Manastirea dintre ape: Ostrov

Manastirea Ostrov, cea mai veche ctitorie monahala de maici din tara, a fost salvata, de nenumarate ori in istoria sa, de o icoana facatoare de minuni. Pana si Elena Ceausescu s-a razgandit in ultima clipa sa scufunde "manastirea dintre ape", datorita unui vis in care i s-a aratat Maica Domnului.

O fereastra spre cer

O insula in mijlocul Oltului. Lunga, rupta de lume, invaluita de ceturile reci ale diminetii de primavara. Desi e martie, de trei zile ninge crunt peste ape. Ninsoare grea, amestecata cu ploaie din aceea care-ti intra in oase. Pe maluri, de jur imprejur, doar munti intunecati, padurosi, fosnind de zvonuri necunoscute. Iar acolo, pe insula, in centrul acestui amplu decor de ape si paduri nesfarsite, abia gasesti cu privirea o mica manastire. O bisericuta alba, straveche, din care razbat, surd, cateva glasuri de femei. Zece maici singuratice, nespus de tinere, ii canta sfioase Bunului Dumnezeu. Doar ele, intr-o firida umbrita a naosului. In rest, pe insula nu mai e nimeni. Statiunea Calimanesti e aproape, legata de ostrov de un pod arcuit peste Olt, dar cine sa se incumete pana aici, pe o asemenea vreme?...
Interiorul bisericii. Profilat pe catapeteasma stralucitoare, preotul pare nefiresc de inalt. Urias. Un val de lumina alburie ii incarca vesmantul ce coboara in falduri pe bratele ridicate spre cer, ca niste aripi largi de argint. Ramane multa vreme asa, nemiscat, cu degetele rasfirate spre inaltimi, uitand de sine, cu gandul mutat in cer. Rugaciune adanca, leganata de cautarile soptite ale maicilor. Apoi parintele isi coboara privirea catre lumina pacloasa care patrunde prin unica fereastra a bisericii, taiata in mijlocul zidului rotund. Una singura. Pe acolo se uita preotul. O zi intreaga, cat voi ramane in aceasta manastire, parintele imi va spune doar urmatoarele cuvinte: "Da, obisnuiesc sa ma uit pe fereastra la fiecare rasarit de soare, cand savarsesc Liturghia. Ma asez in fata ferestrei altarului si privesc Oltul. Curge aici, aproape, la numai doi metri de zidul bisericii. Simt ca plutesc pe ape. Parca intreaga biserica pluteste pe undele Oltului, ca o corabie ce merge spre Dumnezeu". Atat avea sa-mi spuna parintele Calinic, singurul preot slujitor al acestui asezamant. Barbat tanar, cu chip masliniu si ochi aprigi, incruntati, mereu parca apasat de poveri tainice. Aveam sa stau impreuna cu el si la masa, in trapeza manastirii. Parintele Calinic nu mi-a raspuns la nici o intrebare. Manca tacut, de parca nici nu m-ar fi auzit, dramuind incet in farfurie fiecare imbucatura. Apoi avea sa-mi arate si batrana pictura a bisericii - doar intindea mana spre cele mai frumoase fresce, zambind stins, fara sa-mi dea nici o lamurire, fara sa-mi spuna nici un cuvant. Numai atat mi-a zis: "Simt ca plutesc pe ape". Si Oltul...

