Palarierii ciobanilor

In familia Dadarlat din Marginimea Sibiului, mestesugul palariilor ciobanesti se tine de peste 100 de ani.

Atunci cand Regele Carol a sosit in Marginimea Sibiului, cu alaiul sau de ministri si de oameni de seama, a fost intampinat la Saliste de un barbat cu o mustata viguroasa, imbracat in costum romanesc, care i-a oferit paine, sare si o palarie ciobaneasca. Ioan Dadarlat era primul palarier roman din Transilvania. Saptezeci de ani mai tarziu, fiul acestuia, Octavian, ii facea cadou, cu mandrie, Regelui Mihai, o alta palarie ciobaneasca. Din 1896 si pana astazi, traditia familiei a fost pastrata cu abnegatia specifica ardelenilor. Urmasii neamului Dadarlat confectioneaza fara intrerupere palarii, purtate de generatii si generatii de ciobani, tarani si, mai nou, de oraseni. Fotografia cu Ioan Dadarlat si cu Regele Carol spune multe despre saga familiei. Partea cu regele a fost arsa de un comunist infocat si-a ramas doar jumatatea cu taranul cel mandru, oferind palaria. Dupa ce s-a impus intr-o Transilvanie unde monopolul meseriei le apartinea ungurilor si sasilor, confectionarea de palarii a trecut hopul comunismului, iar in anii acestia afacerea familiei este dusa mai departe de nepotul primului palarier din Ardeal, purtator si el de mustata, Dan Dadarlat.

*

"Mosul meu, Ioan Dadarlat, avea 15 copii si se ocupa cu negustoria", povesteste Octavian Dadarlat, care foarte curand va implini 80 de ani. "Pleca cu calul, cu caruta, dincolo, in Oltenia, peste munte, ducea opinci, palarii, talpa, foarfeci de tuns oile, si la intoarcere aducea la Saliste lana, porumb, ceara de albine, facea un fel de troc la stani si in sate. Saliste era pe atunci un loc important in Transilvania, avea scoala, bresle puternice, pantofari, tabacari, brutari, croitori de costume nationale, dar numai si numai romani, ca-n toata Marginimea. Umbla o vorba, ca salisteanu-i mai evreu ca evreul. Dupa primul razboi, s-au stabilit aici trei familii de sasi, dar numai cu conditia ca baietii lor sa se casatoreasca cu romance si sa ia numele lor, numai asa i-am primit in sat. Unul era frizer, unul electrician, altul vanzator la pravalie, au fost oameni seriosi si s-au tinut de cuvant. Inainte de razboi, un singur sas era in Saliste, unul Bros, care era vecin cu noi si de la care cumpara bunicul palarii si le ducea peste munte. Bros asta avea atelier in curte, si cum tata era un fel de ajutor in casa la ei, a furat meserie si a inceput sa faca si el palarii. Si-a deschis atelierul in 1896. Pe vremea aia, nu vedeai om pe strada fara palarie, taranul nu mergea nici pana in fundul curtii cu capul descoperit. Tata a continuat meseria si drumurile lui mosu, mai intai cu doi cai, pe unul era el si-n celalalt desagii cu palarii ciobanesti, apoi si-a luat o caruta cu coviltir, si-n 1926 si-a cumparat o camioneta. Mai tarziu, cand a trecut perioada infloritoare a afacerii, anii interbelici, ca sa nu-i confiste rusii camioneta, s-a intors la caruta si nu a renuntat la targurile de prin sate. A mers cu caruta chiar si pana la Viena, unde-l stiau drept Johanu Dederlat, nu era sa renunte tocmai atunci."
