Rodica Negrea

Aclamata ca mare actrita, chiar din anii debutului, a izbutit sa-si implineasca menirea, in ciuda suferintelor la care a supus-o viata. Inzestrata cu o exceptionala expresivitate dramatica, Rodica Negrea ocupa o loja aparte in peisajul teatrului romanesc.

"Cred ca tot ce ni se intampla sta sub semnul divinitatii"

Terapia cu ras

- Tot intr-un martie capricios, ca asta, acum sase ani, stateam de vorba de la suflet la suflet. Treceai printr-o perioada dramatica din viata ta: iti pierdusesi sotul, pe Dinu Manolache, si-ti ramanea sa o cresti singura pe Ilinca, fetita voastra. Ma intreb cum ai reusit sa depasesti impasul si sa-ti implinesti atat de bine si frumos rolul de mama si cel de mare actrita, cu admirabile realizari?
- Credinta - verificata in timp - ca tot ce ni se intampla sta sub semnul divinitatii. Ca toate - bune si rele - ne vin de la Dumnezeu, care ne incearca puterea de a indura si de a interpreta corect semnalele Sale. Cu mult timp in urma, mi-am pierdut tatal, un om deosebit, care-mi insufla incredere si siguranta. Era sprijinul meu. Cand l-a rapus boala, mi-a fost greu. Dar la un an dupa disparitia lui, s-a nascut Ilinca. Fetita si Dinu imi dadeau din nou curaj si putere. Dar mi-am pierdut si sotul. Lumea se prabusea din nou pentru mine. Acum trebuia sa am grija de Ilinca - ea ma tinea in picioare. La inceput, am ocrotit-o, apoi rolurile s-au inversat: astazi, ea e cea care ma ocroteste si-mi sustine moralul, de cate ori simte ca sunt gata sa ma cufund in amintiri dureroase. Si-atunci, ce credeti ca face aceasta fiinta puternica, sensibila si inteligenta? Reuseste sa-mi aminteasca doar momentele frumoase si vesele cu tatal ei, vacantele noastre fericite. Revedem impreuna filmele care-i placeau lui si ne amuzam din nou la scenele care ne starneau candva, la toti, hohote de ras. Un gest caraghios, cu care-si aprindea tigara intr-o secventa Robert De Niro, e in stare sa ne readuca in suflet sentimentul ca suntem din nou toti trei, ca dam timpul inapoi. Si-atunci, in loc sa lacrimam, ne eliberam de amaraciune prin ras si duiosie. La cei 19 ani ai ei, fiica mea se dovedeste in multe privinte mai matura decat mama ei. Cunoaste terapia rasului si reuseste sa retina detaliile semnificative din personalitatea celor dragi. In felul asta, le prelungim lor existenta in sufletele noastre. Iar noi ne alinam durerea. Mi-am amintit, de curand, o replica pe care o spuneam intr-o piesa de Eugen Ionescu, Scaunele. Batrana, ajunsa la capatul vietii, evoca unul din rarele lor momente fericite si-i spune batranului: "Tii minte cat de mult am ras atunci..., cat am mai ras..., si-am ras, si-am ras...". El preia replica salvatoare "Doamne, cat am mai ras!...". Batranul era interpretat de Dinu Manolache, in unul din ultimele spectacole in care apaream impreuna. Sunt "retrairi" ce ne reapropie de cei disparuti si ne pregatesc pentru viitor. Sigur, pentru mine e mult mai greu - sunt o fire interiorizata si rezervata - Capricorn nascut in prima zi de Craciun. Dar pentru "leoaica" mea exuberanta si optimista, cu un umor stenic si scanteietor, mostenit de la Dinu, ziua de maine e plina de lumina, farmec si culoare. Mai ales acum, cand exista Andrei.
- Tot un coleg la actorie, ca tine, candva?
- Da. Andrei studiaza automatica, dar si actoria la Iatc. Acolo s-au cunoscut si s-au apropiat, la Teatrul studentesc "Pod". Acum sunt colegi. Va povestesc o alta coincidenta, care mi se pare de bun augur pentru prietenia lor. Rasfoiam impreuna fotografii de familie si am dat peste una de la botezul Ilincai. Andrei s-a uitat lung si a zis: "Preotul care o boteaza pe Ilinca e chiar fratele bunicului meu. Avem multi preoti in familie". Nu-i si acesta un semn trimis de Sus? Eu, ca mama, ma simt fericita ca fiica mea a intalnit un tanar crescut in respect si dragoste pentru bine si frumos. Nu astfel isi arata Dumnezeu lucrarea in toate?