Legenda ostrovului

Asadar, Oltul... Primejdie si binecuvantare... De peste cinci veacuri, manastirea e leganata de undele lui. Raul n-a vrut s-o inghita, oricat de mult si-ar fi dorit-o, uneori, oamenii. Raul pe care unii il socotesc sfant. Desi curge atat de aproape, la numai doi pasi, apele lui n-au patruns in altar niciodata. Asta imi spune o maica, rasofora Iuliana, la sfarsitul Liturghiei, dupa ce toate surorile au iesit din biserica, risipindu-se in zbor spre chilii: "Insula asta a fost binecuvantata...". In spatele surorii Iuliana, o copila inca, invesmantata in negru, se inalta o catapeteasma sculptata migalit, cu mii de carcei de aur. O tampla din tei aurit, ramasa acolo de... 485 de ani! Din ziua sfintirii bisericii. Deasupra acestui perete stralucitor, sfintii din ziduri par palizi, albastrii, fantasmagorici. Iti dezmiarda sufletul cu blandetea miscarilor lor, prin boltile intortocheate. De afara, prin usa inca deschisa, se aud vanturile si ploaia tot mai intetita, iar eu ma gandesc ca bisericuta aceasta a fost parca dintru inceputuri harazita unei manastiri in care sa incapa numai o mana de maici. Micuta, intima, calduroasa, cu ziduri groase, te ocroteste asemeni unei case parintesti. Sora Iuliana imi confirma acest lucru. Zice ca numai aici se poate ruga cu adevarat. Ca numai aici se simte ferita de toate pacatele si rautatile omenesti. Ea are chipul rotund, imbujorat de sanatate si de rusinare in fata strainilor. Rotundul acesta al fetei, imbrobodit strans pana sub barbie, e singura portiune de piele ce iese din vesmantul cel negru. Nici gatul, nici macar degetele nu i se vad. Din manecile largi, coboara doar siraguri de matanii. Asa va fi aratat o maica si acum o mie de ani, imi spun - un vesmant negru, lung pana la pamant, din care iese un chip de copila...
Imi povesteste apoi despre voievozi si domnite, din epoci batrane. Vorbeste de parca l-ar fi vazut ea insasi, in acea zi de 26 aprilie a anului 1500, pe mandrul domn Radu cel Mare oprindu-si calul pe tarmul dinspre apus al Oltului si intorcand cu mirare privirea spre rau: acolo, prin negurile de deasupra apelor involburate, plutea in uitare un varf piezis de biserica. "Iata, am vazut-o parasita de la binecinstitorii, sfantraposatii domni, mosii si stramosii nostri...", zice hrisovul. Dar cum au putut calugarii aceia sa traiasca in mijlocul apelor, in acele ere salbatice? Cum au putut cara acolo, barna cu barna, trupul unei intregi manastiri? Cand a fost ea ridicata, mai intii si mai intai?... Rasofora Iuliana e cea care azi are in ascultare biserica, dandu-le lamuriri tuturor pelerinilor. Dar ea isi pune si siesi, mereu, intrebari. Stie multe pentru varsta ei, a citit carti, vechi documente, a ascultat legendele batranilor localnici. De pilda, prin partea locului, nimeni nu se indoieste asupra felului in care s-a nascut insula. Oricine de prin preajma ti-o poate spune: printr-un miracol! Pe la anul 1250, un crestin din Pausa - satul cel mai apropiat - a incercat sa treaca Oltul in carul sau cu boi, pentru a-l incarca cu lemne din padurile Muntelui Cozia. S-a intors prin acelasi vad. Se afla chiar la mijlocul raului. Apa era mica, abia trecea de genunchii boilor. Si, deodata, omul a vazut coborand din inaltimi un val urias! Plouase mult in ultimele zile prin munti, iar acum o viitura cat un perete imens de apa gonea catre dansul, spulberand totul in cale. Nu mai avea timp sa ajunga nici pe un mal, nici pe celalalt, caci albia era prea lata. Nu mai avea nici o scapare. In deznadejdea sa, si-a luat caciula de pe cap si s-a intors cu fata spre ucigatorul potop. A inceput sa se roage. Cu mana stanga se tinea de marginea carului, iar cu dreapta se inchina, zicand: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, daca ma scapi de moartea asta cumplita si nedreapta, atunci chiar in locul acesta iti voi zidi o biserica pentru inchinare!". Se ruga necontenit, cu ochii deschisi, privind mereu noianul care se apropia, se apropia... "Si ooo, Doamne" - izbucneste sora Iuliana - "chiar in acel moment s-a ridicat locul acela pe care stateau omul si carul lui cu boi! S-a ridicat pur si simplu, a crescut din pamant, a iesit din ape un deal mare, iar omul era chiar deasupra, in varful dealului aceluia! Si sosind valul cel urias, s-a spart in doua, ocolind pe omul care s-a rugat lui Dumnezeu: un brat de apa s-a revarsat prin fata, celalalt pe la spatele carului, iar in mijlocul lor a ramas insula! Asa s-a nascut insula Ostrov si pe acest "ostrov" croit de Dumnezeu, crestinul a ridicat o bisericuta din barne, care a durat aproape trei sute de ani, pana la venirea lui Radu cel Mare si apoi a binecredinciosului domn al Tarii Romanesti Neagoe Basarab care, pe temelia ei, a zidit o noua biserica, numai din piatra de munte: intocmai biserica in care suntem noi acum."

