Sunt atat de departe de padurea copilariei mele si uneori mi-e atat de dor de ea, incat simt cum degetele mi se arcuiesc incet, ca si cum ar vrea sa prinda in causul lor mugurii carnosi, gata sa plesneasca in lumina primaverii apropiate. Ma misc printre lucrurile din casa cu pasi moi, ca si cum as calca pe muschiul umed de langa alunul cel mare din curtea copilariei sau, alteori, cu pasii apasati cu care urcam pe vremuri cararea ingusta, catre poiana.
Prizoniera in padurea de blocuri, mi-am umplut casa cu zeci de flori, le numar si le stiu fiecare frunza si caut cu infrigurare fiecare transformare a lor, amintindu-mi cu emotie si acum, dupa atatia ani, de dimineata aceea in care l-am cunoscut pe El, regele padurii mele, de la care am invatat lectia anotimpurilor.
Zapada nu se topise inca de peste tot, mai erau in locurile umbroase petece albe, din care se inaltau firave primele ierburi. Parea ca va ploua, si o lumina galbuie se strecura printre copaci, cu un fel de moleseala, care prinsese in mreaja ei lumea. Am trecut puntea peste apa. Cararea era uda, copacii se aplecau peste spuma involburata ce se zdrobea de pietre. Toate curgeau si se scurgeau catre valea cenusie. In torente mai mari si mai mici, care serpuiau grabite peste tot, iarna disparea inghitita de pamant. Era un loc pe unde treceam intotdeauna cand intram in padure. Era acolo si un copac pe care-l atingeam ori de cate ori treceam pe langa el. Nu era cel mai inalt, dar cred ca era cel mai batran, caci avea cel mai gros trunchi, ciuruit de gauri si vizuini pentru salbaticiuni. Popoare de furnici il masurau vara, in sus si in jos, ascunzandu-se, cand venea toamna si vremea se racea, in muschiul gros, verzui, care-l acoperea ca o platosa. De multa vreme nu mai incapeam in scorbura lui, in care ma ascundeam, cand eram mai mica, si pandeam cum vine primavara. Puteam doar sa ma lipesc de el, sa ma reazem de trunchiul lui, sa-l prind in brate si sa stau asa, o vreme, in care timpul parea ca a amortit.
In ziua aceea, de care vreau sa va povestesc acum, nimic nu iesise cum as fi vrut eu. Parca toate erau mai incurcate ca oricand, parca nici nu mai vorbeam aceeasi limba cu cei de langa mine. Nimeni nu ma ajuta sa inteleg ce-i cu mine si cu lumea in care traiam. Pana si motanul se uita dupa mine, prin curte, cu-un ochi galben si plictisit. Era primavara dinaintea plecarii la scoala din oras, si cumva mi-era frica, traiam o vreme amestecata, in care era si dorinta de a evada din locul in care crescusem, dar si spaima de necunoscut. Aveam la ce sa ma gandesc. Am pornit spre padure si nu m-am oprit decat in fata copacului batran. Oriunde ma intorceam, vedeam numai crengile lui puternice, prinzand in deschizatura lor ferma o jumatate de poiana, copaci mai tineri si tufisuri rasarite din radacinile lui noduroase. Niste pasari mari au zburat de undeva de sus, falfaindu-si aripile fara zgomot. S-au auzit si niste crengi cazand undeva departe si apoi o liniste mare a cuprins lumea. Perdele de ceata galbuie se strecurau printre trunchiurile ude si invaluiau coroanele de crengi pe care mugurii umflati, gata sa se desfaca, asteptau lumina soarelui. Atunci am auzit prima data zgomotul acela care parea ca vine de foarte departe. La inceput, a fost ca un vuiet surd, ca un ecou indepartat, care a cuprins incetul cu incetul toata padurea. Parea ca vine din adancul pamantului si ca urca, apoi, subtiindu-se si spargandu-se in picaturile de apa ce se prelingeau pe scoarta copacului urias, langa care stateam fara sa pricep ce se intampla. Tarziu, am inchis ochii si-am descoperit uimita ca vuietul acela, care intre timp se facuse mai bland, aproape ca o muzica, se auzea si daca-mi apasam