Irina Cojar

O intrebare, un raspuns.


"M-am nascut intr-o familie de
oameni ai scenei si asta obliga mult"

- Cum e, draga Irina, cand sustii primul tau rol principal pe prima scena a tarii, in Idolul si Ion Anapoda, piesa scrisa de strabunicul tau, dramaturgul G. M. Zamfirescu, si regizata de bunicul tau, Ion Cojar? Daca mai adaugam ca in sala, la premiera, se afla si bunica ta, marea actrita Raluca Zamfirescu, fiica dramaturgului, mereu tanara, chiar la 80 de ani, cred ca emotiile tale au intrat in turatie maxima. Ma insel?
- Intr-adevar, am avut mari emotii, amplificate si de nivelul celor langa care am jucat: neasemuitul Dan Puric si d-na Ileana Stana Ionescu - cea care a interpretat cu mare succes acelasi personaj, Stavaroaia, in spectacolul montat in 79 tot de Ion Cojar. In ce ma priveste, m-am straduit din toate puterile sa le fac fata si sper ca nu i-am dezamagit. Nici pe ei si nici pe bunicul-regizor, care mi-a fost dascal in facultate si imi este parinte si in familie, dupa disparitia tatalui meu. Sper sa n-o dezamagesc nici pe bunica, fiindca ea mi-a aprins flacara pentru scena. Ma lua peste tot la repetitii, la spectacole, ba chiar si in turnee. Cred ca am vazut Gaitele de zeci de ori. Am fost chiar si pe platou, cand s-a filmat spectacolul, in regia lui Horia Popescu. Eu cred ca nimic nu e intamplator in viata noastra, incepand cu "intamplarea" de a ma fi nascut in aceasta familie, in care strabunicul, dramaturg mistuit de pasiune pentru teatru, a daruit repertoriului national - alaturi de alte piese - si capodopera Domnisoara Nastasia, rol pe care fiica lui l-a jucat cu o vibratie tragica deosebita, timp de 10 stagiuni la rand, pe scena Tnb, in regia lui... Ion Cojar. Si a mai existat o intamplare cu rol de predestinare in viata mea. In liceu, desi urmam o clasa de informatica, am avut norocul sa am o profesoara de romana extraordinara, pe d-na Praca, ce tinea niste ore care ne incantau pe toti. La cursurile ei nu lipsea nimeni si ne luam la intrecere care sa citim mai mult din "bibliografia obligatorie", ce se transforma pentru noi intr-o mare bucurie. Puteam sa urmez filologia, dar scena ma fascina din copilarie. La inceput, voiam sa ma fac regizor, abia mai tarziu am urmat actoria, desi ai mei nu prea erau de acord. Tata lucra pe-atunci in televiziune, era director de imagine, dar mama, inginera, ar fi vrut sa aleg o profesie mai sigura decat teatrul. Din nefericire, l-am pierdut devreme pe tata, cand aveam doar 13 ani - cam varsta la care si bunica si-a pierdut parintele. Am intrat la Institut la clasa Sandei Manu si, dupa plecarea ei, ne-a preluat ca profesor... Ion Cojar. Cine crede ca e un avantaj daca esti nepot de celebritati si inveti cu bunicul se inseala. Raspunderile tale cresc proportional cu faima inaintasilor. Te nasti poate cu o gena anume, dar munca, ambitia si mai ales "puterea de indurare", cum spune eroina lui Cehov, sunt doar ale tale. Prin ele iti dobandesti propria personalitate artistica.
Iata-ma acum la marele examen. Regizorul mi-a oferit doar pilonii constructiei si m-a lasat sa dezvolt personajul singura, prin fantezia si cunostintele acumulate. Frosa din Idolul... e la inceput o mica salbaticiune umilita de toti; treptat ea evolueaza, sub privirile spectatorilor (ceea ce nu e deloc usor) intr-o femeie cu farmec si multa iubire, capabila sa-i stea alaturi lui Ion, cel neinteles de cei din jur si poreclit Anapoda. In realitate, e un om de o mare noblete si frumusete sufleteasca, un posibil mentor spiritual si sufletesc, intr-o lume ca cea de azi, tot mai cruda, mai cinica si violenta. Lumea noastra devine ea cea "anapoda", iar Ion cel descris cu atata iubire de G.M. Zamfirescu e personajul deloc prafuit care ne-ar putea salva sufleteste pe multi.