Maicile domnite

Arareori intalnesti o istorie mai fascinanta a vreunei manastiri romanesti. Desi, dupa documente, Manastirea Ostrov ar fi ctitorie a lui Neagoe Basarab si a sotiei sale, Despina (la 1520), se pare totusi ca asezamantul este mai vechi chiar si decat Cozia, vestita lavra zidita de Mircea cel Batran la 1388. Asta, fiindca primul staret al Coziei a plecat de nicaieri altundeva decat de la "Calimanesti" - "schitul dintre ape", cum i se spunea -, unde exista deja o trainica obste de calugari. Hrisoavele marii manastiri de azi, aflate la numai doi kilometri departare, o atesta limpede: celebrul Chir Gavriil, primul egumen al Coziei, pus de insisi Sfantul Nicodim si Mircea cel Batran, a fost adus de la Ostrov. Asadar, asezamantul Ostrovului era mult mai vechi decat Cozia. Iar acest Chir Gavriil Ieromonahul a fost fara indoiala un ucenic al lui Nicodim, dovada ca bisericuta de acum a Ostrovului seamana izbitor cu Vodita, celebra ctitorie a Sfantului de la Tismana si prima manastire romaneasca, din toate vremurile.
Putini oameni stiu aceste lucruri, iar maicile din insula le-au aflat de la nimeni altul decat parintele Vartolomeu, staretul de azi al Coziei si exarhul tuturor manastirilor valcene de pe Valea Oltului.
Deasupra usii scunde, taiate in zidul cel gros al intrarii, rasofora Iuliana imi arata tabloul votiv: Neagoe, Despina, fiica si fiul lor (Ruxandra si Teodosie), tinand in palme biserica. A privit zile intregi aceasta fresca maiastra, patrunzand-o cu ochii sufletului, incercand sa treaca dincolo de chipuri, de culori, de vesminte, caznindu-se mereu sa desluseasca talcurile acelor veacuri apuse. Au impresionat-o mai cu seama domnitele. Privirile lor. Aceasta Despina... Sotie de Basarab!... Femeie inalta, imbujorata, dar nespus de trista, ce-si priveste cu jale barbatul indumnezeit. Ochii ii sunt mari, larg deschisi. Negri. Incercanati. Severi. Aceasta Despina se va retrage ca maica aici, la Manastirea Ostrov, imediat dupa moartea sotului sau, din 15 septembrie 1521. Fara barbatul ei voievod, viata in lume i s-a parut un pacat, o rusine. Isi va schimba numele in Platonida, va deveni stareta peste 60 de maici sihastrite si va uita de cele lumesti, nemaiparasind insula vreme de 33 de ani, pana in ziua propriei sale morti. Se stinge de ciuma, in 30 ianuarie 1554, la Sibiu. Un destin exemplar, de adevarata femeie de domnitor. O viata de sfanta. Iar aceasta obste a egumenei Platonida a ramas in istorie ca prima manastire de maici de pe pamant romanesc. Tot aici, la manastirea dintre ape, se va calugari si Teodora, mama lui Mihai Viteazul, imediat dupa asasinarea fiului sau, devenind monahia Teofana. Sarmana calugarita din fata mea zice ca e coplesita de sfintenia tuturor acestor femei care i-au fost inaintemergatoare. Ca si ea, impreuna cu celelalte noua vietuitoare de azi, se straduieste din rasputeri sa fie la inaltimea acestei adevarate "scoli de calugarie" ce s-a pastrat de secole la Ostrov. Numai ca, in ziua de azi, este tot mai greu...

