Cununa soarelui

Stradania satelor romanesti de a reinvia vechi traditii scoate la lumina nu doar ritualuri de o magica frumusete, ci si povesti omenesti, pline de farmec si emotie. Asa s-a intamplat si la Ampoita de Alba, o asezare de la portile Muntilor Apuseni, unde la inceputul lui iulie s-a celebrat stravechea sarbatoare a Cununei de spice.

Calatoria

Trecem val vartej prin gropi si prin praf, caruta ne hurducane de sare camasa de pe noi, dar matusa Valeria nu se sinchiseste si continua sa impleteasca la cununa. Ba mai mult, in timp ce mai face loc cate unui fir de gherghina sau de trandafir, trage si-o strigatura, lata, ardeleneasca, iar vocea ei trepideaza in ritmul galopului: "Iu iu iu iu iu iu iu/ Die undie cununa plieaca/ Multe cara se descarca/ Die unde cununa vinie/ Multe cara vin cu granie/ Cu granie si cu sacara/ Si cu hold-die primavara". Calcarele Ampoitei, doua stanci albe si lunguiete, stralucesc in lumina miezului zilei si raman repede in urma. "Odata, m-am urcat cu animalele si n-am mai putut sa ma dau jos. Trei scari le-or trebuit ca sa ma coboare de-acolo".
Batrana Valeria a inceput sa impleteasca la cununa inca de alaltaieri, cand in zori a secerat cu mana ei spicele, iar acum duce in graba acest simbol al unui stravechi obicei al locului, la ceremonia de deschidere a Festivalului secerisului. Incep sa ma-ntreb daca vom ajunge intregi. Sub rotile carutei, noroiul explodeaza si mi se lipeste de brat, iar prietena de-o viata a matusii Valeria, Dochia Varvarescului, "colega" mea de pe bancheta care salta in aer, m-a prins zdravan de mijloc si nu-mi mai da drumul. "Ei, iti place, nu-ti place, n-ai ce-i face, te iubeste o batrana." Valeria nu scapa prilejul sa mai zica una: ""M-am mirat ce-mi iasa-n drum/ Om frumos si de neam bun/ M-am mirat ce-mi iasa-n cale/ Om frumos si de neam mare". Sau daca iasa unu urat zici: "Om urat si cu nas mare"". Apoi continua cu o strigatura rusinoasa, pe care nu o inteleg. Batranele rad amandoua, ca fetiscanele, cu gura pana la urechi.

Holda cea draga

Batranelor din Ampoita le sclipesc ochii atunci cand isi amintesc de vechiul obicei al cununii. Obicei luminos, al bucuriei, cu care chiar si cele trecute de optzeci de ani s-au nascut si pe care l-au celebrat la fel ca parintii si ca parintii parintilor, din stravechimi.
La cei "septesepte" de ani, rumena-n obraji si vesela, Valeria Zbuta este una din ultimele doua batrane din sat care mai stiu a impleti cununa de spice. Obiceiul s-a tinut pana prin 89, apoi oamenii au plecat la oras, la Alba, sau prin tara, si holdele au incaput pe raturile mistretilor. Putine holde de grau s-au mai pastrat pe dealurile din jur. Inainte, "tata lumia, de la al de tata la al batran, cu tatii mereau sus pe dial, la seceris", isi aminteste Valeria. Secerisul incepea pe la 25 iunie si se "gata" abia dupa mijlocul lui septembrie. Uneori, familiile urcau si vaca cu lapte in deal si locuiau la colibe, pana se termina secerisul. Sau lucrau si noaptea intreaga, ca sa gate o holda. Echipa avea sase fete (seceratoarele), care taiau spicul, si doi feciori, care strangeau graul si cladeau snopii. 26 de snopi insemnau o claie. "Draga mea, ce holda draga/ Eu te tai, badea te leaga/ Eu te pun pe legatura/ Badea vinie si-mi da gura". "Eram si noi tineri", povesteste Valeria, "si ne mai rugam sa ploua, sa ne mai odihnim si noi. Si cand ploua, ne strangeam la coliba, sub streasini, era cate unul care stia sa zica cu fluierasul, noi toti jucam pana se lua apa de pe holda si-apoi iar la secera." Unele familii se uneau si secerau una la cealalta, dar se lucra si pentru bani, 25 de lei ziua de seceris. Gazdele mai cu dare de mana, care voiau sa mearga mai bine treaba, angajau si-un muzicant care canta cu cetera cat era ziua de lunga, in urma secerasilor. "Strigam de joc si seceram si nici nu stiam cand trece ziua. Si cand se gata o holda la un om, se facea cununa. Se faceau si cate trei-patru cunune intr-o seara, era si intrecere, care aduce in sat cununa mai faina. Cununa o facea cate una mai batrana, da am facut-o si eu, de multe ori, fetele secerau si pe mine ma puneau sa impletesc. Din spicute dalea mai mici de grau, din flori de camp, si puneam si o cruce pe ea, sa-I multamim lui Dumnezeu ca ne-a dat holda bogata. Iar de dus in sat, o ducea fata ai mai faina, mai cruda, mai dodoloasa. "Cinie duce cununa noastra/ O fata nalta, frumoasa". Grupul alegea fata si nu era cu suparare. Si cand eram gata, strigam de pe deal: "Iesi afara, gazda buna/ Ca-ti aducem o cununa/ Din varfutul dealului/ Din rodul pamantului". No, si-i ziceam gazdei pe nume. Acu, daca s-o tinut festivalul la familia Ivascu, am zis "Foaie verdie, iarba dieasa/ Pan la Ivascu-acasa". Si oamenii din sat stiau undie meriem si iesea cu donitele, cu galetile sa nie udie. Vai de mine, Doamnie, ce ne mai udam, erau hainile udie di tat, di tat. Odata, cand purtam eu cununa, mi-o turnat apa cu ciubarul, de-o iesit prioteasa si-o zas sa nu mai toarnie, ca ma-niaca di tat. Ca asa era obiceiul: "Frunza verde di pa coasta/ Hai cu apa-n caliea noastra/ Si cu apa din parau/ Si cu vin din Fagadau/ Si cu apa din paraie,/ Si cu vin din Fagadaie". Iar noi strigam: "Da cu grau, nu da cu apa/ Ca suntem oamini de treaba". Gazdele ne primeau cu pita, cu placintie, cu vin, cu mancare si cu muzicanti, cu ceterasi, Doamnie, ce mai jucam! Viniam desculta de pe deal, ca mi-erea rusine cu opincile cu gurgui, si asa jucam tata seara, pana spre noapte, cand plecam iara la deal. S-a tinut si-n alte sate cununa, da nu ca la noi, ca aicis oameni petrecanosi. Muncitori din tata-n fiu, asa o fo, si lucra mult, si petrec bine."