Octavian era cel mai mic dintre cei noua copii ai familiei, singurul ramas astazi in viata. Fratii sai mai mari si-au luat licenta la Roma, Paris sau Viena, insa indiferent daca au ajuns medici sau profesori, au invatat sa faca si o palarie de calitate. "Veneau acasa in vacanta, ii lasa tata o zi, doua, sa se aclimatizeze, si apoi, la treaba, de dimineata pana seara. Aveam o casa tip vagon. El locuia in prima camera, si la cinci dimineata era in picioare, trecea si prin odaile noastre, ne trezea pe toti, apoi scula si ucenicii, iar daca atunci cand se intorcea mai gasea pe unul din noi in pat, lua centura si da-i la fund... Toata ziua faceam palarii, se nascuse in noi dragul de a face un lucru frumos, si mai primeam si cate o atentie, un costum de haine sau un pol, duminica, sa mergem la restaurant sau la joc."
Timp de 40 de ani cat a fost contabil, Octavian Dadarlat nu a incetat sa duca mai departe, alaturi de doi dintre fratii sai, apoi singur, meseria invatata in copilarie. Nu i-a fost usor in anii comunismului, dar a fost lasat sa continue, fiind vorba de traditia populara. In 2003, vazand seriozitatea si priceperea cu care munceste Dan, fiul sau, i-a predat in intregime stafeta afacerii. Stie prea bine ca palaria ciobaneasca va deveni piesa de muzeu, va fi cumparata asa cum sasii cumpara palariile lor largi, de la Muzeul Dumbrava din Sibiu, doar sa-si aminteasca de cei batrani. Bineinteles ca-i pare rau, insa nu face o melodrama din asta. E un proces ireversibil. "Nu se mai poate intoarce lumea la ce a fost. La noi mai poarta cate un cioban palarie, mai poarta si taranii, dar prin tara, ma uit si la televizor, nu mai vezi un om cu palarie pe cap, toti cu fesulet, cu sapca. Culmea e ca o parte din vina o poarta si Bros, baiatul aluia de la care a invatat meserie tata. Intors din Rusia, unde a fost deportat, baiatul lui a continuat sa faca palarii in Miercurea Sibiului. Odata, a comandat niste calapoade, au venit gresite, si a iesit o palarie ciobaneasca inalta si fara boruri. Ce stiu eu cine le-a bagat in cap ciobanilor tineri ca asta-i moda, ca de atunci, de prin 60, au inceput sa comande numai de-astea, tip turn. Cand am vazut ca cele vechi, cu boruri, nu se mai vand, am comandat si eu calapoadele astea, ce sa fac? Dar acum, cand a trecut moda, ce sa mai faca ciobanii cu ele, ca nu au boruri si nu-s utile deloc, nu tin nici de soare, nici de vant, nici de ploaie."