Icoana ocrotitoare

Bizarerie: catapeteasma cu mii de carcei de aur nu are decat o singura usa diaconeasca, in partea stanga. Doar pe acolo se poate intra in altar. In dreapta se afla icoana facatoare de minuni de la Ostrov: Maica Domnului cu Pruncul ("Odighitria"). Dupa ce se inchina pana la pamant, insotitoarea mea se retrage cativa pasi, tragandu-ma si pe mine, de parca ar dori sa ma faca s-o privesc prin ochii ei. E, intr-adevar, uimitoare, seamana cu Icoana de la Nicula. Se banuieste c-ar fi din zestrea lui Neagoe Basarab, in vremea caruia biserica n-a fost deloc pictata, ci peretii goi au fost doar acoperiti cu asemenea icoane grandioase. "Domnutul" are chip matur, cu fruntea inalta, bombata, si te binecuvanteaza parca mustrator, fara indurare. De ce e facatoare de minuni? Sora Iuliana n-ar putea spune precis. Din 1996, de cand a venit aici noua obste de maici (ultima obste femeiasca s-a destramat in 1890, iar in tot acest rastimp de un veac, manastirea a avut doar unu-doi calugari), rugaciunile multor credinciosi in fata acestei icoane au fost ascultate. Dar n-a fost nimic "senzational", cu lacrimari de mir ori paralizati ridicandu-se din scaunul cu rotile. Din amintirile tuturor monahiilor, parca mai mult ajutor au primit femeile. Femei cu boli, cu iubiri, cu certuri in familie. Dar mai ales femeile care nu puteau zamisli prunci. Pe unele dintre acestea le-a cunoscut chiar ea. "Era o femeie careia toti doctorii i-au zis ca n-o sa poata avea copii. S-a rugat la Maica Domnului si, cand a venit data urmatoare, avea in brate o pruncuta abia nascuta. S-a dus si a sarutat icoana, multumindu-i cu lacrimi in ochi, ca unei mame. Copilei i-a pus numele de Maria...".
Sora Iuliana crede insa, dincolo de toate acestea, ca icoana Maicii Domnului a ocrotit in primul rand insula. Intregul ostrov, dintotdeauna! Legenda gasirii icoanei e foarte asemanatoare cu cea a nasterii insulei. Tot un crestin, tot cu carul cu boi, incercand sa treaca Oltul printr-un vad din dreptul manastirii. Era sambata seara si omul a zabovit putin pe mal sa asculte, de peste ape, glasurile maicutelor la slujba Privegherii. Dupa aceea, s-a pornit sa treaca raul. Insa boii nu mai puteau face un pas. Se cazneau, saracii, dar parca un zid nevazut ii tinea pe loc, paralizandu-le inaintarea. Degeaba i-a manat, degeaba i-a mangaiat, degeaba le-a soptit cuvinte blande la ureche. Animalele sforaiau infricosate, invartindu-si boturile prin malul de pe marginea apei. Omul s-a gandit. Apoi s-a apucat sa sape chiar acolo, in albie, sub boturile vitelor, si a scos din pamant o icoana. O icoana sfanta, care avea sa devina vestita prin harul facerii de minuni. Mereu a ocrotit insula si biserica. Chiar si azi, o multime de oameni, dupa ce se inchina acolo, in dreapta altarului, marturisesc ca, pur si simplu, n-ar mai vrea sa plece din Ostrov niciodata. "Recunosteau ca au prins asa, o putere, de la Maica Domnului", imi zice sora Iuliana. "Ca parca le e teama sa mai treaca podul inapoi, sa se intoarca in lume, caci viata lor nu mai e la fel ca inainte. Cateodata, eu insami stau asa, pe mal, si ma uit la insula asta. Cat este de plapanda, de neajutorata... Cum de n-a disparut pana acum? Inainte, spuneau batranii, cand venea Oltul mare, cu piatra, cu trunchiuri de copaci, facea prapad in cale, uneori mai si inunda insula, dar de bisericuta nu se atingea nici un val. Maicutele se inchideau in biserica si se rugau la Icoana, pentru ca Maica Domnului sa le crute. Se cruceau oamenii de pe maluri cand, dupa potop, vedeau iarasi ostrovul nevatamat. Nu va spun cand s-a facut barajul asta de aici, din deal... Se intampla in 1980. Era aproape sigur ca biserica va fi demolata de Ceausescu, iar insula va disparea sub apele lacului de acumulare. Toata lumea zicea ca nu se mai poate face nimic. Numai Icoana a salvat-o, prin minune dumnezeiasca. Numai Icoana..."

