Cu mocanita, pe Aries

Dupa-amiaza senina si insorita. Pe o margine de cale ferata, un grup de oameni asteapta un tren care n-a mai trecut pe-acolo demult. Asteapta sceptici, nostalgici, povestesc, glumesc, vor sa vada daca-i adevarat, daca dupa 40 de ani, dupa atata amar de vreme, minunea se va intampla...

Ceva mai incolo e gara, abandonata, cu incaperile care fusesera altadata sala de asteptare, birouri, un ghiseu de bilete, distruse acum, si cu o placuta albastra, pe care scrie, abia vizibil, cu alb, Abrud. In fata garii, doua fetite blonde si-un baietandru cu cozorocul de la sapca intors smechereste in sus, se joaca de-a conductorul, imbiindu-i pe oamenii adunati pe peron: "Ia biletu, ia biletu! Te costa atatica, ia si restul si hai poftim in vagoane, ca plecam!". Biletele lor sunt flori galbene de papadie, iar banii - fire de iarba. Joaca lor continua pe linia ingusta, de nici un metru latime, pe care pornesc in sir indian, balanganindu-si mainile in aer pentru a-si mentine echilibrul, pufaind ca o locomotiva. Dar deodata, dinspre padure rasuna un alt suierat, cu mult mai puternic si-adevarat, iar printre copaci, printre dealurile verzi si pline cu flori, apare, invaluit in aburii unui alt secol, un ditamai dinozaur din fier. Mocanita cu aburi! Cu placutele rosii, cu hornurile, farurile, rotitele, cadranele si manetele sale, locomotiva are aerul unei jucarii lucioase de fier, crescuta peste noapte sub atingerea unei baghete magice. Toata lumea o soarbe din ochi. Imbracati curat, ca de sarbatoare, oamenii prezenti pe vechiul peron au pentru o clipa senzatia ca s-au intors vremurile de altadata, ca sunt in anii fericiti in care mocanita insemna pentru locuitorii risipiti prin satele Apusenilor mai mult decat un simplu mijloc de transport. Si iat-o acum, suierand fericita, cu cele trei vagoane pline cu pasageri, luati din Campeni. Daca masina timpului ar exista, ar arata probabil ca locomotiva asta cu aburi. Cel care a adus-o din nou in realitate este un tanar investitor austriac indragostit de Valea Ariesului si de mocanita. Gestul lui, plin de bunavointa, este o incercare de revitalizare a traseului de linie ingusta din Muntii Apuseni.

