Liliacul alb
Eram doi copilandri, el - in ultima clasa de liceu, eu in penultima, si... amandoi mari amatori de tenis! Ne infruntam darji, ba chiar putin incrancenati, si acceptam cu greu infrangerea care nu ne ocolea (mai ales pe mine!). Tin minte ca am pierdut trei seturi, in timp ce el doar unul... Era de neiertat. Il priveam cu ochi crunti, ma privea cu bunavointa si zambet de copil. Ipocritul! Si fiindca nu suportam umilinta, am ocolit cu buna-stiinta terenul de tenis, care nu ma mai atragea. Ma atragea, in schimb, luna mai, care isi etala splendoarea din plin, asa ca preferam sa ma plimb pe-o anumita alee, nu departe de strada mea, plina de tufe de liliac! Cinci tufe, toate albe! O splendoare. Dar intr-o zi, a aparut pe alee si partenerul meu de tenis: agale, zambitor, cu ochii la tufele de liliac, nu la mine. Si-n loc de buna ziua, a inceput sa ingane incet, asa, ca pentru sine: "Pe-atunci inflorea liliacul/ Si noaptea cadea parfumata,/ Umpland de miresme cerdacul"... "Si-avea arhivarul o fata!", i-am retezat-o scurt, cu un ton care era departe de nostalgia textului... A izbucnit in ras, m-a molipsit si pe mine (contrar vointei, zic eu!). Si acela a fost inceputul... Copilaresc, curat, cu surasuri multe si vorbe dragi. Nu-mi spunea cand ne vom revedea, nici eu nu-l intrebam, dar in fiecare zi ma abateam ca-n treacat pe strada mare, la capatul careia era un restaurant al unui evreu simpatic, cunoscut prin maniera sa hazlie de a-si invita clientii. Afisul lipit pe geamul de la usa suna cam asa: "La Zigu Capel, vin si mancari boieresti. Cine boier intra, boier iese. Cine nu-i boier sa nu intre"... Punctul nostru de intalnire era numai acolo. Si de fiecare data, plimbarea ni se parea scurta, clipele isi fluturau grabite stralucirea, trecatoare ca orice fericire. Ne desparteam cu greu, cu discutiile niciodata epuizate, dar mangaiati de gandul ca vom lichida restanta in ziua urmatoare. Si asa a trecut un an si-au venit pe neasteptate examenele mele, bacalaureatul lui, apoi admiterea cu brio la facultate. Si apropierea despartirii!... Voiosia palea cu fiecare zi, glumeam mai putin, antrenati in discutii serioase, de viitor, in care nu ne vedeam decat alaturi.
A fost grea despartirea, ca si absenta din fiecare zi. Orasul parea pustiu. Doar schimbul de scrisori imi mai insenina sufletul. De Craciun, a venit pentru doua zile (nu era sarbatoare oficiala!), dar am fost fericiti, fericindu-i si pe cei din jur cu bucuria noastra, molipsitoare. Sarmana dragoste! Ne-am revazut si-n luna mai, fara sa banuim ca-i pentru ultima oara, si, bineinteles, prima vizita am facut-o dragelor tufe de liliac, gatite in haina lor de mare sarbatoare. Le-am privit in tacere, tinandu-ne de mana si, intr-un tarziu, glasul dragului meu a tremurat langa urechea mea. "Marturiseste-mi gandul tau din clipa asta, te rog." Am raspuns simplu, oprind pentru mine mirarea de a-mi fi ghicit expresia de pe obraz: "Cred ca gandul meu pentru tine si frumusetea florii de liliac au aceeasi intensitate", si pentru ca mi-a venit sa plang, l-am imbratisat scurt, lipindu-mi fruntea de gatul lui, in adancitura calda de sub barbie, cuibarita ca intr-o scorbura. Si asta a fost tot... Si-a pierdut stupid viata, incredibil de stupid, din cauza unei peritonite generalizate, la putin timp dupa intrevederea noastra. Nu am fost la inmormantare. Asta i-a fost dorinta, transmisa prin prietenul lui cel mai bun. Am trimis doar o jerba imensa de liliac alb, liliacul meu, liliacul nostru. Inflorise din nou, cu aceeasi intensitate. Inflorea, a inflorit, va inflori mereu pentru altii. Pentru mine, niciodata.
Maria Popovici - str. Veniamin Costache,
bl. 11, sc. B, ap. 11, Bacau
Strengarel si Strengarita
A venit si timpul primului sarut. Eram nedumerit, nu stiam cum se face. Citisem intr-o revista ca se poate incerca cu prietena cea mai buna. Ea nu era prietena mea cea mai buna, era singura mea prietena. O seara de iarna friguroasa ne-a fost de ajuns ca sa ne retragem in scara, langa caloriferul fierbinte. Neonul stricat care se stingea si se aprindea succesiv ne-a asigurat atmosfera potrivita. Primul sarut a fost ciudat si amuzant, fiindca imediat ce am inchis ochii, mi-am imaginat gurita stirba si bosumflata a fetitei de 3 ani, acum adolescenta... Banuiesc ca va asteptati sa va spun ca de atunci am fost nedespartiti... Ei, nu a fost asa. Dupa ce i-am povestit ce mi-am imaginat, bineinteles cu glumele de rigoare, ca o fata "matura" ce era, s-a suparat si a plecat. Probabil s-a intors in bratele protectoare ale mamei. Au urmat ani de tachinare reciproca, ani in care, desi am mai avut prietene, nu m-am apropiat prea tare de nici una dintre ele.
