Premiile concursului - Cea mai frumoasa poveste de dragoste

- Ultimele distinctii -

Premiul III

Relu Zgubea

Dragostea la 40 de ani

Cand am cunoscut-o, aveam 40 de ani, trecusem prin doua casatorii si o relatie neoficializata. Ea avea 45 de ani, trecuse prin (ce coincidenta!) doua casatorii si o relatie numita, mai nou, "uniune consensuala", in locul vechiului "concubinaj", care inspira, probabil, niste conotatii depreciative.
La mine, totul trecea prin creier. Ma "inchinam" intelectului, raportandu-ma la Existenta, exclusiv prin el. La ea, totul trecea prin inima, era, si a ramas, o hiperintuitiva, in timp ce eu eram un hiper-rationalist, un cerebral prin excelenta.
Am spus "eram", caci acum, dupa zece ani petrecuti impreuna, mi-am dezvoltat foarte mult latura intuitiva. De ce? Pentru ca am inceput prin a o admira, nu ca femeie (la 40 de ani nu te mai prea intereseaza lungimea picioarelor sau dimensiunea sanilor), ci ca Om.
Cand i-am vorbit prima oara, eram blazat, plictisit, aveam sentimentul ca le stiu pe toate, ca Viata inseamna cunoastere si eram satul de cate aflasem pana atunci. Puteam teoretiza pana-n panzele albe despre aproape orice subiect; citisem foarte mult si memoria mea de nativ in zodia Racului retinuse aproape tot, imbacsindu-se ca o camera suprasaturata de mobilier. Eram depresiv, trist, nemultumit...
O credeam o pustoaica, o studenta. Cand am aflat, de la altii, ca are 45 de ani, ca este mama unui baiat casatorit si inca si proaspata bunica, am ramas perplex! Eu vedeam o tinerica cu ochii stralucitori, o femeie-copil, o ingenua pe care viata nu avusese inca timp sa o oboseasca, sa o maculeze, sa o descurajeze ca pe mine, cel trecut prin toate...
Brusc am devenit foarte interesat de aceasta "persoana" care ilustra perfect mitul "tineretii fara batranete". Am "studiat-o" atent si mi-am amintit ce a spus Einstein catre sfarsitul vietii sale: "99% din concluziile la care am ajuns s-au dovedit a fi false!". Am realizat ca, in cei 40 de ani de viata, reusisem sa devin doar un tampit suficient si marginit, cu ifose de atoatestiutor, ca ajunsesem intr-o fundatura existentiala, ca abordasem Existenta intr-un mod total gresit, ca imi construisem un punct de vedere fals, rupt de realitate, ca devenisem sclavul tendintei obsesive de a gasi reguli, principii, metode, retete, incercand sa "bat in cuie" acest fenomen viu, complex, dinamic pe care il numim generic Viata si pe care credem ca il cunoastem, dar care, este, de fapt, incognoscibil in infinitatea sa... Ea nu explica nimic, nu incerca sa-mi demonstreze sau sa ma convinga de ceva anume. Era ca o floare, inconstienta de frumusetea si parfumul ei. Ea Exista, fara sa o intereseze daca o vede sau nu cineva, daca este sau nu apreciata de cei din jur, fara preocuparea plina de vanitate de a-si construi si impune o anumita imagine. Stia sa fie tot timpul ea insasi.
