Rugaciuni romanesti peste Prut

Povesti basarabene

Neamul de peste ape

Tusa Stefana are casa pe un deal. De-acolo, poate sa vada printre salcami iazurile cu pesti lucitori, intinse ca niste margele in lunca Prutului. Cand e vreme buna afara, cand si-a ispravit treburile prin gospodarie, duminica si-n alte sarbatori, tusa Stefana iese la poarta si se aseaza pe bancuta de lemn ce are picioarele ingropate in lutul galbui. Atunci, in clipele acelea, se poate gandi la multe, dar cel mai mult ii place sa se gandeasca la neamul ei venit de dincolo de ape, in urma turmelor de oi, de pe langa Sibiu, si ajuns aici, in sudul Basarabiei, aproape de locul in care se varsa Prutul in Dunare. "Stefania Ivanovna imi zice", isi incepe ea povestea, "si m-am nascut la Craciunu din 1923, adeca de 24 decemvre, iaca-asa. Butu (bunicul) nostru, Toma, se tragea de dincolo de Prut, din Romania. Toma Gherman il chema si-am sa va povestesc cum a ajuns el aici, la noi, in Giurgiulesti. Zicea ca a fost luat la razboi cu taru, au fost luati multi atuncea, toti tinerii. Nu stiu sa va spun cand au fost luptele alea, or fi fost pe la o mie opt sute, ori mai tarziu, nu stiu bine. Numai ca Butu a bagat de seama, cand a trecut spre Dunare, ce lunci bune de oi sunt pe-aici si, cand s-a ispravit razboiu, si-a luat oile de-acolo, de-acasa din Romania, si-a venit cu ele aici, in sat. Au mai venit si altii, unii nici macar nu s-au mai intors din razboi acolo, la casele lor din munti. Si Butu-so lu alde Petrica, Ion Mocanu, se tragea tot din Ardeal. Erau tineri pe-atunci si si-au gasit aici fete bune, s-au insurat si n-au mai plecat. Oamenii de pe aici le zaceau "ungureni" ori "austrieci", da ei erau romani, romani buni. Butu Gherman si-a luat nevasta de-aici, din sat, pe tata Marita, Marita Cosarita ii zicea, si dupa ce s-au luat, n-a mai plecat de aici. Un sa plece? Pe Bata (bunica) Marita n-am apucat-o, o murit cand eram inca mica tare, da Butu Toma a trait 95 de ani si, cand era deja batran si nu mai putea sa iasa la camp, statea acasa cu noi, nepotii, si ne spunea povestea asta cu neamul de oieri veniti in Basarabia din Ardeal. Pe urma, el a avut un fecior, pe tata. Tata a avut sase fete, adica noi, din care am mai ramas numai trei: Tudora, Marusia si eu, celelalte au murit. Si eu, la randul meu, tot sase fete am avut. Asta-i neamul ce-a trecut, ca de-acuma, daca mai povestim si de fete si de nepoti, nu mai terminam panan seara."

Mieii albi

[/img] Pe ulita ei, marginita pe-o parte de-o rapa plina de tufe de boz, tusa Stefana are cei mai multi copii si stranepoti. Cand se-aduna toti, se umple curtea. Toata viata ei s-ar putea opri la cateva vorbe: a facut prunci si s-a chinuit sa-i creasca. Dar acolo, in Basarabia de-atatea ori insangerata, a creste prunci in limba romana, in legea neamului romanesc, nu a fost intotdeauna usor.
"In 1944 m-am maritat si din 1945 am inceput sa facem copii, pana in 1962. Asa erea timpurile. Am dat zor inainte si am facut copii pana am terminat. Nu erea ca acu. Ai facut unu si te opresti. Nuu... erea ca la colhoz... dadeam zor sa terminam cota... ha, ha, ha... Uite-asa am dat si noi zor, eu si cu Sava, si am terminat cu cota la copii. Nu mi-a parut rau c-au fost multi, ca asa a vrut Dumnezeu. Fetele sunt averea noastra. Pentru ele am trudit. Mi-aduc aminte ca erau ca niste miei albi cand se faceau mai marisoare si intrau prin iarba. Pana se faceau de gradinita, de doi ani, ma duceam cu ele la deal, la spinare. Buleandra in spate si pruncu in ea. Il luam acolo, la camp, unde aveam de muncit. Ne suiam in caruta, cu toti copiii. Si ne duceam la camp. Aveam niste bete pe care le bagam in pamant, intindeam un plas de la betele alea, puneam o buleandra pe pamant si acolo puneam copiii sa stea si noi mergeam si lucram ce erea, de sapat, de prasit, de cules. Mai veneam la ei, le dadeam sa suga la aia mici, ii adurneam si apoi mergeam iar la sapa. Ne duceam la prasila, la popusoi, la colhoz. Erea frig, erea ploaie, erea vant, mergeam la lucru pe orice vreme, ca eream multi si erea nevoie de mancare. Erea in 53 si eream de-acuma groasa cu Ioana. Si m-am dus la popusoi cu caruta, tocma-n camp, catra padure. Am cules toata ziua popusoi si am incarcat caruta. Cand a venit sara, m-am urcat in caruta si am venit acasa. Am mancat, si peste noapte, hopa, nevoie mare! - am nascut-o pe Ioana. Pana-n ziua am nascut-o. Na, poftim! Vezi cum ereau timpurile inainte?! Lucram pana nasteam. Ne ajuta Baba Gafia. Cand vedeam ca se apropie ceasu, il trimeteam pe Sava: "Mai, du-te de cheama pe mama si pe moasa Gafia", si el se ducea repejor. Asa erea pe-atunci... Da ce bucurie era pe noi cand se nastea un prunc! Doamne, Doamne..."

