Satul din nori

In satul Ciosa, din judetul Bistrita-Nasaud, vara tine doar doua luni pe an. In rest e iarna si intuneric, fiindca nu exista lumina electrica. Si nici speranta. Tinerii pleaca la munca, lasandu-si propriile pamanturi pustiului.

Povesti de la marginea lumii

In norul alb prin care merg, se aude mai intai fornait de cai. O sanie se apropie, in tacere, ca o naluca. E o sanie cu fan, si in varful capitei disting doua mogaldete negre. Una dintre ele tine haturile cailor, cealalta duce mana la palarie, in semn de salut. Sania se afunda lin, in norul alb. As fi zis ca e o inchipuire, daca n-ar fi ramas, presarat in aer, mirosul fanului, mirosul dulce al verii de anul trecut. Apoi o voce de nicaieri se-aude: "Tine urma!".
De doua ore urc prin munti, cautand satul Ciosa. Am pornit din Bistrita pe valea Bargaielor spre cea mai izolata asezare din zona. Masina a urcat doar pana "la bariera". In munte e inca iarna si zapada e tot mai mare, pe masura ce urc. Drumul serpuieste pustiu prin vai si pe costise. Tin urma de sanie: un pas intr-o parte sau alta, si intru in zapada pana la brau. Cerul e alb, pamantul e alb, aerul - un nor. Merg printr-un alb fara orizont, ca de inceput de lume. Fara sus, fara jos. Din cand in cand, in jurul meu apar capite, case stravechi din lemn si garduri din barne. Apoi dispar, inghitite de albul fara fund. Ma trezesc la o poarta pazita de un fag urias si de-un om fara un ochi, scund si nebarbierit. Ii spun ca vreau sa raman o noapte in sat si el imi arata o biserica asezata pe un tapsan. "La casa de langa biserica ati pute gasi gazduire. La Ioana Forfota. Fecioru ei ii... cum sa va spun... ii la temnita. O violat cu altii o fata, la discoteca. Da femeia ii buna la suflet si primitoare." Brazi gigantici apar pe marginea drumului, cate doi-trei. In petele negricioase de culoare ghicesc padurea. Pe varful unui deal ma opresc. Cainii din vale m-au simtit si le aud latratul. Risipit un moment, norul lasa in urma lui o bisericuta de lemn si langa ea o casa. Aici trebuie sa locuiasca Ioana Forfota.