Alaiul

Primul pas al Festivalului Secerisului a fost sfintirea Portii Apusenilor, asezata la intrarea in Ampoita, primul sat dinspre munti. Lume multa, turisti, lautari, buciumasi, ziaristi ce se-ndreapta spre gazda, familia Ivascu, in curtea careia incepe programul folcloric. Oamenii ies pe la porti cu galeti si uda cu canile pe ampoietenii ce trec mandri, in costumele lor albe cu negru, simple si pline de personalitate. Aerul de sarbatoare si de voie buna cuprinde tot satul. Cununa migalita de matusa Valeria este purtata acum de o adolescenta care inainteaza cu capul sus, chiar daca este coplesita de emotie. Femeile din alai isi coboara din cand in cand privirea pe cate-o foaie de hartie, pe cate-un caietel, pe care au insemnat strigaturile vechi. Un cal cenusiu nu mai poate trage atata greutate si se razvrateste, necheaza, sare in doua picioare si-i baga-n sperieti pe cei din caruta. Copiii sar ca din pusca si se refugiaza in carul tras de boi. Intre ei, o fata iese-n evidenta, ca un palmier intr-un lan de cucuruz: o cheama Bianca. Suvitele ei blonde atarna impletite subtire, subtire, in snururi roz, ca si ochelarii ce-i poarta pe cap, iar din maini nu scapa o clipa posetuta portocalie, cu sclipiciuri. Frumusica foc, domnita de la oras n-ar rata pentru nimic in lume vacanta in satul bunicilor, dar nici nu-i chip sa o indupleci sa imbrace costumul popular. Langa ea, pe marginea carutei, Luciana, o fata de vreo 10-12 ani, se poarta de parca s-ar afla intr-o vitrina, nu pe marginea carutei cu boi. Sade frumos, in costumul impecabil, zambeste politicos si raspunde la fel, cu da si nu. Cand iei parte la sarbatoare, nu te porti ca pe deal, cand haulesti dupa vaci...