Vorba neamului

[/img]Suntem in bucataria matusii Stefana. Pe pereti, inramate, multe fotografii cu fetele, cu ginerii si cu nepotii, fotografii tinute intre stergare brodate, ca icoanele. Intra in casa si Mos Sava, barbatul tusei Stefana. Cand vede ca povestim de fete, ochii i se lumineaza si i se umplu de lacrimi. Nici una dintre fete nu sta cu ei. Au plecat la casele lor si ei au ramas singuri, sa se ingrijeasca unul pe altul si sa-si aduca aminte de anii cand erau mai tineri. "Dupa ce-au mai crescut, le-am dat la scoala si-apoi, cand au fost mari de-acuma, le-am maritat pe rand, pe fiecare cum i-a fost norocul. Suntem multumiti. Le-am invatat de bine si ne-au ascultat. Mai intai le-am invatat sa-si tie vorba neamului lor, adica sa nu uite ca sunt din neam de romani ca, vedeti dumneavoastra, la noi multi au trebuit sa se amestece cu altii si sa vorbeasca alta limba. Chiar daca a fost o vreme cand a trebuit sa vorbeasca si ruseste, fetele mele vorbesc limba in care le-am crescut. Si ele, si nepotii. De la botez si pana ce le-am maritat, noi am pastrat obiceiul pe care l-am mostenit de la parinti si bunici, obicei romanesc, ca suntem romani doara. Si rugaciunile le-am spus in casa numai in limba romana. Si-nainte de-a manca Ii multumim lui Dumnezeu in romaneste.
Mai demult, am avut biserica mare in sat, biserica buna. Au daramat-o comunistii. Doamne, s-a cutremurat inima in mine cand am vazut cum au sters-o de pe fata pamantului. S-au chinuit mult pana s-o dea jos, au legat-o cu funii si-au tras de ea cu tractoarele. Da Dumnezeu n-a dormit. Praful s-a ales de neamul aluia care a smuls crucea de pe turla bisericii. S-a risipit in accidente si in batai. Acum n-avem biserica, preotul tine slujba intr-o casa si clopotele sunt agatate intr-o poarta, unde vor cei mai tineri sa faca biserica noua. Dar e greu sa aduni bani, lumea pe aici, pe la noi, e cam saraca. Si multi s-au indepartat de cele sfinte, daca n-a fost biserica atata vreme in sat. Noi, batranii, mai stim ce e de facut si le povestim si la astia mai tineri. Cand e vreun botez, o logodna, o nunta, apoi vin si ne intreaba cum se face una, cum se face alta, cum se duce pruncu la biserica labotez, cum sa-i puna nasa numele dupa nume din neamul ei, cum sa ia mirele mireasa de-acasa, rugaciunile de iertare catre parinti si catre frati, cum isi schimba mireasa fataua cu naframa adusa de nanasa. Apoi, despre zestrea fetelor ne intreaba, ca noi, daca am maritat sase, stim ce e de facut. Zestrea e dupa cata putere ai s-o faci. Oricum, trebuie sa le dai trei iorgane, trei dusage, un matraz tesut in razboi. Eu teseam, fetele coseau, faceau dantele. Faceam in casa tot ce le trebuia. Le-am invatat de mici sa coasa, sa lucreze. Eu cred ca asta-i cea mai mare zestre pe care le-am dat-o: le-am invatat sa se roage romaneste, sa-si faca cruce si sa tina fraul casei in maini. Asa au facut parintii nostri, buneii nostri si nu ne putem departa de la ce-am mostenit de la ei. Acuma fetele-s la casele lor si noi am ramas sa ne vedem de batranete si sa ne gandim la anii care au fost."

(Fotografiile autoarei)