A fost si a ramas o continua revelatie pentru mine; mi-a deschis orizonturi nebanuite, am inteles, privind-o, ce inseamna simplitatea, modestia, blandetea, calmul, linistea, seninatatea, bucuria de a fi, increderea in Divinitate perceputa ca manifestare a iubirii...
Am invatat, privind-o, observand-o, "studiind-o", ca in lumea acestor timpuri, aservita valorilor materiale, caracterizata de o acerba competitivitate agresiva la toate nivelele, pe toate planurile, in aceasta lume care idolatrizeaza Intelectul "bagand pumnul" in gura inimii, ea ilustra exact contrariul. Parea venita din alt timp, dintr-o alta lume, o lume a unor entitati intr-adevar evoluate.
Pana sa o cunosc, dispretuiam cu superioritate "stiintifica" pe cei care vorbeau despre suflete-pereche, despre ingeri pazitori, imi pareau de un jalnic infantilism. Sa va mai spun ca, fara sa intentioneze, fara sa-si propuna, mi-a transformat viata, pur si simplu existand, lasandu-ma sa traiesc in preajma ei, primindu-ma dragastos in viata ei, ca pe un copil ratacit intr-un vis urat si pe care il "trezesti" cu o sarutare pe frunte?
Am invatat, alaturi de ea, ce inseamna hipersensibilitatea, am invatat ca traim intr-un Univers care are o constiinta, o inteligenta a sa, ca nimic nu este intamplator si ca totul "vorbeste", ca trebuie doar sa ai mintea libera, curata si inima permanent deschisa, sa fii convins, pana la nivelul miliardelor de celule care te alcatuiesc, ca Viata, Lumea, Universul inseamna Iubire. Daca crezi ca aceste lucruri ti le spune creierul tau, intelectul tau, te inseli. Mentalul este numai un instrument prin care inima iti "vorbeste", tie, celui care esti cu adevarat, nu celui care crezi ca esti sau celui care ai vrea sa fii.
Si cele trei relatii ale mele anterioare acesteia au fost niste "povesti de dragoste", dar aceasta, pe care o traiesc acum, este de o frumusete si o profunzime pe care nici macar nu-mi imaginam ca ar putea exista.
Nu este o poveste de dragoste? Indraznesc sa sustin ca este o poveste despre Dragostea de viata pe care am avut norocul sa o descopar incepand cu zece ani in urma, cand Dumnezeu mi-a materializat ingerul pazitor sub forma minunatei mele sotii.
Inteleg, acum, mai bine, ce a vrut sa spuna cel care a scris undeva: "Dragostea inseamna mai putin sa privim unul la altul decat sa privim amandoi in aceeasi directie".