Din nou la drum

In gara se fac manevre, se aduc lemne, copiii misuna peste tot, nu lasa nici un coltisor nedescoperit, o masina de pompieri ghiftuieste locomotiva cu apa, sa-i ajunga pana la Gura Rosiei, prima halta in drumul de 12 kilometri pana la Campeni. Lumea isi ocupa locurile in vagoane. Unul din ele-i deschis, o platforma pe roti, altul are bancute din lemn, un ghiseu ca pentru taxatoare si o sobita cu hornul iesit in afara. In cele din urma, locomotiva suiera prelung, o data, de doua ori si a zecea oara chiar ca pornim. "Inainte, mergea pana la Turda, facea 80 de kilometri in 6-7 ore", mormaie un om cu palaria trasa pe ochi. Are vreo 70 de ani si a fost mecanic pe mocanita din 1960 si pana-n 67, cand aceasta a fost inlocuita de locomotiva Diesel. Emotiile unei noi calatorii cu locomotiva cu aburi il fac zgarcit la vorba, asa ca pustanii din jur trebuie sa-l traga serios de limba pana cand omul isi da drumul sa povesteasca cum era inainte. "Linia ingusta avea garile si oamenii ei, la fel ca cefereu. Eu caram marfa, plecam la drum cu ajutorul de mecanic si cu doi franari. Trenurile de persoane mai aveau un conductor si un sef de tren. Drumul trecea prin padure, asa ca de multe ori linia era blocata de busteni cazuti, trebuia sa coboram si sa o eliberam. Se intampla sa iasa unul inaintea locomotivei - trebuia sa fie la cel putin 150 de metri ca sa oprim -, sa faca semn cu caciula ca-i bucluc pe linie, stanci cazute sau mai stiu eu ce. Iarna era cu adevarat greu, inghetau cuzinetii de la roti si trebuia sa aducem patru cosuri cu carbuni, scosi direct din foc, si-i tineam acolo, pana se topea toata gheata de pe ei, nu puteai sa dai cu ciocanul, ca se spargeau."
In vagonul descoperit al mocanitei, timpul calatoreste altfel, ai vreme sa respiri aer curat, sa te bucuri de-o zi senina, sa privesti in jur. Prin curti, oamenii au iesit sa ne vada, ne facem cu mana, radem unii la altii, pe sosea, masini cu numar de Germania, de Italia, Bucuresti sau Alba se opresc si soferii coboara iute sa faca fotografii. Pentru revigorarea turismului, mocanita ar insemna aur curat. Cand ajungem prin sate, perdelele se dau repede in laturi si chipurile care apar la fereastra se lumineaza. Trecem pe langa o casa veche din lemn, cu acoperisul lung, tuguiat, si din pridvorul cocotat ne privesc bland un batranel si o batranica, aratand ca intr-o ilustrata. Mocanita lasa in urma podul de fier din Gura Rosiei. Si atunci intram in cartierul tiganesc. Brusc, spatiul se-ngusteaza, zici ca am ajuns in pestera, abia daca mai e un metru intre sina si garduri. Locomotiva suiera, pufaie, si tiganii parca au innebunit, ies din casele lor darapanate, din baracile ca vai de ele si danseaza, striga, se urca din mers, alearga la o palma de tren si ochii le lucesc. Un mustacios isi ridica deasupra capului copilul si-l intinde cuiva din tren, nici el nu stie cui, o femeie iese la poarta cu tigaile de bucatarie, bate in ele si da din buric. La iesirea din tiganie, suntem in tren cu zeci de persoane in plus. Sau, mai bine zis, pe tren, caci scena seamana perfect cu o secventa dintr-un film western, cu un tren de epoca prins intr-o ambuscada si atacat de indieni galagiosi. "Stii cine-s eu? Nu stii? Eu-s Nicolae Guta Volumu Douasopt", imi striga un om in ureche, in vreme ce danseaza cu mainile pe sus si canta. Intram intr-o zona cu multi copaci si crengile navalesc peste noi, abia le vedem prin aburul gros al locomotivei de fier, ne ferim in ultima clipa, insa, cu totii, romani, tigani, straini, suntem cu gurile pana la urechi, ne facem semne unii altora si ne hlizim de parca am fi plecat cu scoala generala in excursie. "Creanga, baa!"

Amintiri

A doua zi, de Sfanta Marie, ploua incetisor peste Valea Ariesului. Un mosneag cu ochii albastri sta cuminte pe o banca la marginea drumului si asteapta sa mai vada trecand mocanita tineretii lui. "Ziceam duminica: "Meriem la tren? No, hai sa meriem, multam Doamnie ca-l avem". Meream la piata, la Turda, cumparam alimente, era ieftinatate pe-atunci, era cucuruzu si grau bancut, ala din care se face faina alba, 20 de lei kilogramu, veneam acasa, trenul circula la ora fixa, nu ca acuma, de-ambolanda. Era curat ca si o casa, si iarna venea aer cald prin conducta, din vagon in vagon, de la soba din locomotiva. Mecanicii era toti oameni seriosi, Iosin din Curaturi, Moraru din Rosia, Daraban din Hunedoara, da s-au dus cu totii. Saracii... Acuma, nu stiu ce-or face, or pune sau nu mocanita in cursa, bine ar fi sa mearga din nou, Doamnie, Doamnie, ce bine ar fi!" Fost baies sub pamant, la Rosia Montana, mos Toderas Niculae are seninatatea unui om ajuns la 88 de ani impacat cu sine, si o mare pofta de-a sta de vorba, de a afla ce-i nou, de a povesti.
Iosif Petaca a fost sef de gara in Gura Rosiei vreme de 30 de ani. Traseul asta, zice el, a fost construit de austro-ungari la inceputul secolului trecut. Si ce pod de fier au facut, domne! Cand a intrat in functie, la 21 de ani, visa noapte de noapte trenuri, saboti, vagoane, marfuri, iar cand linia ingusta s-a desfiintat si el a iesit la pensie, se tot trezea dimineata, pleca la gara si abia pe drum isi aducea aminte ca mocanita nu mai e. Si acum, Iosif Petaca tine minte cu exactitate numerele si orele de plecare ale celor sapte trenuri, trei de marfa, doua de persoane de zi si doua de noapte. Uneori se mai imbraca duminica in uniforma de ceferist si pe unde umbla prin tara, prin statiuni, pe la prieteni, e atras ca un magnet de gari, de trenuri. "Cel mai frumos era de Pasti, cand mergeau oamenii cu mocanita la manastiri, la Musca, la Posaga, la Lunca Ariesului. Pe-atunci nu aveau curent electric pe dealuri si cand se intorceau, ii vedeai cum urca cu lumanarile aprinse in noapte, sa ia si cei ramasi acasa, in ultimul catun, lumina de la Domnul Iisus. Linia asta, Abrud-Turda, avea, pe langa patru gari si 21 de halte (Bistra, Lupsa, Hadareni, Sartas, Ocolis, Ocolisel, Vidolm, Buru Halta, Sanmihai), tot felul de puncte de oprire, pe care le stabileam dupa ce vorbeam cu preotii si cu primarii. Daca venea unu pe jos 15 kilometri din munte, nu mai mergea pana la statie, lua trenul din punctul de oprire, iar la prima statie cobora si-si lua bilet. Drept va spun, mocanita asta a fost sufletul motilor."