Casa cu doua Ioane

Bisericuta de lemn si casa Ioanei Forfota sunt in mijlocul vaii, inconjurate de tacere si munti. Biserica pare noua. Ma apropii prin zapada adanca si strig. Poarta casei scartaie usor dar in fata nu imi apare o batrana garbovita de ani, ci o fata imbujorata si tanara. Fata Ioanei. Are ochii caprui si sprancene satene, frumos arcuite. De sub broboada, pe langa tample, ii ies cateva suvite in aceeasi culoare aurie.
Pasind pe scandurile lungi, asezate peste zapada, intram in casuta de lemn din dreapta, un fel de bucatarioara. Inauntru e cald si miroase a mancare gatita, de la oalele asezate pe plita. In stanga e o masuta si alaturi un pat. Pe pat stau nemiscati si ma privesc cu surpriza doi copii. Apoi rad si se ascund dupa perne. Se uita curios la rucsacul meu burdusit, ca apoi sa ramana uimiti in fata aparatului de fotografiat. Fata se aseaza langa soba si, invaluind copiii intr-o privire afectuoasa, incepe, pe neasteptate, sa povesteasca, privind in pamant: "Ii cheama Alexandru si Loredana si tatal lor nu i-a vrut. Nici nu vrea sa ii vada. Eu am facut doar opt clase, ca liceul ii departe de aici si posibilitati n-avem. Acu, as munci orice, da nu-i de lucru, si cand ai si doi copii, ii si mai greu. M-as duce la Nasaud, la oras cum se zice, dar chiriile is mari si tate cele is pe bani. Am o prietena, s-a angajat la cabluri: castiga cinci milioane si bonuri de masa, inca un milion jumatate. Da ea ii sangura. Sa fac liceu acu nu pot, nici sa mai invat o meserie, ca daca am copilasii, musai sa grijesc de ei in tata ziua, nici pe capu muma-mii nu pot sa-i tap. Tatal lor era cel mai frumos barbat din muntii astia. A plecat in Spania. Asa i-o placut lui, viata si femeile."
De genele lungi ale fetei sta agatata o lacrima. Isi tine mainile cuminti, pe genunchi, si povesteste. Spre deosebire de chipul ei, ca de floare, mainile au o piele lucioasa, batatorita. Se ghicesc in incretiturile degetelor munca grea, curatenia din staulul oilor si din grajd, tinutul ograzii si poate cositul fanului pe deal. Ioana are 24 de ani. Putini tineri au mai ramas in Ciosa. Majoritatea au plecat in strainatate, in Italia sau Spania. Si ea s-a dus trei luni. La Torino, la niste batrani de care a avut grija. Dar i-a fost asa dor de copii, incat a doua oara n-a mai plecat. Baietelul e bolnav, dar ii e greu sa il duca la dispensar atatia kilometri. Poate mai la vara, cand zapada se duce si drumul va fi mai bun. La gradinita ii trimite in sat. Este si scoala primara. Vechea scoala a ars, asa ca cea noua e improvizata in casa unui taran. Profesorii vin de departe, din Fantanele, cu provizii pentru toata saptamana. Stau in sat de luni pana vineri. Dupa ce vor termina gradinita, Alex si Lori vor merge, si ei, la scoala improvizata.
Nu sunt fabrici in zona. Nu e primarie. Nu e dispensar. De fapt, nu e nimic mai aproape de 10 kilometri. Curent electric abia anul asta s-a tras la cateva case si taranii privesc minunati la stalpii de lemn, bucurosi ca au scapat de fum si de mirosul de gaz al lampilor.
Ioana deschide un dulapior si le da celor doi copii cate o caramea. Copiii sunt bucurosi, se chinuie sa desfaca patratelele mici, colorate. La 3 ani, Alexandru vrea sa se faca preot. Merge la biserica si stie deja sa cante. Loredana stie o poezie: "Catelusul schiop". Amandoi stiu pe dinafara carticica terfelogita cu povesti, asezata pe-o lavita.
Afara s-a innoptat de-a binelea. Luciul frigului sticleste in fereastra aburita. Deodata, se aude cineva scuturandu-se de zapada. Usa se deschide si in bucatarioara mica intra o femeie cu o broboada legata sub barbie, imbracata intr-un cojocel, cu pantaloni barbatesti si cizme. Are o privire aspra si pe frunte incretituri lungi si adanci. Nu mi-e greu sa ghicesc. E cealalta Ioana. Ioana Forfota. Femeile din fata mea sunt mama si fiica.
In camera se asterne linistea. Parca am fi la inceputul unei piese de teatru, imediat dupa ridicarea cortinei. Fiecare personaj e la locul stabilit. Nu avem ce sa ne spunem pentru ca totul e deja spus. Si viata lor in creierii muntilor, cu zile egale, si singuratatea, si munca grea, istovitoare, si lipsa unui barbat in familie. "Da poate domnisorului ii este foame si noi nu am pus nimic pe masa. Fugi si ada ceva bucate!", spune mama, si fiica iese imediat.

