Cantecul Zorilor

- Printre gugulanii din satele muntoase ale Banatului, cultul mortilor se pastreaza ca in urma cu mii de ani. In gospodariile lor bogate si rasfatate, taranii de azi cred la fel ca stramosii lor, dacii, ca sufletul omului este nemuritor -

Femeile stele

"Da-le dalbe zori! Da-le zori surori! Zori dac-ar veni..." Batranul dascal de tara nu reuseste in nici un chip sa-si aminteasca. Cantecul asta il macina. Sta incruntat, cu degetele infipte adanc in barbie, privind spre muntii din jur. Ochii ii sunt inrositi de concentrare, agitati, cautand parca un raspuns de la sihastria padurilor. "Zorilor, surorilor..." E un cantec vechi, l-a auzit de copil aici, la el in sat. Are niste cuvinte stranii, profunde, despre o femeie care-si spala barbatul mort pe amandoua mainile, doua maini ca doua cai intinse spre lumea de dincolo. Doamne, de ce nu si-l aminteste? Incearca sa fredoneze, are in minte ritmul acela taraganat, cu fiecare vers repetat prelung, asemeni unui dangat de clopot - o data inalt, strigat catre cer, o data jos, tanguit, ca o chemare tainica spre pamant...
Stam intr-o veranda cu ferestre largi, prin care se vede gospodaria mare si ingrijita a dascalului, cu multele ei acareturi, iar deasupra acestora, inaltandu-se pana-n varful cerului, piscurile inca inzapezite ale Muntelui Mic, muntele plin de legenda al gugulanilor cu sange de daci. Peste acest munte rasare soarele in sat. Cand sa fi fost prima data cand a ascultat el cantecul zorilor? Sa tot fi trecut vreo saptezeci de ani, era copil mic atunci. Tine minte ca afara inca nu se luminase de ziua, bunicul sau era intins pe pat, pieptanat, imbracat in alb, ca un mire. Multi oameni stateau in jurul lui si plangeau. Si, deodata, chiar atunci cand au strigat cocosii pentru a treia oara, de undeva, din ulita, a pornit cantecul acesta. Tare, sfasietor, ca un tipat prelung de femeie... S-a ridicat pana la geam si a privit: bezna opaca, neclintita, fara suflet de om. Doar in mijlocul ulitei, trei luminite ce palpaiau ca trei stele gemene, aproape de pamant. Luminitele au ramas acolo aproape o ora, nemiscate, timp in care cantecul n-a contenit. Iar cand primele raze ale diminetii au inceput sa se reverse asupra satului de pe muchiile celeste ale Muntelui Mic si intunericul sa se risipeasca, in locul celor trei lumini au aparut, incet-incet, nascute parca din mirajul ceturilor diminetii, trei chipuri de femei batrane. Trei femei ce cantau, cu lumanarile in maini si cu ochii scaldati de lacrimi, in fata ferestrei bunicului. Satul avea "casi" mici, de barne, luminate palid, numai de opait. Se facea ziua, oamenii incepeau sa bajbaie pe ulita, manati de treburi, dar cele trei femei nu se opreau din cantat. In mainile lor, cele trei lumanari ardeau inca, in plina zi, flacarile le ajungeau pana aproape de degete si ceara le era cursa pe maini, pe colacii primiti in dar. Cantecul zorilor... Numai anumite femei - cele trei - il stiau si se pricepeau sa-l cante. Doar ele erau cele "alese", prin vaduvia cinstita si sfintenia lor, de intreaga obste sateasca, sa poata veni trei dimineti la rand, "dupa ce moare un mort", la fereastra lui. Au fost ultimele. Au murit, si dupa ele nu s-au mai nascut altele in satul Borlova, de sub poalele Muntelui Mic, care sa le calce pe urme. Dar chipurile lor l-au urmarit pe dascalul Nicolae Cocie, caci asa il cheama pe povestitorul meu, toata viata.

