Vals romanesc la Venetia

Muzicienii romani din Piata San Marco fascineaza in fiecare zi un intreg mapamond.

"Ati cantat minunat aseara!"

Dimineata de toamna la Venetia. La ceasul noua si jumatate, cinci oameni nespus de eleganti strabat puhoiul de turisti din Piata San Marco. In ciuda orei matinale, ei poarta fracuri si papioane negre, camasi albe, impecabile, plete lucitoare, bine intinse pe spate. Merg aproape umar langa umar, fara sa vorbeasca intre ei. In maini cara niste cutii lungi si negre, in forma de instrumente muzicale. Cei cinci pasesc aproape la fel. O anumita calcatura demna, maiestuoasa, cu pieptul putin inainte, umflat de adierea proaspata a lagunei si privirea inaltata spre vazduhul albastru, prin care zboara puzderii de porumbei. Ciudat, desi piata e ticsita aproape numai de turisti, oameni cat se poate de amestecati, de toate natiile si culorile pamantului, multi dintre acesti straini ii saluta pe cei cinci barbati, ba chiar cu mare respect. Cativa americani ii arata din departare cu degetul, de parca i-ar recunoaste de undeva. Niste japonezi ii opresc cateva secunde si le cer permisiunea sa-i fotografieze. "You sang wonderful last night!", zic. "Ati cantat minunat aseara..." Iar cei cinci muzicieni romani multumesc, inclinand usor din cap si pornesc mai departe, printr-o Venetie inundata de aurul toamnei, de iubire si basm.

***

Un podium imbracat cu matase alba. O scena alba, leganata parca de vant, in fata unei grandioase terase din mijlocul Pietei San Marco. Celebra "Cafe Lavena" neschimbata de sute de ani, cafeneaua pe unde va fi benchetuit altadata "preotul rosu", venetianul Antonio Vivaldi, locul cel mai drag pentru Wagner, care zabovea ore-n sir pe scaunele acestei terase, ascultand vechi fanfare, imprastiind graunte porumbeilor, scriind infrigurat pe colturi de hartie intregi simfonii. Si locul ultimului film al lui Zefirelli, care avea sa ii supravietuiasca: Moarte la Venetia.
Ar trebui sa-i vedeti acum pe cei cinci muzicieni cu cata migala isi scot instrumentele din cutii, cu cat respect se invita unii pe altii sa se aseze pe scena. Iata-i in locurile lor, odihnindu-si pe genunchi degetele delicate. Si toti privesc neclintiti piata. Nu fac nici macar o scurta repetitie, nu rasfoiesc partituri. Au o atitudine atat de gratioasa, de expresiva, incat prin chenarul cel alb al scenei par personajele unui solemn si melancolic tablou, atarnat pe zidul innegrit de vremi al Palatului Dogilor. Pe dinaintea chipurilor lor incremenite trec in fiecare zi mii de oameni, in fiecare an zeci de milioane, din toate colturile mapamondului. Piata San Marco pe care o privesc e unul din cele mai vestite locuri ale lumii. Aici, peste doar cateva minute, vor incepe sa cante ei, romanii...

"Aaaa, romeni!..."