Tata din biserica

Mama Ioanei e stiuta in sat ca femeia bisericii. La inceput, satencele faceau cu randul curatenie la biserica, dar cu timpul, ea a ramas singura sa ingrijeasca de ea. "Domnisorule draga, veniti de la Bucuresti si tare as vre sa va intreb ceva: ce se intampla cu tineretu asta? Sunt eu o femeie inapoiata de la tara? Asa se intelege si pe-acolo libertatea? Fara respect pentru batrani sau pentru femeia luata de nevasta? Aici, nici macar pentru preot imi pare ca nu mai au respect. Eu inteleg sa fii tanar si sa iti placa viata, dar tatal nepotilor mei nici macar nu vine sa-si vada copiii. Trece pe aici cateodata si copiii lui parca ar fi lemne, nici nu intoarce capu. O sa aveti copii si o sa vedeti cum e. Ca durerea de mama ii grea... Baiatu meu s-a luat cu altii la bautura si acum ii in inchisoare. Dumicatul nu pot sa-l inghit cand ma asez la masa, ca ma gandesc numa unde o fi, ce face si cum sta acolo. La o discoteca s-a dus, nu stiu cum, s-a luat cu altii... Cand l-am nascut, nu am ajuns la dispensar, si a venit pe lume pe marginea drumului, la radacina unui brad uries. Ziceam atunci ca asa a vrut Dumnezeu, ca o sa fie fiul codrilor. Si fata asta... ma uit la ea si nu stiu ce sa ii fac: ii trece tineretea si ea nu isi traieste viata, sta cu doi copii aici. Eu i-am crescut pe-ai mei sa fie cuminti si sa nu ma faca de rusine." Pe fata femeii curg lacrimi. Si le sterge in graba, cand fata se intoarce in casa cu o tava in maini. Se scuza jenata: "Va dam ce avem, poate n-o sa va placa, da-s din curte de la noi si-s mancaruri cu sat". Pe farfurie sunt doua oua, doua bucati de carnat si o felie de branza. "Stiti, cateodata nepotii ma intreaba cine e tatal lor. Ce sa le raspund? Ii iau de mana si ii duc la biserica. Il arat pe Iisus si le spun: "Asta e tatal vostru"."
Copiii rad in pat. Se joaca. Jucarii ciudate: o bricheta fara gaz, un castronas, o bucata de plastic, cine stie de unde. In camera de oaspeti focul e facut. Inainte de culcare, cele doua Ioane imi aduc un lighean cu apa calda si un servet curat: "Sa visati frumos, domnisorule!".

Maria de la fereastra

Ca sa ajungi la urmatoarele trei case ale satului Ciosa trebuie sa traversezi padurea. Sania nu trece, ajungi doar calare sau pe jos. Am pornit-o pe urmele copitelor. Aerul e limpede, de parca muntele s-ar fi ridicat si acum pluteste deasupra norilor. Prin padure, poteca e destul de ingusta si merg pe sub crengile brazilor incarcate greu cu zapada. Cateodata, urma cailor coboara in cate-o valcea, unde izvoare susura in trunchiuri groase si scobite anume.
Pe costisa, trei case. Aici inca nu a ajuns curentul electric. La prima, un caine alb urias. Nu ma latra, ca si cum ar fi bucuros sa vada lume noua. Casa pe care o pazeste e un dreptunghi din lemn, cu ferestre mici, impotriva viscolelor. La una dintre ferestre, printre flori rosii, o batrana imi zambeste si imi face semn sa intru. "Bine ati venit la noi, domnisorule!", spune si ma conduce inauntru printr-un hol ingust, impodobit cu tesaturi. Axinte Maria are un scaunel de lemn asezat la fereastra. La cei 82 de ani ai sai, sta cat ii ziua de lunga si priveste dealul din fata, padurea, drumul. Asteapta. Asteapta sa treaca cineva, si cum drumul e prin curtea ei, ba chiar pe sub fereastra, le face semn trecatorilor sa schimbe o vorba cu ea. Dar oamenii care ii trec pe sub geam sunt putini. Cateodata, saptamani intregi nu trece nimeni. Camera ei e mare si doar cateva mobile: masuta si scaunelul la geam, o soba, un pat si o lada mare de lemn, acoperita cu tesaturi. Deasupra mesei, din tavan, atarna o lampa cu gaz.
