In piesa apar si cativa cantareti din dramba ai comunismului. Printre ei si Paul, personaj secundar si autor de serviciu, care aduce in scena planul cincinal si vestejeste absenteismul intelectualilor. Paul din realitate e jignit. Dumnezeu stie de ce! Ca doar in miezul evului aprins n-o fi scris el piese cu tarani care tineau cu dintii de pamant in timp ce colhozul ii facea una cu tarana? Sau piese cu insi care imbinau armonios activismul, realizarile marete si viata de familie? Sa fi adus el pe scena framantarile sindicalistilor care-si sacrificau intimitatea pe altarul partidului? O fi ridiculizat religia pe timpul cand pana si Ion Iliescu era cam ateu? O fi batjocorit fugarii care votau cu picioarele si dadeau raiul epocii de aur pe occidentul vicios? Cine stie? Cine mai tine minte? Cert e ca in epoca de aur, domnu Paul nu era un oarecare, un careva! Domnu Paul era cineva! Pentru merite mari in edificarea socialismului multilateral dezvoltat. Si a omului nou. Un motiv sa fie demn si azi si sa ceara reparatii morale la tribunal.
Nu e primul, nici singurul. Culturnicii epocii, care si-au croit cariera cu "plugu, strungu si condeiu, s-au pornit sa chiuie", se jignesc cand li se aminteste rolul jucat atunci. E greu sa recunosti ca maculatura produsa n-a facut decat sa fardeze infernul comunist. Au facut-o din convingeri, din oportunism, pentru glorie, bani, medalii, statui, cariera! Asa erau timpurile, dragi tovarasi! O viziune si o scuza mistificatoare. Incurajate si de absenta simtului critic. Normal. Traim intr-o vreme in care gunoaie comuniste pe celuloid sunt prezentate de televiziuni drept capodopere, iar actorii care faceau pe clovnii la banchetele mafiei comuniste trec drept genii ale scenei.
"Succesul" de azi al javrelor comunismului de casa si de curte este legat de gusturile sferelor sociale de influenta cu nostalgia epocii de aur. Menestrelii epocii au primit votul popular, sunt parlamentari, alesi locali. Dupa 1989, au condus edituri, gazete, ministere, ambasade. Fac si acum istorie. Publica carti pe banda rulanta, iar Dictionarul scriitorilor romani, al Academiei Romane, le ridica osanale care nu difera ca ton de ce scria despre ei critica de partid si de stat.
S-ar putea zice ca asta e, altii nu avem. Ca, in ciuda cenzurii, artistii si-au transmis mesajul pe cai ocolite, dar pavate cu intentii bune. In fond, toti au semnat pactul cu diavolul, au dat Ceausescului ce era al Cezarului! Ca artistii de azi, care joaca in reclame sau telenovele, scriu texte publicitare sau de muzica hip-hop, se prostitueaza mai mult ca artistii de ieri.
Paradoxal, cei care n-au facut pact cu diavolul sunt si azi prezente mai degraba timide in spatiul public. Sunt izolati de o centura sanitara, piesele lor se joaca pe scene obscure, cu public confidential. Tablourile sunt expuse in sali laturalnice si se vand pe preturi de nimic. Daca vor sa publice, nu razbat, bugetul finanteaza doar cartea maestrilor. N-au experienta, n-au trudit suficient pe ogorul artei, cum au facut-o domnu Paul si altii ca el. Straniu, artistii care au refuzat pactul cu dictatura nu l-au dat in judecata pe domnu Paul pentru piesele defaimatoare pe care le-a scris. Taranii nu i-au cerut socoteala pentru ridiculizarea tragediei satului romanesc pe vremea colectivizarii. Credinciosii nu l-au afurisit pentru ca le-a batjocorit religia. E drept, uneori ii mai apuca revolta si-i amintesc domnului Paul de vremea cand era culturnic. Dar timid, cu fereala. Domnu Paul vegheaza. Si se jigneste. N-are nici umor si, pentru calomnie, te taraste la tribunal cat ai zice peste. Pestele ala care de la cap se-mpute! Sigur, daca ar avea ceva umor, domnu Paul ar trebui sa-si puna putina cenusa pe chelie. Sau pe capul pestelui! Dar la cati sunt, de unde atata cenusa?
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