Sunt singurul care sta la masa, undeva in apropierea scenei. Singur la una din cele peste o suta de mese azurii ale celebrului restaurant, intinse pana departe in piata, singur, inconjurat de ametitorul Palat al Dogilor, ciugulind cat pot de rar dintr-o inghetata ce costa vreo 20 de euro, dar n-am incotro, caci trebuie sa-i vad de aproape pe muzicienii romani care vor canta intr-una din cele mai scumpe cafenele ale Venetiei. Chelneri cu jiletci albe, pe care atarna fireturi aurii ca de general, forfotesc printre mese si-mi zambesc prietenosi. Un porumbel alburiu mi se aseaza pe umar si, oricat incerc sa ma scutur, el tot nu se da jos. Intorcand capul si privindu-l, mi-e teama, pentru o clipa, ca ar putea sa imi scoata ochii cu ciocul sau mic si incovoiat.
Si gata, este ora zece. Violonistul, seful orchestrei, maestrul Ioan "Giovani" Balan, se ridica in picioare. Barbat impunator, puternic, cu barba alba, tunsa scurt si ochi ce te scruteaza patrunzator pe deasupra ramelor subtiri ale ochelarilor, face un pas inainte, pana la marginea scenei, deschizand bratele, de parca ar vrea sa "se ofere" astfel lumii intregi. La inceput, nici un turist nu catadicseste a se opri din promenada, nimeni din imensitatea pietei nu-i observa discreta reverenta. Insa, dupa doar cateva acorduri ale viorii, cele dintai priviri incep sa se intoarca mirate. I-am privit cu atentie pe unii trecatori: gesturi largi sunt blocate la jumatate si, dupa ce ciulesc putin urechea, oamenii isi spun probabil in minte "ce-o fi asta?", indreptandu-se aproape masinal catre scena. Trupa lui Ioan Balan canta valsuri. Valsuri vieneze, valsuri de Strauss. Si totusi, ceva din mladierea duioasa a sunetelor, ceva din aleanul dulce al arcusului si al acordeonului, chiar din concreta traire pe scena a muzicienilor, toate acestea te duc cu gandul spre lumi vechi si nepangarite, spre armonii stranii si totusi autentice, spre o frumoasa nebunie pierduta de mult. Dupa numai cinci minute, la capatul terasei se aduna vreo suta de oameni. Inca nu se hotarasc sa se aseze la mese. Stau in picioare si asculta, cu gura intredeschisa, ca hipnotizati. Apoi aplauda. Aplauda mult. Se intreaba intre ei soptit, complice, cine or fi acesti muzicieni. Un barbat se desprinde din grup, porneste printre mese si intreaba chelnerii. Se intoarce si, dupa cateva clipe, din multime se ridica un murmur: "Aaaa, romeni!..." Ochii oamenilor se maresc de bucurie. "Aaa, romani", care vasazica, asa se explica. "Aaa, romani...", care vasazica, e clar ca urmeaza muzica de calitate. Imediat dupa aceasta veste buna, vreo douazeci de occidentali aleg sa nu mai priveasca "de gratis", ci sa se aseze la mese. Iar eu merg spre un colt al scenei si-i felicit din tot sufletul pe cei cinci muzicieni ai mei. Le zic ca nu auzisem, nu citisem nicaieri, prin ziare sau aiurea, despre romanii care canta profesionist la Venetia. Si le mai zic ca neaparat trebuie sa facem astazi un interviu.

O renumita scoala de muzicieni

Trebuie spus, mai intai, ca sunt trei astfel de "cafenele istorice" in Piata San Marco, dar pe timpul zilei se canta numai la doua. Lavena, cea cu romanii, si Quadri, acolo unde canta o orchestra cat se poate de clasica, venetiana. Cele doua orchestre performeaza pe rand, cate zece minute fiecare. Imediat ce termina prima, la vreo cincizeci de pasi incepe sa cante formatia cealalta, astfel ca intre cele doua orchestre exista o veritabila concurenta: cu cat oamenilor le place muzica mai mult, cu atat se vor apropia mai mult de restaurant, putandu-se preschimba in musterii.
Interviul nostru e faramitat, asadar, in desele pauze dintre cantari, atunci cand romanii lasa loc venetienilor. Violonistul Ioan Balan coboara de pe scena si se indreapta cu pasi rari spre masa la care stau. Zambeste fin, fumeaza tigari lungi si scumpe, raspunde cu o inocenta de copil tuturor intrebarilor. Se bucura sincer, vizibil, ca s-a intalnit cu un roman de-al lui. Mi-i arata voios pe cei de pe scena, imi spune ca toti sunt membri de seama ai filarmonicilor din Iasi, Bucuresti, Chisinau, profesori ai celor mai inalte scoli de muzica, ca nu e nici pe departe singura orchestra romaneasca din Italia, ci ea face parte dintr-o uriasa institutie numita "Cafe-Concerto Strauss", fondata prin anii 90 de celebrul violonist Cristian Pintilie (azi director artistic), care a selectat printr-un concurs sever pe unii dintre cei mai buni muzicieni ai Romaniei si care sustine astazi spectacole pe cele mai selecte nave de croaziera, in cele mai luxoase restaurante din Italia si din Europa. "Va spun cinstit si nu-mi pare deloc bine sa va marturisesc asta: suntem mult, mult mai cunoscuti in "lumea buna" a Italiei decat in Romania. Nu e vorba neaparat de faptul ca la noi muzica aceasta de cafE-concert nu este "intrebata" si apreciata, ca arareori o mai auzi pana si la Hilton, Marriot ori la Sofitelul din Bucuresti, preferandu-se sunetele acelea asurzitoare, de discoteca sau de pahar, pe care le stim cu totii. E vorba, mai ales, de conditia artistului roman. Aici vin oameni din toata lumea. La sfarsit, se apropie sa ne felicite si ne intreaba de unde suntem. Cand aud ca din Romania, zic: "Oh, e chiaro...", "Yes, of course...". Cu alte cuvinte, acum se intelege, nu mai discutam! Asta pentru ca, fara exagerare, scoala romanesca de muzica este astazi una din cele mai renumite ale lumii. Oriunde se aude ca va canta un roman, e sigur ca acolo va fi succes. A spune ca esti muzician roman e, peste tot, un avantaj, o mandrie, un certificat al valorii. In ce ma priveste, de 30 de ani cant in Filarmonica din Iasi, numai de vreo opt in strainatate. Familia mea e in Romania, ma simt roman pe de-a-ntregul si mandru de asta, n-as putea in ruptul capului sa ma stabilesc vreodata pe aici. Cat timp nu sunt plecat cu formatia de cafE-concert, cant cu colegii mei ieseni, adesea in turnee tot prin strainatate, in cele mai mari sali de concerte ale Europei, si avem acelasi succes. Insa de multe ori, va spun sincer, ma apuca o ciuda cumplita cand ma gandesc ca prietenii mei muzicieni de acasa, poate instrumentisti mai buni decat mine, traiesc in conditii financiare modeste si nu sunt apreciati pe cat ar trebui. Vorbesc de muzicieni mari, muzicieni adevarati. Aici ma mai uit la televizor, la tot felul de emisiuni romanesti cu "vedete" si mi se face rau. E umilitor, e jignitor!... Cum e posibil ca romanii sa se uite la asa ceva?... Si totusi, nu stiu de ce, dupa cateva luni de plecari, mereu mi se face dor, teribil de dor, groaznic de dor sa ma intorc acasa..." Se termina pauza de cincisprezece minute, iar maestrul Giovani Balan se intoarce pe scena mult mai ingandurat.