"Am cumparat palarie de la bunicul,
de la tatal si acum si de la voi"

"7.00 - 19.00". Programul magazinului de palarii din Sebes, al familiei Dadarlat, este scris cu creta pe o tablita veche de 100 de ani, din acelea pe care copiii isi scriau lectiile la scoala. Magazinul este mic, luminos si straluceste de curatenie. In stanga, in fata oglinzii sunt zeci de sortimente de palarii de dama, in rest, cele barbatesti. Palarii ciobanesti, zise si momarlanesti, sau clopuri, cele pentru tiganii gabori, facute din par de iepure, cea mai buna calitate, palarii de oras, palarii pentru tarani, palarii bavareze, sau din cele purtate de politia canadiana. "Am facut si jobene pentru studenti si palarii pentru preoti, evrei, comanda speciala din Israel. Noi facem tot ce se poarta pe cap", spune Dan Dadarlat, un om calm si prietenos.
In 1988, pe cand lucra in paralel ca inginer agronom, a primit din partea tatalui sau 100 de closuri (prima forma, bruta, a unei palarii), iar acum productia sa este de 6-7000 de palarii pe an. De la A la Z, totul se face in familie. Fratele sau, Alin, se ocupa de closuri, iar aici, la magazin, se da forma finala: se vopseste closul, se apreteaza, se trage pe calapod, se coase, se curata, se ranuleste borul in jos, astfel ca palaria sa aiba o tinuta.
Chiar daca au o afacere foarte stabila, Dan si sotia sa, Sanda, continua sa bata targurile satesti, mai ales pe cele din zona Marginimii Sibiului. "Nu-i comod, nu-i placut, stai in ploaie si-n frig, insa oamenii vor sa ne vada acolo, ca o garantie a calitatii. Am facut o experienta la un targ. Noi am stat intr-un loc, si in altul un baiat nou, pe care nu-l cunostea nimeni. Noi am vandut 100 de palarii, iar el nici una. Bunicul a mers prin targuri, chiar si-n anii razboiului, ca sa nu-l uite oamenii, sa stie ca este prezent acolo unde e nevoie de el. Inainte era o randuiala perfecta la targuri, fiecare breasla avea locul ei, primul in rand era palarierul satului gazda, totul se baza pe respectul reciproc. Cand am inceput, aveam tot timpul un carnetel la mine si notam tot ce se vinde, ce nu, care-s conditiile meteo in zona, si am inteles ca pe langa calitate, este foarte important sa oferi acel tip de palarie care se poarta in satul respectiv. Degeaba meri cu palaria astazisa nemteasca la Jina sau Poiana Sibiului, ca nu vinzi nici una, si iarasi, degeaba meri la Cluj sau Turda, unde vor cu boruri mari, cu o palarie de-asta ciobaneasca din Marginime. Ce-i frumos la targuri este ca in zonele vechi de ciobanie vin mereu la noi batrani care ne povestesc ca au cumparat palarii si de la tata, si de la bunicu. Asa se obisnuieste, sa dea mana cu tine, sa-ti povesteasca. "Stii, acum nu stiu cati ani, am dormit la voi, la Saliste, ca aveam tren abia a doua zi, si am fost bine omenit". Sau n-a mai vrut sa mearga magarul, am ajuns pe jos la Saliste si bunica-tau mi-a dat o caruta sa merg acasa. Pentru ciobanii si taranii din zona, numele de Dadarlat inseamna ceva si nu avem voie sa-l facem de ras. Din pacate, povestea cu ciobania e pe sfarsite. La normele impuse de Ue, cine-si va face stana in varful muntelui, cu gresie si faianta? Oile vor fi tinute-n tarcuri cu gard electric, ciobania cu bata si cainele va disparea, si odata cu ea si palariile. Deja, in ultimii ani, productia noastra a scazut cu 90%, fata de cresterea cu 300% a palariilor de dama. Inainte, aveam o cerere foarte mare la inceputul scolii, pentru ca si copiii de ciobani purtau clopuri, le primeau de la parinti odata cu ghetele si ghiozdanul nou. Ciobanii isi comandau cate doua randuri de palarii, inainte de Pasti, sa le schimbe peste an. Daca atunci vindeam inainte de Paste 1000 de palarii intr-un sat ciobanesc, acum, abia daca mai cumpara 50."
Adevarul e ca nici in strainatate, barbatii nu prea mai poarta palarii. Cativa englezi care le-au vizitat magazinul le-au povestit ca la Londra exista o strada a palarierilor. Acum, mai e unul singur, caruia nu-i prea mai merg afacerile. Si totusi, Dan Dadarlat nu-si face probleme pentru viitorul afacerii sale. "Cand eram mici, tata ne invata, pe mine si pe fratii mei, sa facem palarii, spunandu-ne: "Daca tie, care-i cunosti toate calitatile si defectele, iti va placea aceasta palarie, atunci precis ii va placea si clientului si o va cumpara". Cred in afacerile cinstite, cred ca orice meserie e de viitor, daca o faci bine, daca-i simti pulsul, daca stii sa vezi care-s problemele si sa treci peste momentele dificile. Noi, cei din familia Dadarlat, avem "o intalnire a neamului", o data pe an, la Saliste, la parastasul bunicilor. Ne strangem vreo 60 si ceva de rude. Am hotarat noi, mai demult, sa nu se piarda asa o traditie veche, sa nu o abandonam. Chiar daca n-ar fi mers afacerea bine, tot as fi facut-o, in paralel cu serviciul, si chiar daca nu ma apucam eu, ar fi fost alt nepot. Acuma, daca tot m-am apucat, sper sa o continue, atunci cand o fi cazul, si cei doi copii ai mei. Cu cat cresti mai mare, cu atat incepe sa-ti placa sa faci meseria parintilor tai."

(Fotografiile autorului)