"Au mai fost straini aici, la noi. Americani si englezi si unguri. Or filmat tot ce-am zas si s-or plimbat pe-aici. Tare le-o placut. Umbla dupa tot ce ii vechi. Intra prin curti, prin suri, ar lua tot satul cu ei, daca ar pute, atata de mult le place. Cand colo, ai nostri se duc de-acasa, umbla prin lume de habauci. Nu stiu, zau, ce-i cu Spania asta, ca atata lume ii dusa acolo! O lasat tate dealurile astea pustii si s-or dus. Nu stiu pana cand. Sa lasi casa si pamant si tat, ca sa se duca, unde? Sunt unii care au plecat cu familie cu tat. Amu, cam de un an-doi or plecat. De toate celea or avut oamenii aici, da acu o lasat tate dealurile pustii. Aici, pe langa mine, mai is, da pe dealu cela nu-i nime. Acu s-o lasat oamenii de aratura si de toate celea si s-or dus in Spania. Si feciori si fete, si cu putere de munca. Tati s-o dus. Acu... mai veni-vor inapoi? Mai luasi-or locurile in sama sau nu? Eu is batrana, da ceia tineri, ce-i in mintea lor de s-or dus si or lasat si galite si oi si tat? Bucate erau, dara... Le-o fost bine la oameni si nu stiu de ce s-or dus. Capata bani, pare."
Zile la rand, Maria si le petrece privind pe fereastra, intrebandu-se. Cateodata, i se pare ca il vede pe sotul ei mort, venind pe drumul ce coboara din padure. Cateodata e doar o naluca, alteori e un vecin. Vorbeste cu florile ce privesc odata cu ea pe fereastra. Spera ca intr-o zi, tot satul se va intoarce. Ca singuratatea muntelui se va umple din nou, ca in tinerete, cu oameni pe costise, arand si cosind, cu vite, cu femei ce merg la izvoare sa spele tesaturile. Toate s-ar putea intoarce intr-o zi, asa cum a fost inainte, si ea trebuie sa fie la fereastra, sa vada minunea.
"Stai sa-ti arat", spune si se indreapta cu pasi inceti spre lada mare din lemn. Acolo isi tine toate lucrurile de valoare. Acolo isi pastreaza buletinul invelit in carpe, hartiile de impozit, impaturite in ziare. Imi arata buletinul, unde scrie exact cine este: Axinte Maria din Ciosa. In fotografia din buletin are o camasa de in, cu inflorituri la guler. Pare ca zambeste si este mai tanara.
Pe sub fereastra Mariei s-a golit satul. Batranii au murit, tinerii au plecat. Apoi, de la muzeu au venit si au inceput sa care bucata cu bucata: stative, melite, urzitoare, pana si plugurile, grapele si carutele. Batrana a privit cum se duc. Seara, si-a aprins lampa, si-a facut rugaciunea. Pe sub fereastra ei, satul s-a scurs in padure, si apoi mai departe, in lumea larga.
Pe fundul lazii, Maria are un covor tesut anume. Facut cu migala, timp de zece ani. Este covorul pregatit de ea pentru moarte: "Nu-l scot de-acolo si nu-l arat la nime. Numa cand o fi sa mor, am lasat cuvant la un nepot sa il ia si sa il puna pe gard. Ca sa vada lumea cine am fost eu si ce a fost odata satul ast. Si sa nu-l dea jos de pe gard pan ce nu l-o topi ploaia. Ase!".