Mosu si Polul Nord

Piatra Boului, locul preferat al Lucianei, este o stanca uriasa de deasupra satului, de pe care se poate vedea tot tinutul, ca intr-o farfurie. Copiii vin aici in fiecare zi, mai putin iarna, cand e un ghetus de nu poti urca. Pazesc vacile. "Sunt destepte", zice Luciana, "cand e de venit seara acasa, ne cauta ele pe noi." In rest, copiii isi fac inele si bratari din pipirig si joaca "gulie". "Aseara am jucat si mi-a venit o gulie de-aia, zici ca era de fier, drept in ureche. N-am mai stiut de mine, s-acuma ma doare urechea, dar nu m-am oprit, tot am jucat. Cum se joaca? Doi stau cu batele ridicate si ailalti doi au o gulie, o bucata de lemn, asa, si trebuie s-o arunce in cercul gaurit, fara s-o nimereasca aia cu bata. Si atuncea au castigat si intra ei in cerc, la bate."
Spre seara, cand dealul e plin de copii care chiuie si alearga prin iarba, urca si Mosu sus, printre ei. Mosu nu-i chiar asa de batran, dar Luciana ii spune probabil asa, ca semn de afectiune si de respect, fata de intelepciunea si de blandetea lui. E un soi de unchi sfatos si plin de povesti din trecut, pe care le spune copiilor. "Ne trimetea mama la scoala cu cate-un ou in mana, treceam pe la magazin si in schimbul lui ne dadea trei-patru biscuiti, ala era dulcele nostru, ca bani n-aveam. Felul unu si doi, cum mancati voi si cum mancam azi cu tatii, nu videam decat la Craciun si la Pasti, iar pita la fel de rar. Mamaliga cu branza, mamaliga cu dulceata de prune. Toata ziua punea mama de mamaliga, ca eram sase copii. O fo bine, n-o fo rau, ca nu ne-o lasat sa rabdam de foame, da o fo greu. Acum il inghii pe copil, ia di-aia, di-aia si tot nu-i bine". Mosu le mai povesteste copiilor stransi in iarba cate ceva din alte timpuri, apoi se ridica si-mi arata dealurile si culmile din fata, din partea opusa a vaii. "Uite, acolo unde-s acum oile astea, tocmai acolo, sus, erau holdele oamenilor, uite-asa mana vantu spicele. De acolo coborau seara de seara, cand gatau secerisul, cu cununa, ce mai rasunau dealurile astea! Asta-i Varfu Nandrea, ala-i Varfu Popii, al de nu se mai vede alt deal mai inalt e Varfu Marului, asa-i denumirea. Acolo unde-i coama aia de coboara padurea e dealu Oasii si ala-i dealu Catanilor. Tot e pamant de-al satului, e hotarul nostru. Sus de tot, cat se vad dealurile, sunt oile noastre, avem sase stane, la fiecare cate 10-12 cani, acolo nu te poti apropia. Doar daca te-aud ciobanii sau te lasi jos si vorbesti cu ei, altfel, daca fugi, nu-i de bine. Pe dealuri pe-acolo umbla lupii, iti ia oaia din porneala, din mers ti-o ia. In padurile astea e de mers numai asa, de-a dragu. Stai la umbra, printre brazi, biei cu mana apa de izvor de nu-ti trebuie nici tuica, nici vin. Biei d-aia si manci si tu ca lupu." Pentru Mosu, pamantul e rotund si se-nvarte, iar dupa Est, vine Vestul, ceva mai la stanga-i Nordul si imediat dupa aia vine si Sudul. "Uite, lu ala ii zicem noi Polu Nord", si-mi arata locul in care apune Soarele. Incerc sa-i spun ca pe harta lucrurile nu stau asa, ca ala-i Vestul, dar parca nu prea are consistenta explicatia mea. E cam palida. Pentru oamenii de aici, dealurile, padurile, holdele formeaza Universul, locul in care s-au nascut si au invatat sa traiasca. Pentru ei, Bucurestiul, Orasul, in general, e ca o ruda indepartata, plecata de ceva timp de acasa, cu care mai vorbesc din cand in cand la telefon. Adevarul se afla in iarba care rasuna de greieri si in munca cea grea, iar punctele cardinale sunt asa cum si le aleg ei.