Mentiuni

Faraon Mariana

O floare alba

Am vazut-o intaia oara intr-o gradina veche. Pe strada cu nume atat de cunoscut, casa, cu tencuiala roasa, isi incalzea ferestrele la soare. Unde plecam? Sau poate veneam de undeva, dintr-o calatorie a amintirii? Spre scoala mergeam, in urma ta, numarandu-ti pasii, numarandu-mi bataile inimii. Era dimineata, prima in care nici eu, nici tu, nu am ascultat chemarea clopotelului. Ne-am oprit amandoi, de parca cineva ne-ar fi soptit: "Opreste-te!". Iar ea, parca nascuta dintr-un gand de copil, ne-a privit sfioasa. Mica minune alba in care ne recunosteam amandoi. Era pe de-a-ntregul frumoasa floarea aceea, suava, neintortocheata. Si am iubit-o de atunci si ne-am iubit si pe noi. Primavara, de cate ori treceam prin fata casei, ea, ca o mireasa mica, isi rasucea capsorul, salutandu-ne. Odata, am primit-o in dar. Era primul dar pe care il primeam de la tine. Am strans-o la piept ca pe o comoara, am asezat-o intr-un locas curat. Am privit-o indelung, m-am inchis in ea zile si nopti si nu voiam sa mai ies. Altadata eram toti trei. Ea, agatata de mana mea, iar mana mea in mana ta, ascunsa ca intr-o casa mica. Imi era teama sa nu o strivesc, imi era teama sa nu o pierd... Am colindat orasul impreuna, pana cand luna si-a acoperit ochii. Eram atat de fragezi toti, atat de inaripati... De ce am iubit-o atat de mult? Poate pentru petalele ei, aripi de inger tainuit, ca cel dintai sarut. De ce te-am iubit atat de mult? Poate pentru ochii tai, poate pentru trupul tau neincercat, neamestecat cu pamantul. Cand apele marii intindeau punti peste trupurile noastre, pe plaja, desenam din cochilii de scoici si melci chipul ei. Cautam floarea unul in ochii celuilalt. "Floare alba, floare alba,/ Tot te caut si te caut,/ Sa te-ntreb: De ce te caut?/ Floare soare, floare apa,/ Si lumina ce se-adapa/ Din izvorul nevazut,/ Tot te caut si te caut/ Si ma mint ca te-am vazut."
...Apoi, nu mai stiu cand te-am uitat, nu mai stiu cat te-am uitat. Dar intr-o dimineata, trecusera, cred, de trei ori cate zece primaveri, am revazut-o, in gradina unei case vechi, cu tencuiala cazuta, cu capul aplecat pe ochii ferestrelor. De unde veneam? Sau poate plecam undeva, intr-o calatorie a amintirii? Spre scoala mergeam, si te-am simtit aproape dupa bataile inimii. Ne-am oprit amandoi, de parca cineva ne-ar fi soptit: "Opreste-te!".
Am incercat sa reconstituim un loc caruia ii apartinuseram, cu care voiam sa ne reidentificam, iar ea ne astepta cuminte. Era la fel de tanara, de alba, de gratioasa. Am privit-o mult, am rascolit-o, am adunat-o cu disperare... Era vie, dar ne durea de parca murise.
Ne-am privit pana cand luna si-a acoperit ochii. Floarea ne-a povestit despre dragostea noastra nefireasca, nelumeasca, despre dragostea noastra adevarata. Plouau in noi petalele sale. Vartej de imagini alergau prin fata ochilor mintilor noastre: eu eram floarea, tu erai trecatorul, tu erai floarea, eu te priveam din gradina unei case vechi. Impreuna, incercam sa intelegem de ce floarea nu a putut fi a noastra. Primavara ni se recita in inimi: "Alb de floare,/ Galben moare,/ In culoare./ Sunt eu oare,/ Floare alba,/ Alba floare?".
Epilog: Asa a fost prima iubire, binecuvantata de aripile ocrotitoare ale ingerului. N-a fost vis, a fost ca un vis.