Lanterna cu stiri

"Amu, cum ii Romania noastra de bogata, daca ar fi conditiuni, ar fi bine si la noi. Doara is de tate, da nu stim ce s-o facut, ca nu se mai ocupa nimerica de ele. Fabricile s-o inchis, si cele de cherestea, si cele de hartie." Mare cat un urs, domol la vorba, Luci Pavel isi prinde degetele in marginea chimirului lat, de piele. Este unul dintre cei mai gospodari tarani ai satului, hotarat sa nu paraseasca Ciosa pana la moarte.
Urcam o costisa si imi arata grozavia de dincolo de ea: dealuri intregi defrisate, barbierite, cu cioturi ramase deasupra zapezii ca niste brate amputate. Desi e liniste, se aude un vaier prelung, venit de nicaieri. Luci Pavel isi plimba privirea peste dealuri. Se uita lung si ghicesc ca e departe cu gandul, poate cu ani in urma, cand acolo era o padure de fagi si stejari seculari. "De cinci ani nu am mai vazut cerbi. De cinci ani! S-a distrus tat, si oamenii, si padurea." Cu un gest de lehamite, omul se intoarce si-o ia catre casa, mergand apasat, cativa pasi inaintea mea.
In camera spatioasa de oaspeti miroase ca in toata casa: a gaz lampant. Peretii sunt un pic afumati. Pe masuta de la fereastra, Pavel pune doua paharele cu tuica. Pe al lui il da repede peste cap, apoi il aseaza la loc, cu amaraciune. "S-a taiat padurea, da cat puteam noi sa taiem? Ca te duci si cu frica: daca te prinde, ii puscarie, plus 10 milioane amenda. Aici patronii or taiat. Intr-o iarna, or carat tata padurea. Or marcat un pic si o dus-o. Din Lesu, din Lunca, din Ilva Mare. De peste tat or venit si or carat tat. Patronii au bani si de-aia ii lasa sa taie. Doua milioane ne-o dat pe padure, si daca zici ceva, te repede ca ce, esti tu cu padurile? Stii tu cum ii cu partidele? D-apai, primaru nici nu stie unde sedem. Daca ai un necaz, zice: "Lasa, ca vin", da aici te poti omori, ca primar nu vine, politie nu vine. Or venit unii cu topoarele peste pamanturile noastre avute cu acte. Ne-or batut si noi am mers la procuratura, da nici nimic n-or facut. Nici politia, nimeni. Aistia au feciori in America si or dat bani la militian sa nu le bage actele la tribunal. Am fost la Bistrita, la tribunal, si la Cluj am fost, si nici macar o sentinta. Aiasta-i Romania? Numa comunisti... Aiestia-s politai? Om batran, ajung sa ma bat cu politia pe dreptu meu!"
Cea mai mare parte a satului Ciosa, peste 30 de case, se intinde de la Pavel mai departe. Sunt case presarate pe coaste si prin rape. Nici una nu are curent electric, dar nu asta este pentru oameni cea mai mare problema. S-au obisnuit sa se trezeasca odata cu soarele si sa se culce cu el. Problema este ca nimeni nu mai vine sa le cumpere oile, lana, laptele. Inainte de revolutie, desi comunistii nu reusisera sa colectivizeze satul, veneau si contractau ceea ce puteau oamenii sa vanda. Exista chiar un fel de punct de colectare numit de tarani "la centrul de zmeura". Acolo duceau zmeura si buretii, culese din locuri stiute de ei, prin paduri. Acum, pare ca totul se scufunda in uitare. Nimeni nu isi mai aminteste de Ciosa. Nici macar primarul.
Cu toate astea, satenii sunt la curent cu ce se petrece la Bucuresti. Luci Pavel aduce din cealalta camera o lanterna uriasa. "Asta-i o lanterna speciala. E o lanterna cu radio! Imi cumpar baterii din Fantanele si seara ascultam ce se discuta sus, acolo, la Capitala. Cu uniunea asta asteptam sa vedem. In astelalte tari stim ca-s de tate. Avem nepoti dusi in Spania, vreo sase. In Italia, iar avem vreo doi. Noi le ducem doru. La oi, acolo-s banii. I-or luat italienii si spaniolii la oi, ca erau cei mai buni ciobani de pe Valea Bargaielor. Vin numa in vizita, ca or zis la ce sa vina in Romania? S-or intoarce cand s-or fi facut facutele. La ce sa vina? Sa fure un lemn, ca sa aiba din ce trai o saptamana? Eu din ce aud la radio nu inteleg un lucru. Iliescu, de cand o fost, de 16 ani, o fost comunist. O condus tara atatia ani. Amu de ce nu se da la o parte, daca o pierdut? Ce mai vre? Sunt oameni care is in greva foamei, ca sa scapam de tot de comunisti, si el nu are atata samt sa se duca undeva si sa nu ii mai asmuta pe unii si pe altii?"
Familia lui Luci Pavel, sotia, nora, nepotelul, ma conduc pana la poarta, si de-acolo, cu privirea peste dealuri. Apoi raman nemiscati langa gardul de lemn. Dar nu pentru mine. Par a astepta altceva. Pavel, cu chimirul lui lat, de piele, asteapta sa se intoarca cerbii, sotia isi asteapta fiii rataciti prin strainataturi. Se va innopta si ei se vor strange in jurul mesei, in jurul lanternei cu stiri, sa afle ce se intampla jos, sub norul pe care pluteste Ciosa.
In fiecare duminica, ultimii locuitori ai satului se intalnesc la biserica. Pe rand, fiecare dintre ei da o masa pentru ceilalti. Taranii vin imbracati curat, cu camasi albe si ilice de lana, cu palarii si bote lustruite. Dupa slujba din micuta biserica de lemn, se pun la masa in casa parohiala. O sala curata, cu mese lungi si icoane incadrate in servete traditionale. Parintele Liviu Tomoroga e nelipsit, duminica de duminica. E tanar si pare atins de aceeasi bunatate naiva a enoriasilor. Cand zapada e prea mare si cei mai in varsta nu pot ajunge la slujba, parintele Tomoroga isi pune schiurile si porneste peste munti, din casa in casa. Oamenii il asteapta in dreptul ferestrelor. Pentru ei e Mesia. In Ciosa, satul din nori, traiesti "atat cat te-o imputeri Dumnezeu".

(Fotografiile autorului)