La nunta cu mocanita

In cele doua zile de calatorie prin Apuseni, Gombos Ferencs, unul dintre organizatorii si mecanicii curselor cu mocanita, nu s-a descurajat, nu a parut vreo clipa suparat, nici cand a inceput sa ploua, nici cand vagoanele s-au tot "cojit" dupa impactul cu toate cracile de pe traseu. Pasiunea lui de ceferist veteran si bucuria de a vedea din nou locomotiva cu aburi la drum l-au facut probabil sa uite de toate. Iar acum, pentru ultimele curse, a angajat lautari! Feri se uita chioras la ei si le spune cu o spranceana ridicata. "Daca nu cantati romante asa cum ne-am inteles, acu opresc trenul si va dau jos in padure!". Seful lor, Anton Pantiru, viorist, are nasul acvilin si privirea taioasa si rece ca o lama zimtata. "Eu cant din 65 pe molocotiva asta, domsef, cantam cate zece-doispe ore pe zi, din vagon in vagon. Lumea voia sa auda joc de doi si muzica populara ardeleneasca, "canta domle mocaneste!", asa cereau oamenii." Canta de la 12 ani, a invatat de la "stramosii" lui si se poate spune ca-i lautarul mocanitei. Insa inainte de a-si plimba vioara din vagon in vagon, a muncit din greu ca incarcator-descarcator in gara. Cara bile rotunde de moara, lemne de mina, bare de moara de doi metri, sina de cale ferata, asta pana cand unul dintre conductori a aflat ca le zice bine cu vioara. Si-a facut echipa cu inca un viorist, un dubas si un gurdunas (contrabasist) si a pornit sa colinde trenurile. "Cantam prin garile unde oprea saalimenteze, cantam in tren, la sarbatori, la nunti, am cantat pana-n ultimul canton, am jucat pana-n ultima gara. Ce veselie era, cate nunti n-am facut pe mocanita! Trebuia sa ducem mireasa la mire, se urca toata nunta-n tren, chefuiam acolo cat tinea drumul, apoi din gara, mergeam cantand 7-8 kilometri pe jos, pana la Ciureasa, Cerchez, Dealu Mare, Avram Iancu, Tarsa, si abia acolo incepea nunta, tinea pana duminica noaptea, cat te-ntelegeai cu omul."
Acum, la sfarsitul zilei, Anton si cu nepotii sai ii "zic" la ureche austriacului, inalt si timid, care, intr-o romaneasca lalaita, canta cu ei. In momentul asta, Georg Hocevar a uitat si de asezarile de la poalele Alpilor, unde circula mocanite pentru marfa, pentru elevi si pentru turisti, mocanite pe care el le repara, si de tristetea pe care a avut-o cand a vazut in Romania cate locomotive de epoca au ajuns la fier vechi si cata linie ingusta a fost furata. A vrut sa faca o bucurie oamenilor saraci de aici si sa le aminteasca oficialitatilor ca traseul asta exista si ca se poate face un lucru bun. Printre sunetele acordeoanelor si ale saxofonului, Georg anunta si o prima victorie: "mai marii" orasului i-au propus sa reia cursele gratuite si in week-end-ul urmator.
Invaluita in aburii auriti de lumina apusului, locomotiva pufaie cuminte in gara din Abrud, dupa doua zile de aventuri. A fost o harababura pe cinste, insa cui ii mai pasa, cand atata veselie, atatea nostalgii si emotii ne-au insotit la drum, cand, pret de cateva ore, am respirat aerul unui alt secol si am inteles farmecul unei calatorii cu mocanita, de care multi dintre noi auzisera doar. La doi pasi de ea, acompaniat de vioara lui Anton, Feri o tine una si buna si isi canta romantele fericit, cu bratele deschise si cu capul dat pe spate. "S-au scuturaaaat toti trandafiriiiiii!"

(Fotografiile autorului)