Povesti de dragoste

Selectia concursului se apropie de sfarsit. In curand - premiile!

Scrisoare de pe un pat de spital

Poate pentru ca bucuria copilariei mi-a fost umbrita in mare parte de anii traiti prin spitale, drept rasplata, bunul Dumnezeu mi-a deschis poarta Adolescentei, facandu-mi un dar minunat: dragostea. Poate ca Dumnezeu mi-a dat dinadins sa traiesc suferinta, pentru ca sa pretuiesc fericirea ca pe un dar ceresc. Surprinsa, speriata putin si timida, m-am lasat atrasa in jocul iubirii, pe care nu-l mai cunoscusem pana atunci. Credeam ca dragostea se invata, se imita. Ma inselasem. Totul vine pe nepregatite, spontan. O vraja care te cuprinde, te ameteste, si de care nu poti sa scapi. Eu am imbracat iubirea ca pe-o camasa. O port cu mine in fiece clipa, in fiece loc. E incredibil ce puteri uriase ne confera un sentiment de dragoste impartasit. Viata mi-a fost schimbata in cateva luni de un om minunat, un tanar care imi ofera neconditionat sprijin sufletesc, siguranta si intelegere. Cand l-am cunoscut, mi-a daruit la inceput zambetul, semnul delicat al prieteniei, zambetul de care aveam mare nevoie, pentru ca eu nu mai stiam sa zambesc. A fost langa mine, tinandu-ma de mana exact atunci cand aveam nevoie, atunci cand simteam ca nu pot merge mai departe. Daca la 16 ani, medicii, prin transplantul renal pe care mi l-au facut, mi-au adaugat ani vietii, El este cel care imi da viata anilor. Imi intelege suferinta, imi da curaj, ma iubeste asa cum sunt. Ce tare imi simt batand inima cand primesc buchetul de flori, in spatele caruia se ascunde chipul celui care imi este atat de drag! Frumusetea i se vede in ochi, acolo unde este locul dragostei pentru mine. Inainte de a-l cunoaste, mereu eram trista, anxioasa, pentru ca rezervorul sufletului meu era gol. Acum, cand acest rezervor a fost umplut cu iubire, tristetea a devenit fericire, iar teama a devenit curaj. Il iubesc si pentru ceea ce este si pentru ceea ce sunt eu, atunci cand sunt alaturi de el: o luptatoare indragostita. Traiesc si ma bucur de frumusetea vietii, de frumusetea naturii, de armonia care ma-nconjoara si pe care o inteleg mai bine ca pana acum. Mai profund. Lungile plimbari, cu mainile unite in inclestarea iubirii, prin Parcul Copou, prin Gradina Botanica, sau pe orice alta strada a Iasului Vechi, se petrec ca in transa, undeva, intr-un alt timp. Acum, cand va scriu frumoasa mea poveste de dragoste El, iubitul meu, este alaturi de mine, pe un pat de spital, incurajandu-ma sa lupt cu un al doilea rejet renal. Va multumesc pentru ca mi-ati dat posibilitatea de a-mi asterne pe hartie povestea de dragoste, va multumesc ca existati. Va iubesc.
Gheorghiu Georgiana - str. Lotrului nr. 11,
bl. B31, sc. A, et. 4, ap. 1, Iasi, cod 700650