mainile pe urechi. Ba parca se auzea si mai tare, mai apropiat, si cu nuante si modulatii, ca si cum acolo, departe, inauntrul trupului meu, o orchestra intreaga isi incepea recitalul, acompaniindu-si instrumentele. M-am rezemat de copac si vuietul se revarsa tumultuos si din trunchiul gros, de sub scoarta aspra si zgrunturoasa, pe care-mi apasam obrazul. Eram la fel si eu, si copacul, eram inundati si cuprinsi amandoi de zgomotul acela care venea din adancuri, odata cu sevele proaspete si pure, cu mirosul crud al ierbii, cu gustul usor acrisor al mugurilor umflati, cu licoarea dulce ce se scurgea din ramurile tinere. Era muzica aceea imprecisa, si totusi atat de puternica, ce se auzea de peste tot si care se localiza si inflorea in trupul meu, dar si-n trupul lui, ingreunat de vremi, era zgomotul acela repetat si nelamurit, ca un tic-tac, atat de profund, incat nu stiam daca inima care bate ca un falfait de aripi este in trupul meu sau al lui. Simteam doar ca ceea ce se intampla e minunat si am stiut ca primavara ne-a infratit pentru totdeauna, pe mine, adolescenta, si pe el, regele padurii.
-
Cateodata, urc Dealul Serban Voda si ajung pe strada Cutitul de argint, o iau apoi pe langa cladirea batrana a Institutului Astronomic si cobor, prin dreapta ei, intr-o familie de copaci. Ii spun familie, pentru ca sunt toti grupati in cerc, pentru ca si-au impletit crengile in asa fel incat nici nu mai stii care a cui este, si mai ales pentru ca se simte grija cu care cei batrani ii acopera si ii ocrotesc pe cei tineri, fara a le lua totusi libertatea si lumina soarelui. Mai in jos, cum cobori pe langa Autogara Filaret, poti sa vezi, dincolo de niste tufe care par de liliac, poti sa vezi doi copaci inalti, frumosi, drepti, ca niste soldati in costume de gala. Sunt cam singuratici si par chiar tristi in frumusetea lor, dar se sustin unul pe altul si-ntorc, catre strada pe care urca alene tramvaiul, chipul unor crengi imbratisate. Sunt multe povesti intre copaci, ca-ntre oameni. Trebuie doar sa stii sa le asculti, chiar daca ei, copacii, sunt mult mai discreti si mai demni decat noi. Si copacii se ocrotesc unii pe altii, si ei au nevoie de apropierea unui suflet pereche. Si ei au frati si tovarasi si prieteni si iubiti. Acolo, in lumea lor, ma straduiesc de cativa ani sa aud din nou primavara. Am gasit si un loc in care aproape, aproape as putea zice ca sunt ca in padurea de-acasa. E si aici o carare care urca, e muschi moale ofilit de frigul iernii, sunt tufisurile care cresc din radacini batrane.
De cele mai multe ori, ajung acolo venind dinspre strada Marasesti, taiata pe mijloc de liniile de tramvai. Cand ajung in piata marginita pe trei laturi de case vechi cu un singur etaj, vad deja parcul, tacut si maiestuos, inconjurat parca de un zid invizibil, care-l apara de restul lumii. De-o parte si de alta a lui, se deschid ca un evantai strazi peste care timpul parca a uitat sa mai treaca, de cel putin o jumatate de veac. De-acolo, de sus, pe deasupra copacilor, se vede pana departe orasul clocotind. Dar vuietul lui de-abia se aude, filtrat de coroanele uriase, dispare si se transforma ca intr-o vraja. Claxoanele devin taraitul unor gaze nevazute, strigatele sunt precum scartaitul unor crengi purtate de vant. Si-n tot acest concert, nu pot sa nu fac efortul, sa nu incerc, sa nu smulg din hatisul de ganduri si de griji, sa nu scot din strafunduri amintirea suava si firava, parca tot mai subtire si mai stravezie, a acelui cantec care urca la fel, cu aceleasi modulatii, din trupul meu si al prietenului, si-al copacului de demult, care era regele padurii.
Fotografii de Petre Cojocariu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