Un reporter in zbor

Afland ca sunt reporter roman, prieten cu muzicienii Lavenei, un chelner roscat imi ofera gratuit, pe o tavita de aur, un pahar de vin rosu. "Suntem onorati daca acceptati", zice. Acum, pe scena se canta piese cunoscute, din filme celebre - "Memory", "New York, New York", "Sunetul muzicii" -, interpretate insa intr-o maniera simfonica, tandra, plina de suflet. Ti-e drag sa-i privesti pe cei cinci romani cantand. Maestrul Dan Dinca tinand contrabasul strans la piept, ca pe o femeie, tanarul acordeonist basarabean Andrei Oloieru, privind calm partitura, insa mereu cu un zambet mustacit in coltul gurii, maestrul Ion Balan, culcandu-si capul pe patul de lemn al viorii, privind publicul cu un fel de disperare in ochii sai parca inrositi de lacrimi. E impresionant felul in care muzica acestor romani reuseste sa-i infrateasca pe trecatorii din Piata San Marco. Am vazut oameni bogati uitand de sine, descheindu-si sacoul, largindu-si nodul cravatei si pornind sa valseze singuri prin piata. Am vazut sute de saruturi. Am vazut palme uscate de pensionari unindu-se discret pe sub mese, batrani obraz langa obraz, privind amandoi, imbratisati, catre scena. Straini de la mese vecine isi zambesc, se bucura ca sunt impreuna, se mai si indragostesc din cand in cand, poate. O japoneza frumoasa isi abandoneaza aparatul de fotografiat pe dalele de piatra si incepe sa danseze menuet in stil medieval, cu un negru. Cativa spanioli, ori poate mexicani, infierbantati de patosul muzicii, aplauda cu bratele sus si hotarasc brusc sa se imbete de dimineata. Americani incremeniti la mese asculta cu degetele inclestate deasupra gurii, ca intr-o rugaciune. De la o vreme insa, muzicienii de pe scena par sa cante parca doar pentru mine, romanul din primul rand. Clarinetistul ma fixeaza mereu, razand cu ochii. Contrabasistul Dinca imi face semn cu mana sa mai stau, sa mai ascult si urmatoarea piesa. Maestrul Balan imi anunta melodiile cu voce tare - "Acum urmeaza muzica din "Casablanca"!" - sau anumite pasaje - "Fiti atent acum!", "ascultati acordeonul!" -, fericit sa-mi impartaseasca din simtirile lui, fara sa-i mai pese de restul lumii. Si, privindu-i pe toti oamenii astia din piata cum aplauda frenetic, privindu-i de acolo, de la masa din fata scenei, ma simt deodata mandru, mandru pana la Dumnezeu ca sunt roman, de parca as fi cantat eu insumi, de parca intreg mapamondul ar fi dansat pana acum in jurul meu, pe o muzica inchipuita de mine.

