Targ de toamna la Bran - Margelareasa din Linu Salvei

Si-a ales cel mai bun loc, chiar la intrarea in castelul Bran. Imbracata in costum popular bistritean, cu fota vrastata si palarie de paie ornamentata cu braulet de flori stilizate, Virginia Linu pare mai degraba o tanara soata iesita la poarta casei, asa cum se obisnuieste in sfanta zi de duminica, cand treburile gospodariei mai pot astepta si oamenii din sat se intorc de la biserica.

Cu spatele drept si privirea mandra, mereu inainte, are ceva din aristocratia taraneasca a munteanului din Nasaud.
E studenta la stiintele comunicarii in Cluj, dar vorbirea leganat ardeleneasca, straiele de sarbatoare si buna cuviinta o arata ceea ce este de fapt - fata cea mica si harnica a familiei Linu din Salva, cea care a invatat de la mama ei mestesugul zadiei si al margelelor, al cusaturilor si al culorilor potrivite pe catrinta.
In spate si pe masuta din fata sta insirata comoara ei: bertite, zadii si bratarici, pieptare si camesi, cu saruri si cu pene, pe panza de Panama sau pe borangic. Toate au o istorie si un mic secret, o poveste anume si o migala aparte, care nu seamana niciodata una cu alta. Pentru o bratarica stai 20 de minute, pentru un pieptar 10 zile cel putin. O bertita lata o termini in 2-3 ore, un chimir nu-l gati nici in 3 luni. Camesile au si ele taina lor. Culorile aprinse de rosu sau verde sunt pentru fete si fatuci. Cele de negru si gri, pentru femei coapte sau pentru vadane. Naframa de par este numai pentru sarbatoare. Naframa de iarna are obligatoriu ciucuri. Costumul de baiat are "brau pe picior" inflorat si musai pe cap clopul cu paun. Dupa nunta, nu mai ai voie sa le porti - barbatii trec la clopurile de toata ziua, iar femeile la "cheptarul infundat"; trec la simplitate, la alb si negru.
Daca te pricepi, costumul popular spune multe despre om, despre varsta, avere si stare sociala: cu cat margelele sunt mai inflorate, cu atat omul e mai bogat si mai harnic; cu cat nuantele sunt mai aprinse, cu atat stapanul straielor este mai tanar si mai dornic de maritis. Virginia Linu din Salva ne explica diferentele si, cu o mandrie aparte, arata obiectul cel mai de pret - cureaua cu margele. Este ceva extraordinar, o veritabila opera de arta. Plina de ornamente si cusaturi maruntite, cureaua pare un tablou viu si nervos ce da sa iasa din rama. Aproape ca te dor ochii de atata rosu si verde, dar, privind mai atent, descoperi ca pe fibra curelei stau atent desenate semnele unui basm, ale unui intreg descant, menit sa apere si sa aduca noroc celui care o poarta: paunul infoiat si ursul cel greoi, cerbul si fluturii zanateci, strecurandu-se printre flori. Pieptarul si chimirul sunt un fel de goblen taranesc, plin de personaje si simboluri magice, de forme si culori, numite de satenii de pe Valea Muresului, pana departe pe Valea Sarcutei, in vorbe alintate, ca de poem: albastru viorel, albastru ca cerul, rosu de nou, roznuc de nou, culori musede (inchise), de mustar sau mozgrame (kakiurile), cununa cu oglinzi sau naframi cu struturi (inflorituri), zadii cu pene, cu margele, cu jumatati de crucita.
Fata cea mica a Linului din Salva nu sta o clipa locului - vinde, sta de vorba cu turistii, scoate din sacosele pantecoase bogatie de stergare, straite sau camesi, toate cusute de mana ei, cu pricepere si mult drag, asa cum a invatat-o mama ei. Orice lucru se coase cu ata si o tara de iubire. Altcumva, esti carpaci, croitor de toata mana.
La Bistrita, unde isi petrece vacantele de studenta, Virginia Linu preda copiilor mestesugul margelelor si al naframelor instrutite. Ii invata sa potriveasca ata si culorile, starnindu-le mandria de a oferi celor dragi ceva facut de mana lor. Chiar daca sunt oraseni, copiii inteleg ca arta populara nu e ceva de rusine, ca, jucandu-se cu acul si ata colorata, regasesc pe panza o parte din sufletul lor. In inocenta lor, redescopera ceea ce altii au pierdut demult. Vorbind despre datini si traditii, despre viitorul satului romanesc, Virginia Linu e optimista. Inca mai exista interes pentru arta populara si oameni care sa imbrace la sarbatoare straiele de fala; inca mai traiesc mesteri populari de la care sa inveti taina si dichisul meseriei, drumul cusaturii si dreapta tocmire a culorilor. Lucrul simplu si facut de mana ramane. Ca vinul cel vechi, anii ii adauga in eleganta si rafinament. E timpul sa ne intoarcem, fie si printr-o singura podoaba taraneasca (o ie sau un zgardan), la frumosul netipator si trudit cu migala. In ultimii ani, mai ales dupa revolutie, s-au pierdut multe lucruri minunate. Costume de sute de ani, covoare unicat, marame fara pret, fie s-au aruncat, fie au luat drumul strainatatii. "Nu le-am apreciat pentru ca le-am avut", zice Virginia Linu. "Acum, cand turistii cauta innebuniti lucruri romanesti vechi si autentice, taranii s-au dumirit. Ma tem ca e cam tarziu, dar, vorba mamei, nu ne lasam, merem inainte. Coasem si instrutim. Ar fi si pacat sa lasi atatea culori de albastru viorel, de rozuc si rosu de nou intr-un ungher, nefolosite. Fara costumele noastre romanesti n-ar mai fi niciunde sarbatoare. Iar fara sarbatoare am pieri cu totii. Ar fi ca o dimineata in care, deschizand fereastra, ai vedea ridicandu-se la orizont un soare de taciune."

Fotografii de Emanuel Tanjala