Loti, Klari si Ion

- In familia voastra exista preoti?
- Nu, dar sunt oameni drepti, cu frica de Dumnezeu si cu multa ingaduinta fata de oameni. Fata de toti oamenii, oricare le-ar fi religia ori etnia. In copilarie, noi locuiam la Targu Mures, unde vietuiau romani si maghiari, evrei si tigani. Eu si fratele meu am fost crescuti intr-un sentiment generos, de incredere si deschidere fata de toti. Intr-un spirit modern, pe care l-am numi astazi europenism sau universalism. Doar ca la parintii mei, acesta venea direct din inima, si nu din carti. Din "buna-cuviinta", care implica respect si ingaduinta fata de celalalt. Iar pentru noi, copiii, nu exista "celalalt", noi eram cu totii prieteni si vecini de cartier, de scoala, care bateam mingea pe aceeasi strada: eram Lotico si Ion, Klari sau Ibike. Cand, intr-o zi, am vazut in fata casei lui Klari un camion in care se incarcau lucrurile familiei ei. Am ramas uimita si-am intrebat-o pe mama unde pleaca prietena mea. "Se muta in tara ei, in Palestina", mi-a raspuns ea mahnita. Eu n-am inteles de ce. Ma intrebam - oare, nu asta e tara ei, tara noastra, strada noastra, pe care ne jucam de cand ne stim? E una din cele mai vechi amintiri ale mele care mi-au ramas in minte ca o prima mare nedumerire. Peste ea s-au asternut cu timpul multe si diverse intamplari, cand vesele, cand triste. Ele continua sa se suprapuna, sa se depuna in straturi, ca straturile tectonice care formeaza scoarta pamantului. Si adesea, fara sa ne dam seama, amintirile izvorasc la suprafata si ne justifica unele comportari neintelese. Pentru un actor, interpret al multor personaje si destine indepartate ca timp si spatiu, intamplarile traite candva ori aflate din lecturi sau filme, toate devin seva din care el isi trage creatia, forta si adevarul ei. Prin acea educatie primita in copilarie imi inteleg eu astazi multe din atitudini. Si intelegand, pot sa redau mai bine multe adevaruri de viata. Vorbeam de acel sentiment de libertate si incredere in noi, pe care ni l-au transmis parintii. Si de buna cuviinta, cum se spune pe la noi. Ele pot fi cheia intelegerii personajelor de care ma atasez.
- Parintii tai isi au obarsia in Transilvania?
- Da, amandoi. Tata descinde dintr-o veche familie de moti, stabilita demult in zona Clujului. Poate ca numele Negrea vine mai de sus, dinspre Sighet, pentru ca el apare in arhivele locului. Asa mi-au spus cei de la Muzeul memorial cand am sustinut un spectacol dupa biografia unei eroine a rezistentei anticomuniste, femeie greu incercata de istorie. Tin minte ca uneori, cand tata rostea numele fratilor lui - Avram, Ilie, Vasile, Nicolae, Lucretia, Ana, Maria, ele-mi sunau ca o melodie de demult. Sau ca un colind cantat de vocea lui puternica. Mama e de fel din Lechinta, de langa Ludus - vatra dacica de oameni ce-si respecta traditia, dar respecta totodata si obiceiurile celor din jur. Sunt detalii din biografia unui om, de profesie actor, care pot explica, la un moment dat, atasamentul interpretului pentru un anume personaj. Personaj pe care, desi nu l-ai cunoscut, il simti apropiat si-l poti reda cu caldura si veridicitate. Asa cum mi se intampla mie cu personajul Rose din piesa lui Sherman: o evreica, victima a razboiului si crimelor rasiale, care intelege ca nu poate supravietui intr-o lume nebuna-nebuna decat pastrandu-si increderea in om si in posibilitatea lui de a lua viata, de fiecare data, de la capat. E un mesaj intelept, pe care-l transmit si alte eroine dragi inimii mele. Una din ele e tot o victima a unui razboi - dar de data recenta, cel din Bosnia. O femeie violata de soldati, care reuseste sa-si depaseasca furia si dorinta de razbunare si hotaraste sa pastreze acel copil. Adica speranta. Viitorul. Scriitoarea din piesa lui Peter Shaffer, Darul Gorgonei, e si ea convinsa ca violenta si crimele teroristilor nu pot fi stavilite tot prin violenta, ce genereaza noi crime.