Calauzele sufletului

Satul Borlova e un sat imbratisat de paduri, la capatul unui drum ce pare sa se implante pur si simplu in piciorul muntelui. Daca te-ai fi uitat dinainte la el pe o harta, ai fi zis ca trebuie sa fie-n deplina izolare si pustnicie, poate fara lumina electrica, cine stie. Dar nu. Pe masura ce urca spre piscuri, drumul devine parca din ce in ce mai bun, casele tot mai mari, cu ziduri groase, din caramida, aproape toate "la rosu", parca abia zidite. Gospodarii trainice, enorme, cu bogatie de oi si de vite. Vezi cate un mosneag stirb, cenusiu, pe marginea drumului, cu cioareci peticiti si sfeter de lana plin de gauri, tacand mult si rasucind la tutun. N-ai da doua parale pe el. Pe urma il vezi cum intra pe poarta monumentala din spatele sau si porneste la lucru, calare pe tractorul rosu, stralucitor, proprietate personala. Aproape la fiecare casa vezi cate un asemenea tractor. Asta e ciudatenia acestor tinuturi, aveam sa-mi dau seama dupa zile intregi de peregrinari: aici toate legendele, stravechile credinte populare coboara la asfalt, fac casa buna cu avutia si foloasele civilizatiei. Nu ai neaparat nevoie de povestitori singuratici, pe care sa-i cauti prin stani sau bordeie din ascunzisurile muntilor. De pilda, acest profesor de biologie, fost director al scolii, Nicolae Cocie. Vorbeste despre priculici sangerosi, despre fete ale padurii, despre descantece si bosorcoaie intorcatoare de mana laptelui, cu aceeasi participare ca orice batran de-al locului, fara obisnuita teama a "intelectualului satului" de-a putea fi acuzat de fantasmagorii babesti. Crede in ele? Cum ar putea sa nu creada, daca le-a trait, daca le-a vazut! In viata sa, asemenea intamplari miraculoase au fost la tot pasul. El s-a nascut aici, el n-a parasit muntii astia decat atunci cand s-a dus pana la Timisoara, la o facultate, s-a dus anume ca sa se intoarca in sat, profesor. A fost dansator, unul dintre cei mai buni, formatia sa de dansuri a purtat renumele Borlovei in tara si-n lume. Iubeste satul la fel ca pe sine insusi.
La scoli inalte a invatat ca nu trebuie sa ne incredem in eresurile batranesti, ca legile naturii nu pot fi schimbate una-doua de puterile oculte ale omului. Si totusi, a fost partas la atatea patanii naprasnice, carora - cred - nici o stiinta din lume nu le va putea da vreodata de cap... A vazut el insusi cum un singur descantec, cateva versuri bolborosite de-o baba, anume tocmita de-o mandruta de la ei din sat, au facut din cel mai vrednic gospodar un narod fara capatai, care s-a lepadat de familie si umbla boland cu ochii largiti si c-o lumanare aprinsa, in puterea amiezii, zicand ca-l cauta pe Dumnezeu pe hudite. Mandruta a zis: "Maine va bolunzi!" si-asa a fost. Fiindca n-a vrut s-o ia pe ea si a indragit pe alta. Apoi, inca de copil, le-a vazut cu ochii lui pe batranele acelea zbarcite cum stateau dezbracate in pielea goala, primavara, in unda Sebesului, sub podul pe care treceau oile de la pasuni, cantand descantece si batand diavoleste cu palmele apa inghetata, iar dupa asta, ciopoare intregi de mioare treceau raul sterpe, fara a mai da pic de lapte...
Aici, in satul acesta, femeile au fost descantatoare. Femeile au facut cel mai mare rau si tot femeile au facut cel mai mare bine. Iar intre aceste femei "anumite", chipurile celor trei care "strigau" zorile au fost mereu, in amintirile batranului, invaluite de-o lumina divina. Apareau doar odata cu moartea. Uneori, lumea le si uita, de batrane si singure ce erau, iar cand oamenii le vedeau iarasi, cantand la fereastra vreunui mort, simteau nu spaima, ci parca un fel de ocrotire placuta. Nicolae Cocie are convingerea ca acest cantec al zorilor "indulcea durerea mortii". Zice ca acele femei erau un fel de "calauze ale sufletului", ca datorita rugaciunii si vietii lor ascunse, ascetice, ele reuseau pur si simplu sa "vorbeasca cu sufletul". "Ii "aduceau aminte" omului mort de viata lui viitoare si-i aratau caile, ii spuneau clar pe unde trebuia s-o ia pe lumea cealalta, il calauzeau pas cu pas, prin cele noua vami, pana la poarta cerului." Cand ascultai cuvintele cantecului zorilor, parca te gandeai si la tine, ca sufletul ti-i un pic nemuritor, ca femeile astea stiu precis pe unde-o sa se duca si ce-o sa faca. Si parca asa, deodata, nu-ti mai era nici tie teama de moarte. Acum, azi, nu si le mai aminteste pe "femeile zorilor" decat impreuna. Nu doar in zorii de zi ai nenumaratelor morti, ci si pasind in spatele inmormantarilor, departe de cortegiul indurerat, tinandu-se de brate ca intr-un lant, cantand, mereu cantand. In cimitir, la groapa, erau alte bocitoare. Femeile cu zorile nu se amestecau printre ele, nici printre cei din neamul mortului, care "se cantau" zgomotos langa mormant. Stateau deoparte si priveau tacut, de undeva de pe-un fundal inalt, cu capetele aplecate pe-o parte si ochii secati de lacrimi. Aveau intr-insele ceva nobil, de preotese pagane, venite dintr-un alt timp.

