, undeva intr-o padure. Am incercat la Predeal, apoi in Bucovina. Mergeam din manastire in manastire, fara o tinta anume. Imi cautam locul si ma rugam mereu sa mi se dea semn, pana intr-o zi, cand o sora m-a gasit in fata icoanei de la Namaiesti. S-a uitat un timp la mine, dupa care m-a tras deoparte si mi-a spus, fara nici o explicatie, sa ma duc la Dalhauti. Asa am ajuns in gara din Focsani, singura si usor nedumerita, ducand cu mine un mic geamantan si o sumedenie de intrebari. Spre surprinderea mea, raspunsul a venit din senin, grabnic ca o ploaie de vara. Pentru ca pierdusem autobuzul spre manastire, am vrut sa intru in biserica de peste drum, sa stau un timp, sa ma rog, sa-mi adun gandurile. Nu a fost chip. Biserica era inchisa, preotul si enoriasii sai pregatindu-se sa plece in procesiune la Dalhauti, alaturi de maica stareta Andreea, care mi-a facut semn de departe, cerandu-mi sa o insotesc, de parca ne-am fi cunoscut de-o viata. Luata pe sus ca intr-un vartej, m-am trezit la Dalhauti, in fata icoanei Maicii Domnului, unde am tresarit si am facut tulburata un pas inapoi. Nu numai ca semana izbitor cu icoana miraculoasa de la Namaiesti, dar in clipa aceea, mi-am dat seama ca "Anufiana" mai facuse o minune, ca de fapt, imi iesise in cale, ma intampinase duios inca de la gara, purtandu-ma spre manastire, cu mana ei puternica si nevazuta."
Maica Irina nu regreta nimic din toate cate le-a lasat in spate. Nu vorbeste de rau sminteala din lumea presei si nici nu se tulbura amintindu-si de slabiciuni si pacate. La Dalhauti si-a gasit lucrul cel mai de pret - linistea chiliei si mierea dulce si aurie a rugaciunii. Are varsta lui Cristos, 33 de ani, si simte ca s-a inteleptit. "Credeam ca viata avea ceva cu mine, ca nu meritam necazurile si nedreptatile pe care le traiam", marturiseste maica. "De fapt, eram in mare si grea ratacire. Nu-mi vedeam slabiciunile si nici nu stiam sa lupt cu ele. Ma legasem sufleteste de niste desertaciuni (bani, succese, distractii, barfe si mici rautati), fara sa inteleg ca scopul vietii e chiar viata, Mantuirea. Mi-a placut sa scriu, orice si despre oricine, sa alerg dupa stiri si sa nu-mi pese de parerea celor din jur, pana mi-am dat seama cat de important este cuvantul, ce forta teribila se ascunde in el. Cuvantul e fapta si nu o simpla alaturare de litere. Cu o vorba poti sa ucizi un om sau poti sa-l salvezi de la moarte. Scrisul e o mare incercare. Tot timpul esti in primejdie. Mergi pe un fir intre doua prapastii. Am renuntat de mult. Acum, prefer sa rescriu in minte acatistele si Psaltirea. Lupta cu gandurile si cuvantul continua, dar altfel. Cu totul altfel."
*
La Dalhauti se lasa usor intunericul si clopotele bat tanguitor a vecernie. Maica Irina tresare si, simtind chemarea, ne paraseste, cerandu-si iertare. E timpul sa plecam. In spate, pe o culme de deal, manastirea ramane asa cum am gasit-o prima oara, acoperita de lumina, rasarind din verdele intunecos al padurii. E o padure seculara, deasa si greu de trecut. De undeva de sus, umbra Sfantului Vasile coboara peste dealuri si chilii ca o binecuvantare, sporind si mai mult tihna si misterul locului.
Fotografii de Dan Trasnai