Iubire dezlegata

Ne-am cunoscut cu cateva saptamani inainte de admiterea mea la facultatea de limbi straine din Bucuresti. Urma sa locuiesc in casa unor rude pe care le cunosteam pentru prima data. Atunci l-am vazut si pe el si am stiut ce-o sa urmeze: prapadul! O atractie careia nu ii puteam rezista. Nici faptul ca eram rude nu ne-a putut opri. Nu eram suficient de credinciosi ca sa putem intelege ca ceea ce incepea intre noi era nebunie curata. Biserica Ortodoxa nu accepta casatoria pana la gradul 7, iar noi eram gradul 5! Dar eram atat de indragostiti! Din clipa in care l-am cunoscut am simtit ca iubesc totul. Tot ce ma inconjura. Apoi eu am inceput facultatea, iar el a plecat in armata. Familia (pe care am socat-o cu aceasta situatie greu de acceptat) a sperat ca pana la urma voi cunoaste pe altcineva si il voi uita. Nu a fost asa. Ne-am scris cele mai frumoase scrisori, ne-am vazut doar de trei ori, ca sa ne indragostim si mai mult cu fiecare intalnire, ca in final, dupa terminarea armatei, sa decidem sa ne casatorim. Statul accepta casatoria, insa Biserica nu. Verighetele le-am cumparat din bursa mea de studenta, iar tatal meu a organizat nunta. Cred ca i-am pricinuit o mare dezamagire, dar pentru ca are un suflet atat de nobil, a acceptat si a inteles ca pe noi doi nu ne putea desparti nimeni si nimic. A urmat cea mai frumoasa perioada din viata mea: cea impreuna, desi am intampinat foarte multe probleme legate de familia lui. Am devenit, cu timpul, mai religiosi, am inteles ca in fata lui Dumnezeu pacatuisem cumva. Aveam o teama in suflet, aceea de a naste un copil cu probleme, eram, totusi, rude. Dar cu toate acestea, ne iubeam, parca, din ce in ce mai mult. Am ramas insarcinata. A fost o bucurie fara margini si am nascut o fetita de Craciun. Nici nu se putea un dar mai minunat, intr-o zi atat de sfanta. Aveam mereu o stare de bucurie, dar si de smerenie in fata lui Dumnezeu, de umilinta, ne ceream iertare in suflet, pentru ca in cazul nostru, cale de intoarcere nu mai era. Nu ne puteam desparti, desi ni s-a propus de catre un slujitor al bisericii divortul sau viata in curatie. Stiam ca in cazuri speciale, doar episcopul poate acorda o dispensa, un fel de ingaduinta, de acord al casatoriei noastre, dar niciodata, oricat am incercat, n-am reusit sa patrundem la el. N-a fost, poate, randuit atunci. Am ramas din nou insarcinata si in ultima luna, cand abia puteam merge (a fost o sarcina cu probleme, in pericol de a o pierde), am fost primiti la episcopie. Am fost ascultati cu multa rabdare si luare aminte, si-apoi, cu intelepciune si cu blandete, Inaltul slujitor al Bisericii ne-a spus ca Dumnezeu nu vrea de la noi sacrificii de neinteles, ci sa traim frumos. Apoi si-a imbracat hainele cele imparatesti, ne-a acoperit pe toti trei (de fapt, patru) cu anteriul si a rostit cea mai frumoasa rugaciune de iertare, mijlocitoare intre noi si Dumnezeu! Am plecat de acolo plutind... Si apoi am nascut o fetita la fel de frumoasa si de minunata ca prima. In ce ne priveste, suntem la fel de indragostiti si acum, dupa 15 ani de casnicie. Ma simt atat de iubita! Cred ca numai puterea sentimentelor noastre ne-a ajutat sa nu disperam, atunci cand viata ne-a incercat.
Iris - e-mail: zalmoxisio@yahoo.com