Moartea unui Paradis

Dar despre istoria acestei salvari, mult mai precis imi poate vorbi maica stareta, Mariami. Sunt acum la etajul cladirii cu chilii, in trapeza manastirii, sed la o masa lunga, cu toate maicile alaturi, gustand cu pofta din bucatele pregatite de sora Gabriela (o bucatareasa desavarsita), marturisindu-i staretei ca nicaieri in lume, mancarea nu are un gust mai bun decat la manastire. "Pentru ca aici este gatita cu dragoste", zice maica Mariami, plimbandu-si atent privirea pe deasupra spinarilor incovoiate ale maicilor, ce mananca precum niste scolarite, fara a-si ridica nici o clipa ochii din farfurii. Pe toata durata mesei, o calugarita sta in picioare si citeste dintr-o carte sfanta. Ici cand, ca la un semn, toate maicile lasa furculitele jos si isi fac sfanta cruce. La sfarsit, parintele Calinic multumeste scurt Domnului pentru masa aceasta, apoi se retrage fara cuvinte. Maica stareta ramane singura, ganditoare, privind pe fereastra. De acolo, de sus, se poate vedea intreaga insula, pana la ultimele faleze. Si ea se intreaba mereu, asemenea sorei Iuliana: cum de n-a disparut pana acum?... A auzit si ea, Mariami, ca inainte de "blestemul" barajului, pe ostrovul asta ar fi fost Paradisul. Printr-o adevarata minune, un strop de clima mediteraneana a urcat firul Oltului, tocmai pana pe aceste inaltimi stancoase, statornicindu-se in insula binecuvantata. Doar aici, nicaieri altundeva, pe o raza de sute de kilometri. Nimeni nu-si putea explica de ce, cand toti muntii din jur erau rascoliti de furtuni si de viscol, nu trebuia decat sa treci podul cel arcuit, pana in mijlocul Oltului, pentru ca vanturile sa se stinga ca prin miracol, iar vremea sa se preschimbe imediat, intr-una nespus de blanda, ca o eterna primavara. Cresteau aici flori din cele mai indepartate soiuri, lamaite, chiar smochini si castani comestibili. Pamantul era bogat, orice samanta aruncata in pamant neaparat prindea rod. Intreaga insula era inconjurata de un parc de stejari seculari, arbori pe care nu-i puteau cuprinde nici doi oameni cu bratele. Te imbatau mirosurile de flori si de tei, parca vesnic infloriti. Veverite nenumarate zburdau prin pomi si coborau sa-ti manance din palma. Iar vara, puteai vedea de pe maluri cum ostrovul devenea parca straveziu de lumina milioanelor de licurici... Maica Mariami nu a prins vremurile acelea. A aflat totul de la acelasi parinte Vartolomeu, staretul Coziei, cel despre care zice ca s-a luptat atunci "ca un adevarat erou" pentru salvarea insulei. In 1980, devenise absolut sigur ca biserica va fi daramata, iar Ostrovul va fi scufundat pe vecie, indaratul unei hidrocentrale. Ca peste cinci veacuri de nepretuita istorie, vor disparea sub ape. Si, tot printr-o minune - uriasa minune! -, Elena Ceausescu s-a razgandit in ultima clipa. Nu a distrus manastirea. A acceptat chiar ridicarea intregii insule cu sase metri, pentru ca apele lacului de acumulare sa n-o atinga. Nimeni nu mai spera la asa ceva. Ce a putut-o face, totusi, sa-si schimbe hotararea? Cum de-a fost posibil un asemenea efort nebunesc, care costa timp si bani multi, tocmai in acele vremuri criminale, cand bisericile erau rase de pe fata pamantului, dintr-un simplu capriciu? Pentru putine monumente din Romania comunista s-au facut atat de mari sacrificii. Intreaga bisericuta a fost ridicata cu macaraua, pe scripeti, putin cate putin, cate zece centimetri, iar dedesubtul ei a tot fost adaugata intaritura. La fel, tot restul ostrovului a fost acoperit cu o spinare gigantica de sase metri de pietris si beton. Manastirea a fost salvata, insa Paradisul de odinioara a fost ucis. De la fereastra trapezei, stareta isi priveste insula cu jale. Complet stearpa. De atunci, nimic nu mai creste din pamantul Ostrovului. Nici in sute de ani nu va creste. Maicile au adus camioane si camioane de pamant roditor, l-au pus deasupra, dar in zadar. Arborii plantati s-au uscat, florile nu s-au deschis niciodata. "Dupa orice mare minune dumnezeiasca, trebuie sa vina o jertfa. Asa ca noi, maicile de azi, suntem nevoite sa traim pe un pamant sterp, in mijlocul apelor. Ne este greu. Foarte greu...", zice maica Mariami si ma indeamna degraba spre Cozia, la parintele Vartolomeu: "El s-a luptat. Fara Sfintia Sa noi n-am fi fost astazi aici. Mergeti, neaparat trebuie sa il cunoasteti!...".