Sufletul inger

Aveau sa urmeze alte pauze si alte cantari. Uverturi de Mozart, Rossini, Bethoveen, Vivaldi, sau chiar fragmente din simfonii... Odata, fara a se opri din cantat, maestrul Ioan "Giovani" Balan a iesit din nou pana la marginea scenei, ridicandu-si privirea spre cer. Chiar in clipa aceea, din inalt au inceput sa cada pe fruntea sa primii stropi de ploaie. Unu, doi, trei... Si violonistul a clipit des si a zambit si a cantat mai departe... Ploua marunt, tomnatic, peste Piata San Marco, dar oamenii lumii intregi raman la mesele lor si asculta. Ma intorc si privesc si eu in directia in care a privit muzicianul. Nu stiu de ce, dar imi vine in minte ideea ca el nu s-a uitat la cerul gol, ci undeva precis, poate spre cupolele aurite ale Basilicii San Marco, poate spre varful turnului campanilei, acolo unde se afla un inger. Un inger cu aripi mari, si o mana ridicata deasupra pietei, in semn de larga binecuvantare. "Da, ati banuit bine", imi va spune apoi violonistul, de-a dreptul surprins de mica mea intuitie. "Da, ingerul de pe turn il priveam. Ma uit la el adesea in timp ce cant. Nu stiu de ce, asa m-am obisnuit. Si, cu timpul, am observat la ingerul acesta ceva neobisnuit: atunci cand se apropie ploaie sau furtuna dinspre mare, el se intoarce cu fata spre piata. Habar n-am, poate ca asa a fost facut, in functie de curentii de aer, desi n-am citit nicaieri despre asta. Se intoarce cu fata incoace, spre scena mea, si chiar se inclina putin, incet, abia sesizabil. Dar se mai intampla o coincidenta, o superstitie de-a mea daca vreti: eu, ca muzician, trebuie mereu sa simt tensiunea pietei, a publicului, sa "simt sufletul" tuturor oamenilor care ma asculta. O mie de oameni sunt adesea pentru mine ca un singur om, un om care poate fi vesel, posomorat, melancolic... Ei bine, atunci cand piata e trista, searbada, cu sufletul cenusiu, ingerul parca ma anunta, "imi da un semn": se inclina cu fata spre scena, de parca s-ar apropia furtuna, de parca ar vrea sa ne dojeneasca pe mine si pe toti oamenii. Am verificat lucrul asta si mereu a fost la fel. Eu ma uit la inger si, cand il vad ca sta intors, inchid ochii si ma straduiesc sa cant si mai bine, sa pun suflet in absolut fiecare nota care iese din vioara asta a mea. Si de fiecare data cand cant cu sufletul, intotdeauna ingerul ramane drept, nemiscat, cu fata catre mare. Suflet, ma intelegeti?! Am convingerea ca noi, romanii, avem ceva in plus, ceva ce la alti muzicieni ai Europei s-a cam pierdut: tocmai acel "feeling", o anume dulceata in a canta, un har care ne este dat si de la Cel de Sus, dar care vine, poate, si dintr-o lunga suferinta. Cand am plecat de acasa, din Iasi, ningea. Abia trecusera sarbatorile de iarna. Mi s-a spus ca voi avea un turneu de maximum trei saptamani pe o nava de croaziera. Sotia mea mi-a facut o valijoara cu patru schimburi, doua camasi albe si un costum de haine. Am plecat pentru trei saptamani si am ramas noua luni. De fiecare data cand cant, ma gandesc la sotia mea, la fetita mea. De fiecare data cand cant, cant cu dor de Iasul meu drag..."
Aici, in Piata San Marco din Venetia, la orele unu ale amiezii, sute de oameni stau la mesele cafenelei Lavena, asteptandu-l pe maestrul Ioan "Giovani" Balan sa urce iarasi pe scena. La numai cincizeci de pasi, acolo unde canta venetienii, nici macar un sfert din mese nu au fost ocupate.