Imblanzitoarea de priculici

Le-a mai vazut apoi la moartea unui unches. Au aparut pe nesimtite, fara stirea gazdei, caci doar pe ascuns, fara stirea gazdei, se vine. Cei dinauntru au tresarit langa omul mort. De data asta, casa avea ferestrele spre apus, astfel ca femeile cantau intoarse cu spatele. Pe una parca o chema Albu, pe cealalta Lenuta lu Borlovanu, dar cel mai limpede isi aminteste de baba Maria a lu Bocovanu, o batrana ciolanoasa si smeada, care canta atat de frumos, incat se zicea despre dansa ca poate imblanzi cu glasul chiar suflete de strigoi ori de priculici. Dascalul isi ridica ochii parca de undeva dinlauntrul sau si cauta in jur, clipind des, pe sub arcurile sprancenelor inca negre ca abanosul, dezmeticindu-se cu greu din umbrele amintirilor. Imi pare c-ar cauta un punct de sprijin, ceva de care are nevoie ca sa coboare iarasi in abisurile imprejurarilor de demult. "Ano, pofteste te rog putin, fii buna!...". Pe o a doua usa a verandei, cea care da inspre curte, apare o femeie maruntica, cu ochii negri, sticlitori, zambind plina de bunatate spre musafiri. E Ana Cocie, blajina nevastica a dascalului, fosta invatatoare in sat, ce pastreaza parca si azi un chip de scolarita oachesa, cu tamplele luminoase si parul frumos, pieptanat cuminte pe o parte, abia atins de argintul anilor. Are manecile suflecate, pieptul ii tresalta de atata umblatura fara ragaz. "Ano, iti mai amintesti tu cantecul zorilor?...". Ochii femeii lucesc si mai copilaros, ea incearca sa-si potoleasca suflul, isi pune palmele in sold si zambeste, zambeste mult, apoi isi lasa incetinel capul pe spate si se cazneste sa scoata un murmur din adancul pieptului sau zbuciumat. Ea nu e chiar de aici, a venit mireasa de peste munte si-acolo inca se mai canta, acum vreo cincisprezece ani, poate si mai mult. Dar, oricat i-ar tine isonul si barbatul sau, oricat s-ar ajuta unul pe altul in inganarea unor franturi de vers, "vorbele" cantecului tot nu reuseste sa si le aminteasca. Nu-i vin in minte si pace, a trecut prea mult timp. "Da de Maria lu Bocovanu iti mai amintesti, Ano?...". Aici, femeia nu mai sta pe ganduri: "Oh, dara cum? Avea batrana asta asa un glas de frumos in piept... Ea a cantat cel mai frumos zorile de aici, din Borlova...". Si, intr-adevar, zice-se ca aceasta "cuvioasa" reusea sa imblanzeasca prin cant sufletele fara tihna ale priculicilor. "Priculici au fost multi aici, la noi in sat. Pe multi i-am cunoscut si noi, dar n-am aflat ca-s asa decat dupa ce s-o preschimbat in vreun animal si i-o muscat pe unii oameni sau dupa ce-o murit si-o venit inapoi la neamurile lor, ca sa-i bantuie." Dascalita vorbeste despre aceste fapturi ca si cum ar fi citit despre ele in