Traienuc si batrana din casa albastra

Batrana la care mergem impreuna cu Traienuc are casa dincolo de un rai cu flori de camp. Deunazi, cand am pornit in recunoastere pe dealurile pe care mi le aratase Mosu, am dat peste un palc de case, patru-cinci, in locul denumit "Submargini". Am gasit-o acasa doar pe Maria, o batrana cumpatata, cu vorba inceata, care m-a primit cu clatite umplute cu pasta de macese, iar mai incolo, la ultima casa, am zarit o matusa de optzeci si ceva de ani care manca dude galbene din copac. Din iarba care-i ajungea pana la brau, se zareau saltand urechile unui catel lup sleampat si prietenos. Cu ea n-a fost chip sa vorbesc, pentru ca n-ar fi auzit nici sirena capitaniei, daramite pe mine.
Mi s-a parut ca oamenii astia locuiesc departe de sat, "dar stai sa vezi unde sta batrana", imi zice razand Traienuc si-mi arata cu mana dincolo de holdele de grau, de lanurile cu cucuruz, de coasta in care florile verii se intind cat vezi cu ochii, ca un ocean parfumat si pestrit.
Cu calauza mea, Traienuc, lucrurile-s ceva mai complicate. N-are somn noaptea, doarme cate patru ore, in rest umbla, bea, canta, vorbeste, iar ridurile i se aduna pe fata batuta de soare. A fost copilul celei mai avute familii din sat, care nu l-a lasat sa faca decat patru clase, marele regret al vietii lui. "Nu stiau ce-au nascut." Acum traieste din munca de-o zi si din simpatia vecinilor sai, pe care-i lasa cu gura cascata cu lucrurile pe care le stie: geografie, istorie, viata marilor sahisti. Nu de memorie duce Traienuc lipsa. Unii il stiu sarit de pe fix. Intr-una din serile festivalului, tolanit intr-un cot pe podeaua bucatariei, cu nelipsitul pahar in mana si cu o tigara care nu se mai aprinde neam intre buze, a provocat hohote homerice de ras socacitelor, recitandu-le cele mai rusinoase, mai deocheate strigaturi care s-au auzit de-a lungul anilor in Ampoita. Apoi, cand toata lumea s-a dus la culcare, mi-a spus, la lumina unui bec chior, povestea vietii lui.
Urcam usor, fara sa ne grabim, printre flori. Casa batranei este izolata pe deal. Ne iese dupa un cot in cale, in buza padurii, langa parau, albastra, o casa taraneasca veche de mai bine de un secol. Batrana apare desculta, senina, vesela, bucuroasa sa vada oameni, sa mai schimbe o vorba cu ei. Tocmai s-a intors de la sapa, de la cucuruz. Negrea Dochie o cheama, are 81 de ani si a venit aici, sus pe deal, ca nora. Casa e a parintilor sotului, a parintilor-parintilor, bunici, strabunici. "Di pie vremuri, o sti Dumnezeu de cand ii?"
- Dar pe sot cum l-ati cunoscut, cum v-ati casatorit?
- D-apai, ca oamenii! Prin prietenie, la oi, la vaci, la animale, la dus cununa!
Stam de vorba asezati in iarba, sub un dud urias, latrati de Volguta, sub privirile curioase ale unui mat fara nume, tovarasii Dochiei in singuratatea totala a dealului. "Nu va e urat sa stati singura aici?", intreb. "Nu, nu mi-i urat. Eu n-am vazut oameni rai, oameni straini care sa nu aibe ganduri curate, nu s-a apropiat nimeni. Cand traiau batranii, stiu ca era un hot, unu Stefan Pupului, da de atunci nu mai stiu. Co fost in padure sau in alta parte, nu stiu, da aici nu." Batrana isi mai aminteste ca prin vis de mocanita care pana in 1935, cand a luat apa mare sinele, trecea pe aici, de vagoanele ei descoperite, cu lemne, pe care stateau, care pe burta, care in fund, oamenii. De cele douasprezece mori de apa de pe rau si de cele doua dube (pive) la care spala satul hainele. Si cum s-au desfiintat prin anii 60, pentru ca venea prea putina apa pe rau. Ascult incantat si uimit.Oameni ca Dochia, Valeria, Mosu, obiceiuri precum cununa de spice fac legatura intre lumi care par despartite de secole, nu doar de cateva decenii. Lumea buimaca, falsa, a orasului, crescuta si "educata" de televizor, si o lume veche, aproape dusa, in care lucrurile aveau un sens, o ordine interioara. Porneau de la stanga si mergeau spre dreapta.
- Si ce faceti toata ziua aici, pe deal?
- Vara ma trezesc la cinci, merg la legat paradai (rosii), apoi la sapa la ardei, la cucuruz, la tate alea. Ii greu de greu, da daca nu mi-ar placea, n-as face, nu ma obliga nimeni. Am copii la oras, imi aduce Paul, nepotu, mancare, nu-mi lipseste nimic. Iarna, merg si eu la oras, da cum da un pic primavara, ma-ntorc repede inapoi, asa-mi pare bine cand ajung aici, dupa ce-am stat intre patru pereti.
- Si seara, cand ati terminat toate treburile, inainte de culcare, la ce va ganditi?
- Ma gandiesc sa ma feriasca Dumnezeu cel dragut de rele, de oamini rai, de betesug! De cand n-am mai fost la biserica! Ii prea departe si nu ma pot ducie pa jos, dar am Carte si citesc acasa. Seara, duminica, stau acolo pe scaunel si citesc. Canta toate pasarile, curge paraul. La asta ma gandesc, iaca!

(Fotografiile autorului)