O noapte pe deplin romaneasca

Noapte la Venetia. S-au aprins luminile pe Palatul Dogilor. Doua brauri halucinante de faclii inconjoara Piata San Marco, preschimband vasta intindere lucioasa de mozaic intr-un lac stralucitor. Totul in jur e numai muzica si iubire. Aflu ca la "Florian", a treia celebra terasa, cea mai indragita odinioara de catre Thomas Mann, canta tot romani. Tot ieseni, ca si maestrul Ioan Balan, sase muzicieni proveniti de la Filarmonica ieseana.
Pe scena Lavenei se afla acum alti romani. Un cvintet condus de tanarul violonist Gabriel Nita, discipol direct al maestrului Cristian Pintilie, care pur si simplu electrizeaza publicul. Multimea de oameni stransa in fata terasei nici macar nu se mai deplaseaza in pauze pina la Quadri, scena vecina, acolo unde canta venetienii. Nu vreau sa fiu malitios, dar asta e realitatea. Oamenii planetei raman pe loc in fata celor o suta de mese arhipline ale cafenelei romanilor, asteptand cu infrigurare o noua portie de desfatare muzicala. E, intr-adevar, spectaculos, violonistul acesta, Gabriel Nita. Barbat frumos, de o eleganta regala, cu suvite rebele ondulandu-se peste ochii negri, scantaietori, el fascineaza fie si numai prin simpla sa prezenta. Iar in mainile sale, vioara devine vrajita. Strainii danseaza, valseaza dezinvolti, batranii intre ei, copii cu parinti, indragostiti care s-au cunoscut doar de cateva minute si in privirile tuturor se citeste o netarmurita recunostinta pentru artistii care i-au facut sa se simta bine o noapte, o singura noapte la Venetia.
Pauza. Pauza lunga. Violonistul intinde autoritar arcusul spre noi, grupul de reporteri romani, ca pe un sceptru de rege. De parca ar vrea sa luam aminte... Abia dupa cateva clipe ma dezmeticesc si inteleg: da, in piata San Marco se canta muzica romaneasca! Peste multimile de oameni ai lumii rasuna "Rapsodia Romana"!... Apoi "Calusul", "Balada" lui Ciprian Porumbescu si "Ciocarlia", cantata demonic de frumos, pana ce firele albe ale arcusului se rup, se desprind, se invart nebuneste prin aer, asemeni unui bici sfichiuitor. O repriza intreaga numai de cantece romanesti! Si, ciudat, dupa putina vreme, oamenii din piata incep parca si ei "sa simta" putin romaneste. De unde a stiut un englez tinerel sa purceada spre scena si sa ceara artistilor piesa "Joc", de Grigoras Dinicu? De unde Dumnezeu sfantul or fi invatat cei patru norvegieni blonzi ca spicul de griu sa horeasca? Sa se prinda cu bratele de dupa umeri si sa se invarta ca turbatii, stanga unu-dreapta doi, pe melodia Ciuleandrei? Nu cred sa le fi explicat cineva cum se incinge vreo hora, vreodata. Si, atunci, de unde au stiut?...
Concertul se termina la ceasul unu din noapte. Violonistul Gabriel Nita mai zaboveste putin pe scena, singur, privind multimea care se imprastie incet, catre hoteluri. Pare istovit si, totusi, pe deplin impacat cu sine. "Stiti, astazi, eu am implinit 37 de ani", avea sa-mi marturiseasca, intr-un tarziu. "Da, a fost ziua mea. A nu stiu cata aniversare pe care mi-o petrec departe de casa, printre straini. Acum, la sfarsitul concertului, un om american a venit langa mine si mi-a multumit. Mi-a strans mana si mi-a spus simplu, normal: "multumesc". L-am intrebat de ce-mi multumeste, iar el mi-a raspuns ca e ultima lui noapte petrecuta la Venetia si ca ceea ce-i va ramane in amintire nu va fi nici Piata San Marco, nici Palatul Dogilor, nici Puntea Suspinelor, nici sticlaria de la Murano si nici superbele basilici sau canale ale "Orasului lagunelor", ci crede ca-si va aminti in primul rand de noaptea aceasta de vis. Mi-a zis asa: "Pentru mine, Venetia a insemnat de fapt voi, muzicienii romani!". Iar aceste vorbe simple au fost cel mai frumos dar pe care l-as putea primi de ziua mea, vreodata."

Fotografii: Horia Turcanu