- Sunt convinsa ca ai avea multe de adaugat pe aceasta tema, a relatiei dintre viata si arta. As vrea sa aflu daca in formarea ta ca om si ca artist ai avut parte de modele, repere puternice si autentice?
- In oraselul meu de provincie nu prea aveam ocazia sa cunosc mari actori in carne si oase. Dar exista televizorul. Si-atunci, cei mai mari actori din teatrele Capitalei intrau frecvent in casa noastra. Pe micul ecran eu urmaream marile lor creatii, in marile personaje din repertoriul universal si national. Doamne, ce spectacole puteai vedea in perioada aceea - pana in 71, cand a venit peste noi prapadul cultural. De pe sticla televizorului s-au ivit marile modele, nu numai din arta si cultura, dar si din viata, in general. Ele m-au ajutat sa ma definesc pe mine, o adolescenta in formare, care nu-si cunostea inca bine propria identitate, si ele, modelele, mi-au sugerat cum sa-mi sustin vocatia, ca sa o pot fructifica. Fara sa stie vreodata, ei, marii actori, mi-au grabit hotararea de a-mi urma indemnul inimii.La 17 ani, am plecat la Bucuresti, sa dau examen la Facultatea de teatru. Chiar daca parintii m-ar fi dorit profesoara in orasul natal. Dar tot ei, parintii - cele dintai modele ale copilului -, mi-au insuflat incredere in fortele proprii si sentimentul de libertate matur asumata. Asa am ajuns eu actrita la Bucuresti, iar fratele meu, iubitor de fotbal, profesor de sport la Oradea. Modelele mele erau scriitori si ziaristi, animatori talentati de emisiuni culturale si au-tori de reportaje senzationale. Ii urmaream cu mult interes. Dar nu o scapam, Doamne fereste, pe Sanziana Pop. Model de feminitate, de om si artist. Asa am cunoscut-o, nu personal, ci prin ecranul de acasa. Asa am inceput s-o iubesc. Pentru mine, ea este in continuare marele exemplu de autenticitate umana si har. In acea lume plina de falsuri si minciuni, reportajele Sanzienei aduceau viata si adevar, culoare si caldura. Ea reusea sa descopere oameni interesanti si locuri extraordinare, pe care le aducea cu curaj civic in prim plan. Filmele ei raman diamante, valori de patrimoniu, prin autenticitate si forta de comunicare. Le-as numi adevarate "spectacole de valoare in autentic" si va rog sa-mi pastrati termenul, care-mi pare cel mai aproape de specificul si de esenta harului Sanzienei. O rog sa-mi scuze marturisirea, dar n-am avut pana acum nici curajul, nici prilejul sa i-o transmit prin viu grai. Sper sa ma inteleaga.
- Sunt convinsa ca te va intelege. Si poate ca ea te-ar intreba, in final, cum ti-a marcat tie viata copilul, mater-nitatea?
- Total si definitiv. E experienta mea cea mai fericita, incununarea iubirii mele cu Dinu si supravietuirea lui prin fiica noastra. Ilinca ii seamana mult tatalui ei, multumesc Cerului! Maternitatea e pentru orice femeie minunea cea mare a vietii, care perpetueaza viata. E opera divina desavarsita, capodopera lui Dumnezeu, care ne asigura, prin copiii nostri, dainuirea.

Fotografii din arhiva personala