Mesajul bunicii

M-am nascut intr-un sat din Basarabia, un sat romanesc asezat pe frumoasa lunca a Nistrului. In copilarie, imi placea sa cred, fara nici un temei, ca dintre cei 11 nepoti, bunica ma iubea cel mai mult pe mine. Fusese invatatoare si de la ea am invatat adevarata istorie, de la ea am aflat despre scriitorii romani, de care manualele de scoala nici nu pomeneau. Acum 13 ani, cand a aflat ca vreau sa plec in Romania la studii, s-a bucurat ca poate voi avea o soarta mai buna, dar s-a si instristat ca voi pleca departe de ea. La despartire, dupa ce m-a binecuvantat, mi-a spus: "Cand o sa ajungi la Bucuresti, fa-ti timp si du plicul acesta la adresa scrisa pe el. Este o poveste din tinerete, aproape uitata, dar ii sunt datoare unui om cu niste explicatii. Cel la care te trimit a fost logodnicul meu. Un om minunat, dar care m-a gasit maritata cand s-a intors din razboi. N-a vrut sa asculte explicatiile mele si-a disparut. Tarziu, am aflat ca s-a stabilit in tara, in Romania. Printr-o intamplare, am adresa lui. Mai mult, vreau sa-i inapoiez inelul pe care mi l-a daruit si la care tinea foarte mult. Era o veche amintire de familie".
Un timp, dupa venirea la Bucuresti, vrajit de magia orasului si de atmosfera din facultate, am uitat de rugamintea bunicii. Dar dupa ce m-am instalat la camin, cu cateva zile inainte de inceperea cursurilor, m-am hotarat sa caut adresa. Imi venea greu, orasul mi se parea fara fund, accentul meu basarabean era privit cu ironie, dar imi dorisem atat de mult sa ajung aici...
Am gasit adresa mai usor decat sperasem, cu ajutorul unui taximetrist. Cu inima batand nebuneste, am ajuns in fata unei case din perioada interbelica. O emotie bizara ma stapanea. Aveam in suflet un soi de speranta pe care n-o puteam explica. Asteptam sa se intample ceva miraculos. Am sunat la usa si a deschis o fata care m-a privit neincrezatoare. I-am aratat plicul. "Imi pare rau, dar bunicul meu a murit de aproape trei ani", mi-a spus. Ma aflam in incurcatura. Nu stiam daca sa-i las ei scrisoarea sau sa o iau inapoi. Pana sa ma hotarasc, fata mi-a intins plicul si a inchis usa cu zgomot. "Asta e", mi-am zis, "adrisantul" necunoscut. O sa returnez plicul la expeditor. Si am pornit spre camin, incercand sa-mi revin, zicandu-mi intruna ca mi-am indeplinit misiunea. La inceperea propriu-zisa a cursurilor, ma simteam stingherit de multimea chipurilor necunoscute. Deodata, simt o atingere usoara pe brat: "Hei, ce faci pe-aici? Ori suntem colegi?". Uimit, am recunoscut-o pe nepoata celui pe care-l cautasem cu cateva zile inainte. "Ma numesc Adela", continua ea. "M-ai facut curioasa. De ce-l cautai pe bunicul meu si ce era cu plicul ala?". I-am spus pe scurt istoria bunicii mele, dar plicul a ramas inchis. Desi Adela ar fi vrut tare mult sa-l citeasca. In scurt timp, am devenit nedespartiti. Parca ne cunosteam de cand lumea. Am fost impreuna si la mormantul bunicului ei si i-am transmis mesajul bunicii mele, multumindu-i ca ne-a ajutat sa ne intalnim.
Adela era o fire optimista, plina de viata, romantica. M-am indragostit de ea chiar din primele zile. Cuvintele ei imi mangaiau sufletul, iar inima mea incepuse sa cante. Asteptam a doua zi cu nerabdare s-o revad, iar gandu-mi zbura departe, departe... pentru implinirea unui destin. Zile intregi colindam orasul tinandu-ne de mana, citeam impreuna scriitorii romani, de care eu nu auzisem pana atunci, si ne povesteam intruna viata, cu foamea nebuna de-a ne cunoaste, de-a patrunde fiecare din noi in sufletul celuilalt. In prima vacanta de Craciun, am mers impreuna cu Adela in satul meu de pe malul Nistrului. I-am prezentat-o bunicii, cu toata povestea noastra, si cu plicul nedesfacut. Mai intai, bunica s-a intristat afland de moartea fostului ei logodnic, dar a prins atata drag de Adela, ca eram aproape gelos. Erau tot timpul impreuna si-si povesteau cate-n luna si-n stele. Adela lacrima din belsug la povestea de iubire neimplinita a bunicilor nostri, in vreme ce eu o priveam cum stralucea de emotie, cu cata sinceritate participa la acea poveste de dragoste, pe care ea, o alta fata indragostita, o intelegea in toata durerea ei. Ce frumoasa era! Cat de frumoasa o facea fericirea! Fiind un om credincios, simteam ca insusi Dumnezeu facuse sa ne intalnim. Inelul pe care bunica nu a apucat sa-l poarte straluceste acum pe inelarul dragei mele Adela. Pentru ca in vacanta de vara ne-am casatorit. Spre marea bucurie a bunicii, care-si vede implinita propria ei poveste de dragoste, in minunea povestii noastre. O poveste ca-n basme, in care a aparut si-un copil. Astazi are doi ani... Implinirea iubirii noastre.
Ion Volcu - str. Liviu Rebreanu nr. 15,
bl. N3, ap. 205, sector 3, Bucuresti
(Reproduceri dupa tablouri de Auguste Renoir si Berthe Morisot)