Doamna directoare Sanziana Pop si intreg-admirabil colectiv de redactie,
La multi ani, realizari si multumiri pentru ca, in iuresul vremurilor, va pastrati curatenia sufleteasca si verticalitatea, demnitatea profesionala si umana. Si pentru ca ati facut din toti romanii de pe mapamond o minunata familie, as vrea sa impartasesc cu toata lumea o intamplare care sper sa le aduca zambetul pe obraz.
***
Locuiesc de peste 20 de ani, impreuna cu familia mea, in Noua Zeelanda, o tara binecuvantata de Dumnezeu cu liniste, nepoluare, toleranta, armonie sociala si frumusete naturala debordanta. Suntem la 20.000 km distanta si la 10 ore diferenta de fus orar, cand nu se schimba ora nici la noi, nici in Romania. Deci, cum spunea Lucian Blaga, suntem "talpi in talpi", si noi, cei din Marile Sudului, aratam a trai, pentru cei din emisfera nordului, cu capul in jos.
Romania a fost si este mereu - imens si intens - in sufletele noastre, dar distanta de jumatate de glob si circa 30 de ore de zbor (fara a socoti si escalele) face ca revenirea "acasa" sa nu fie usoara si nici asa de deasa pe cat am vrea.
La ultima mea calatorie in Romania, am fost, ca de fiecare data, in Ardeal, in foarte draga mea zona a Fagarasului, intr-un sat numit Toderita, facand parte din salba de sate de la poalele muntilor, impreuna cu Bucium, Dejani, Lisa, Sambata de Sus. Sate care inca vibreaza pe coarda traditiei, a obiceiurilor stravechi, sate cu religiozitate si credinta adanca, pastrata aproape intacta. Este o zona de har si intelepciune, cu un ritm special, propriu, armonizat cu natura si cu Dumnezeu.
In satul Toderita, avem curte stramoseasca in care mai traiesc rude. Cand am emigrat, in 1982, am luat cu mine un pumn de pamant din mijlocul acestei curti si, deci, din mijlocul Romaniei... si acest pamant il am in dormitor, troneaza pe masa la sarbatori, este... simbolic si oarecum, la propriu, Romania - tara noastra -, adusa cu noi, in casa, in spatiul in care traim.
Ultima data cand am revenit in Romania si am fost in Toderita, la poarta curtii ma astepta Denisa, mezina casei, si prietenii ei, care m-au luat "tare" si direct: "Leicuta, ai cinga?"... A trebuit sa ma concentrez spre a traduce "cinga" in chewing-gum si Leicuta, ei bine, Leicuta eram chiar eu (care am fost numita in viata mea: Doamna, sau Madame - fiind profesoara de franceza, sau Mrs. - apelativul englezesc, sub care traiesc de atatia ani... dar "leicuta" a fost o premiera pentru mine). Bun! Aveam cinga, chiar si ciocolata, deci am fost o "leicuta" de treaba. Denisa avea 4 ani si ma astepta! Nu stiu ce poate intelege un copil de 4 ani despre Noua Zeelanda, cert este ca Denisa, care nu ma cunostea (eu o vazusem cand avea 6 luni), stia ca Noua Zeelanda e "mai departe de Brasov"!, caci ea fusese cu trenul pana hat!, departe, la Brasov.
Se impodobise cu multimi de agrafe in par, funde, avea rochita plus sortulet cu volane. In fine, era un mic pomisor de Craciun! Denisa e un copil foarte ager, prietenos, lipicios si, dupa ce a vazut ca matusa-leicuta asta din Noua Zeelanda arata a om, nu a extraterestru, nu stia cum sa ma serveasca mai repede si mai bine cu "stergarul" (prosopul) cu ulcica, cu orice! Si ma tinea de mana in restul timpului si mi-a spus si o poezie. Cu Denisa, dar si cu bunicul ei, Nelu, ne-am dus in gradina... Candva, cand eram de varsta Denisei, dar si mai mare, eleva, studenta, in aceasta gradina veneam vara, din asfaltul Bucurestiului, asistam la cositul ierbii si citeam la umbra merilor si prunilor, in parfumul inegalabil de fan.
Spre fericirea mea, acum, in gradina erau doua capite, tocmai stranse din fanul proaspat. Acelasi dumnezeiesc parfum pe care-l stiam de demult. Emotionata si cu flash-uri de amintiri declansate de parfumul ierbii cosite, am luat in maini, din capita, un manunchi de fan si l-am dus la nas, inspirand adanc, de mai multe ori, cu ochii inchisi. Iata ca nu am strabatut degeaba jumatate de planeta. Ma simteam rasplatita din plin. Cu fanul inca la nari, am deschis ochii. Denisa se uita la mine cu ochii mari, ingrozita, socata! Nu i-am inteles uluirea, pana cand nepotica mea a luat si ea un brat de fan si mi l-a intins spunandu-mi, repezit: "Na! Manca!". Atunci am inteles! Fetita a crezut ca matusa asta din Noua Zeelanda mananca fan! Ca Joiana ei din grajd! Mare lucru, ca din amabilitatea cu care ma trata, nu m-a condus si pe mine printre cornute, daca "leicutele" din Noua Zeelanda se hranesc, nu-i asa, cu fan!
A fost complicat sa ii explic ce am facut eu si sa o conving ca nu pasc, nici nu rumeg. A fost tare amuzant pentru multi carora le-am povestit! Dar pentru mine a fost si amuzant, dar si amar. Iata o manifestare a emigrarii, a instrainarii, a departarii. Poate cei din diaspora ma vor intelege mai bine! Denisa are acum 6 ani, aflu ca e la fel de isteata si va merge la scoala.
Din Wellington, Noua Zeelanda, unde acum e vara, va doresc sa va pastrati frumusetea omeneasca pe care ne-o oferiti si noua, cititorilor, prin fiecare numar al revistei dvs.
Victoria Goga
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