Salvatorul

Trebuie sa urci vreun kilometru in susul raului ca sa poti vedea barajul. Inspaimantatorul baraj. Tot pe aici - aveau sa-mi spuna unii oameni de-ai locului - s-au oprit odinioara si cei doi Ceausesti. Se zice ca, la un moment dat, atunci cand aveau in fata intreaga insula, cu vegetatia ei paradiziaca, cu manastirea, cu vechiul pod peste Olt, atunci "el" i-ar fi spus "ei": "Nu cred ca biserica trebuie daramata... E totusi monument, ce-o sa zica Occidentul?...". Ea insa a fost de neinduplecat. "Da-o la mama dracului!", asa a zis. N-a mai stat la discutii. Au plecat imediat spre Ardeal, dar pe drum, undeva pe la Cainenii Valcei, au avut un accident de masina. Elena a fost ranita mai grav. Si, pe un pat de spital din Sibiu, a avut un vis. I s-a aratat limpede Maica Domnului, aceeasi Maica a Domnului din icoana Ostrovului, si i-a promis salvarea, daca se va indura de manastirea din insula. Toti calimanestenii stiu de aceasta intamplare, ajunsa de-acum adevarata legenda. Chiar si sora Iuliana o stia. I-o spusese un om care a muncit pe atunci la baraj, apoi la inaltarea insulei. Un om care a fost de fata...
Dupa inca un kilometru, pe drumul catre Sibiu, este Cozia. Se intuneca, si parca ploaia s-a mai domolit. De trei ceasuri, monahii canta neintrerupt in biserica si o pace binefacatoare invaluie gradina luminata molatec, incercuita de ziduri. Staretia parintelui Vartolomeu e sus, pe colt, la ultimul cat al fortaretei cu chilii. O odaie larga, aerisita, inconjurata, pana in tavanuri, numai cu rafturi de carti. Am in fata un preot carturar, cu studii si doctorat in teologie la Berlin, un barbat inalt, impunator, ce-ti taie rasuflarea cu fiecare gest, cu fiecare spusa de-a sa. "Da, asa a fost! Intocmai cum v-a spus maica Mariami. O oaza in munti. Eu am vazut toate astea. Era o splendoare, asa imi inchipui si acum c-ar arata Paradisul. Nu trebuia sa se faca deloc barajul asta. Fiindca locul era minunat, alaturi era o statiune cu ape minerale, cu un monument istoric. Nu va valora niciodata digul asta blestemat cat frumusetea de acolo. Sa-l faci tocmai la Calimanesti a fost ceva abominabil, o adevarata crima ecologica! Iar daca toti calimanestenii au fost indiferenti, daca nu au avut nici o pozitie, daca atunci un ateu de primar a vrut chiar sa vada bisericuta spulberata, atunci am incercat macar noi, preotii, sa salvam insula asta! Eu sunt venit aici din 1971. Impreuna cu mult iubitul parinte Gamalail Vaida, staretul de atunci al Coziei, am incercat sa refacem si viata monahala de pe Ostrov. E meritulparintelui Gamalail ca a restaurat pictura, ca a facut acolo o casa pentru doi-trei calugari, ca sa nu ramana insula pustie. Apoi, cand am vazut ca se apropie astia cu barajele si prapadul lor, am incercat sa-i convingem pe toti sus-pusii vremii ca manastirea asta nu poate sa dispara. "Ar trebui sa va temeti!", asa le-am spus. Le-am vorbit de Neagoe Basarab, de domnitele cele sfinte, de toata istoria aceea extraordinara, le-am spus ca acolo se afla de mult o icoana, ca - fie cred, fie nu - o putere teribila a aparat mereu insulita asta binecuvantata. Ca tocmai din aceasta pricina, nici stihiile Oltului, nici navalirile turcilor, nici Eteria lui Ipsilanti, nici inrobirea manastirilor din vremea lui Cuza, nimic nu a putut vreodata sa o distruga. Si le-am mai spus asa: "Odata, nu demult, un poet pe nume Mihai Eminescu a scris aici "Insula lui Euthanasius"". Dupa ce a stat o vreme la manastirea dintre ape, acest poet a numit ostrovul nostru "o Gradina a Raiului". Da, o Gradina a Raiului..."

(Fotografiile autorului)