Tiberiu Trascau

Pantofiorii de lac

Era o duminica de decembrie, neobisnuit de insorita si calda, mai exact 17 decembrie 1989, ziua nepoatei noastre Alexandra, care intra hotarat in al 19-lea an de viata. Toata saptamana umblasem cu sotia mea dupa un cadou, care sa-i aduca bucurii si un zambet pe fata mica, incadrata de niste ochelari sub care sclipeau doi ochi negri, inteligenti, cuminti si tristi. Parintii ii pierisera in vara intr-un accident nefericit, lasand-o in voia sortii. Fata isi stransese toate resursele fizice si psihice si intrase in toamna la o facultate timisoreana, locuia la camin, iar noi, singurele ei rude, o invitam, deseori, sa aduca putina tinerete in caminul nostru, nebinecuvantat de prezenta vreunui copil. Scotociseram metodic pravalie dupa pravalie, pana am gasit cadoul ce speram sa-i lumineze chipul dus pe ganduri: o pereche de pantofi negri de lac, primii cu toc din viata ei de tanara domnisoara. Alexandra sosi in paltonasul ei bleumarin, bordat cu guler de blanita alba, si cu o caciulita imaculata pe crestet. Ochii ei s-au marit cat doua cirese negre la vederea cutiei ce ascundea sub capacul legat cu o fundita, pantofiorii mult ravniti. In timp ce sotia mea taia felii generoase de tort, dichisit cu 19 lumanarele, Alexandra proba pantofiorii, patrunsa de bucurie, si-mi spuse cu voce tremuranda: "Unchiule, in oras se intampla ceva, lumea e speriata, militia patruleaza peste tot". Un huruit puternic ma facu sa deschid larg geamurile: pe cerul senin, survolau doua elicoptere militare verzui, ca niste tauni infuriati. Intrigat si curios in acelasi timp, am plecat cu nepoata noastra, sa vedem ce se intampla. Alexandra, imbujorata de placere, isi etala pantofiorii, aninata de bratul meu, grabea pasul, alaturandu-ne si altor oameni, si cu totii ne indreptam spre centrul orasului. Toculetele tacaneau ritmic, incercand sa-si potriveasca pasul dupa al meu. Lumea era agitata si grabita. Un tablou sinistru se oferi privirilor noastre: vitrine sparte, marfa vandalizata, oameni derutati, calcand printre cioburi de sticle. Nepotrivit cu atmosfera din preajma Craciunului, soarele cald ne orbea, stralucind nefiresc. Atunci s-au auzit primele rafale. Incepuse eclipsa ratiunii, se tragea in oameni. Brusc, cu un tipat usor, Alexandra s-a rostogolit pe spate, intinzand o mana care i-a amortizat caderea. Flori mari si rosii se lateau pe poalele paltonului, contrastand puternic cu chipul livid al fetei. Un pantof mic, negru, lucios, sarise pe mijlocul carosabilului: "Ce se intampla?", mi se zbateau gandurile in capul meu ravasit de ilogicul situatiei. Alti cativa oameni au cazut raniti pe asfaltul stropit de sange. M-am aplecat ingrozit peste Alexandra. O Dacie alba opri smucit langa noi si o voce imi striga: "Jos, jos, apleaca-te!". Un tanar atletic o culese pe fata ca pe un fulg si o indesa grabit in masina. Priveam neputincios, cu creierul golit si executam masinal. Aceeasi mana puternica ma trase fara menajamente in interior si Dacia porni in viteza. La spital erau multi raniti, Alexandra printre ei, intinsa pe o targa direct pe jos, cu rotula zdrobita, tandari, si cu coapsa perforata de gloante. Tanarul se ghemui langa targa, tinand mana micuta intr-a lui, incurajand-o. Pantoful ramas in picior era plin de sange inchegat, amintindu-mi ca de fapt era ziua ei de nastere. Medicii triau grabiti ranitii. Ochii Alexandrei priveau cu nedumerire si inlacrimati de durere la tanarul necunoscut ce nu se dezlipea de langa ea. Am ramas amandoi pe hol, asteptand sa fie operata. Noaptea si ploaia rapida cu tunete au spalat strazile orasului de sange. Cu greu razbateam, zilnic, sa aflu vesti despre nepoata. Dan, tanarul ce o salvase, facea ce facea si izbutea s-o vada, desi restrictiile erau dure.
Alexandra a ramas schioapa. Dupa Revolutie a mai facut doua operatii, piciorul teapan, fara rotula, si femurul ciuruit s-au vindecat greu. De atunci au trecut 15 ani si Alexandra paseste incet, in baston, alaturi de sotul ei, Dan. S-au cunoscut intr-un cadru tragic, pe caldaramul improscat de gloante, si dragostea s-a infiripat timid si in timp, pe un pat de spital, inconjurati de suferinta. Nu a fost nici urma de romantism, dar sentimentul nascut este durabil si astazi. Alexandra a terminat greu facultatea, a lipsit mult de la cursuri, fiind mereu operata; lucreaza la o mare fabrica din oras. Dan este antrenor de sport, iar Victoras, baiatul lor de 11 ani (mandria noastra), este nastrusnic si vioi ca toti baietii de varsta lui. Eu sunt, de acum, un batran pensionar si v-am relatat aceasta intamplare, fericit de fericirea lor.