La inceputul unei veri, in timp ce aveam obisnuitele noastre discutii aprinse, mi-a pus brusc o intrebare care nu avea nici o legatura cu contextul: "Daca as pleca, ce te-ai face fara mine?". Orgolios si dornic sa-i dau un raspuns pe masura, i-am zis: "Mi-as gasi alta inimica". A doua zi a plecat, punandu-mi in cutia de scrisori o hartie usor mototolita, pe care scria un simplu: "Pa!". Zilele treceau si eu nu mai aveam aceeasi placere sa ies afara, nu o mai aveam pe ea, minunea cu ochi negri, care ma lasa sa o tachinez. Facuse din mine un sclav. Tresaream la fiecare masina care oprea in fata blocului. In perioada aceea, as putea spune ca m-am maturizat. A fost o vara foarte lunga. Pe la sfarsitul ei, am auzit o masina parcand. Am tresarit, dar mi-am zis ca imi fac iar iluzii. Ziua urmatoare, am gasit insa in cutia postala o alta hartie, pe care scria: "Buna!". Eram fericit. In extazianta mea nebunie, am uitat de tot, chiar si de nemasuratul meu orgoliu. Deocamdata, m-am vazut la ea la usa, nici macar nu simtisem cele patru etaje urcate. Mi-a deschis si am luat-o in brate.
Da, acesta a fost inceputul relatiei noastre. Ce s-a intamplat de atunci pana azi nu poate fi detaliat. Bineinteles ca am avut si momente mai dificile, dar acestea au fost sterse de lacrimi de fericire, de momente deosebite, de amintiri sonore, inundate de rasete. Mi-am petrecut primii 20 de ani cu aceasta fata, fosta stirba si bosumflata. Nu vreau sa ma gandesc la viitor. Vreau, pur si simplu, sa ma uit in ochii ei negri si sa stiu ca azi va fi bine. Azi, maine, saptamana viitoare si... poate vor mai trece inca 20 de ani.
bl. A, sc. A, ap. 11, sector 2, Bucuresti
O iubire imposibila
Pentru mine, totul a inceput ca o joaca. Din sete de viata, din curiozitate, din placere. Nu ma simtisem niciodata atat de firesc in preajma cuiva. Si incetul cu incetul, am ajuns sa-l iubesc nesabuit. Luni in sir refuzasem sa privesc serios relatia in care intrasem, chiar ma surprindea ca merge totul atat de bine. Si cu toate ca nu aveam incredere deplina in el, simteam ca devine mai mult decat o aventura, ca ne leaga acelasi ritm al sufletului, acelasi gust al vietii.
Avertismentele celor din jur au inceput sa curga. Mi se prezicea suferinta alaturi de un strain, un necunoscut, un om atat de diferit. Insa iubirea ne prindea tot mai strans si cred, chiar si acum, ca nimeni nu m-a iubit vreodata mai mult. Cand mi-am dat seama ca-l iubesc si eu, am regretat pentru prima data ca nu e roman. Caci am simtit ca totul se va destrama.
Am gresit in primul rand ca nu m-am gandit de pe atunci la viitor. Ca nu am prevenit durerea. Ca nu am pus stavila iubirii, atunci cand acest lucru nu mi-ar fi produs atata suferinta. Curand, au inceput sa se iveasca piedicile, iar el si-a dezvaluit adevaratul caracter: crud, nemilos, neinduplecat. Intre noi s-a ridicat o lume intreaga. Mii de kilometri de uscat si de apa. Intre noi stau familii, stau religii, stau nazuinte si ambitii diferite. Si, mai ales, hotararea lui de a ma uita. De a renunta la o iubire care i-a ars prea tare sufletul. Si de a ma indeparta, prin toate caile posibile, din viata lui si din povestea noastra.
Despartirile m-au secat de lacrimi. Imi pierdeam mereu speranta de a-l mai vedea vreodata, dar mereu gasea o cale sa revina, sa ma aline si apoi sa ma raneasca din nou. Bucuria revederii devenea, inevitabil, agonie. Situatia devenea tot mai insuportabila pentru mine. Prezenta lui pasagera nu mai reusea sa-mi umple sufletul. Ii zambeam, dar stia ca sunt trista. Ii ceream putin, dar simtea ca am nevoie de mai mult. Si prin iubirea mea pe care ma straduiam in veci sa n-o arat, il alungam de langa mine. Cu cat ma apropiam mai mult de el, cu atat devenea mai rece, mai distant. Nu inteleg nici acum de ce a revenit mereu. De ce m-a chinuit atatia ani? De ce am ales sa-mi pierd atatia ani din viata, pentru o iubire imposibila?
In tacerea care s-a lasat intre noi, incep sa cred ca mi-a murit sufletul. A continua sa iubesti, in ciuda timpului, a distantei, a tradarii, e o incercare grea, irationala, nebuneasca. Dar dragostea implica riscuri si curaj. La fel speranta. Si despartirea. Incerc sa cred c-a meritat... Ma intreb, acum, daca voi inceta vreodata sa-l iubesc. Daca revolta, dezamagirea, golul din inima mea vor ineca in timp iubirea. Pentru ca a plecat din nou. De data asta, fara sa-si ia ramas bun. Iar eu ma confrunt, acut, cu realitatea. Acum inteleg ca tot ce-am trait in ultimul timp au fost doar episoade ale sfarsitului. Si din tot ce-a fost intre noi ramane aceasta poveste, pe care ma bucur ca mi-ati dat ocazia sa v-o spun.
Armina - e-mail: miu_raluca@yahoo.com
(Reproduceri dupa picturi de Monet)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