Ana Olteanu

Un tata pentru pruncul meu

Povestea mea incepe intr-un sfarsit de septembrie, atunci cand l-am intalnit prima oara pe Cosmin. Sufletul imi fusese frant de un mare esec, in urma caruia urma sa aduc pe lume un copil. Nu aveam atunci putere sa visez spre viitor, asa cum nici nu doream sa aud de o relatie. Ma rugam zile in sir, uneori cu disperare, alteori, mai linistita, fara sa cer lui Dumnezeu prea mult, ci doar forta de a depasi momentele de criza. Eram atat de dezamagita, incat nici nu stiam exact ce ii puteam cere atunci Cerului.
Pe Cosmin l-am cunoscut pur si simplu, intamplator. Nu m-a frapat nimic la el atunci, in primele clipe. Au urmat doua luni si jumatate, timp in care nu ne-am vazut nici macar o singura data. Tot ceea ce ma interesa in acea perioada era sa fiu sanatoasa, sa ma odihnesc foarte mult si sa duc sarcina cat mai bine. Pentru ca pruncul ce avea sa se nasca era asteptat de mine cu multa dragoste. N-avea tata, dar eu mi-l doream cu ardoare, cu misticism...
In 10 saptamani in care nu m-am intalnit cu Cosmin, nu m-a intrebat nici macar o singura data: "De ce acest nu?". Imi accepta cuminte refuzurile. Nu simteam niciodata disperare in glasul lui, insa nici nu inceta a ma cauta. Cu fiecare zi care trecea, simteam o liniste extraordinara, de cate ori il auzeam. La prima noastra intalnire, eram inca zvelta. Si eleganta. Aveam un aer copilaresc si un zambet care reusea sa nu-mi tradeze suferinta. Ulterior, datorita sarcinii, am luat destule kilograme in plus. Devenisem mai mofturoasa si mai dificila. Nu l-a speriat pe Cosmin vestea ca astept un copil. Din contra, m-a admirat, raspunzandu-mi ca sunt o femeie puternica si ambitioasa, capabila de a darui dragoste, de a "intemeia" un urmas. Credeam ca ziua in care el aflase ca urma sa nasc un copil era ultima data la care ma mai cauta. Nu s-a gandit o clipa la acest lucru. Devenise chiar mai grijuliu. Cele mai multe discutii ale noastre aveau ca subiect copiii si nu erau plictisitoare deloc pentru el. Dupa o vreme, incepusem sa ma gandesc daca el imi poate fi doar un prieten adevarat, de suflet, sau va deveni iubitul meu. Ceea ce mi-am putut raspunde atunci a fost: "Cosmin inseamna pentru mine o oaza de liniste".
A doua intalnire a noastra a fost dupa doua luni jumatate, cand amandoi am rostit cuvintele magice: "Mi-e dor de tine". Ne pasa tot mai mult unul de celalalt. La intalnirea noastra din decembrie, afara ningea cu fulgi mari si era destul de frig. Eram imbracata cu un cojoc gros, care imi proteja pantecul proeminent. Am mers la un restaurant, iar in timp ce imi descheiam cojocul, Cosmin mi-a spus: "Vreau sa vad cat a crescut bebelusul". Si m-a mangaiat. Mai dura putin si trebuia sa nasc. Din clipa aceea, nu a mai trecut o zi fara ca noi doi sa nu ne vedem. Miscarea era tot mai greoaie pentru mine, pentru ca aveam un mic pasager greu la bord. Insa Cosmin m-a incurajat in fiecare zi. Mi-a asigurat plimbarile la aer curat, m-a insotit la toate consultatiile medicale si a trait acolo, la spital, langa mine, fiecare emotie pe care am trait-o si eu atunci cand am nascut. Am adus pe lume un baietel cu ochii albastri, ca ai lui Cosmin, desi nu el era tatal natural al copilului. Insa din clipa aceea, a decis ca va fi tatal lui si va veghea asupra lui toata viata... Ceea ce a urmat a fost o casatorie de vis. Discreta si emotionanta. Multumim Cerului ca a revarsat in sufletele celor de pe pamant Dragoste. Acest sentiment pe care oamenii il pot purta cu atata usurinta in inima si il pot darui mai departe... Suntem o familie fericita si ne dorim sa aducem pe lume inca un prunc. O fetita. Cu ochii albastri, de cer. Ca ai lui Cosmin.