manuale scolare, fara umbra de dubiu, dar totodata cu glas greu, apasat de amintiri: "Priculicii sunt niste oameni care din nastere au un "defect fiziologic" - coloana vertebrala putin mai prelungita decat normal, ca un fel de coada. Au o coduta dinapoi, care abia daca se vede cu ochiul liber, ca o umflatura prin piele. Zice-se c-ar fi copii care-au fost auziti de lup plangand in pantecul mamei si care fac fratie cu lupul, inca dinainte de-a vedea lumina zilei. Oricum, omul care s-a nascut asa si care simte ca ceva nu-i bine cu el, trebuie sa-si calce pe rusine si sa le-o marturiseasca macar celor apropiati, inca din timpul vietii, caci altfel poate sa le faca mult rau dupa aceea, chiar si fara voie. Era la noi in sat o femeie, una de-i zicea Siuta lu Valac - din cauza asta o murit. Mama ei se nascuse cu coada, ea nu. Dar ma-sa nu i-a spus niciodata fetei ca-i priculice, ca sa n-o supere. Apoi, mama a murit si a-nceput sa vina la femeie, preschimbata-n strigoaie. Si cand i-a spus, intr-un tarziu, prin vis, ca ea-i cea care vine si face dracovenii prin casa si-o musca si-o chinuie, era prea tarziu: femeia era de acum prea bolnava de spaima si nesomn si-o murit la scurta vreme dupa maica-sa.
Nici nu va inchipuiti ce lucru mare-i pentru un suflet sa fie linistit dupa moarte... Sa scapi casa de-un duh fara odihna, de strigoi sau de priculici, asta nu-i usor deloc. Poti sa tii randuiala ca la carte, sa afumi mormantul, sa faci toate pomenile pana la sase saptamani si dupa, tot degeaba. Unii se duc la cimitir si-ntorc crucea pe invers, altii iau glia de pe mormant, de la cruce si-o arunca pe apa Sebesului si zic ca asa cum se duce glia, asa sa se duca si sufletul satanicesc... De multe ori, tot nu-i deajuns. Sufletele raman ca un abur, in trupurile intepenite, si ies, noaptea, prin gurile deschise ale mortilor, spre lumea celor vii. Aici, pe la noi, au fost necazuri mari, probleme din acelea - stiti dvs.... Cu deshumari, cu politie... Dar altfel nu s-au linistit. Pana nu le-o strapuns inima n-o fost pace...". Vorba Anei devine inceata, secretoasa, dascalul incuviinteaza incruntat, din coltul lui, apasandu-se adanc in carja de lemn alb, iar incuviintarea lui tacuta seamana parca a neputinta, a resemnare. O viata intreaga le-a vorbit oamenilor despre stiintele exacte, despre darwinism, despre alcatuirea armonioasa a corpurilor animalelor si oamenilor, si totusi, nu poate sa nu consimta ca vorbele femeii sale sunt curatul, inexplicabilul adevar. Iar Ana continua: "De cele mai multe ori, numai daca dezgropam mortii si-i casapim si le ardem inima, numai asa daca se linistesc. Am vazut cu ochii nostri om dezgropat dupa doua luni. Trupul ii era putrezit, aproape dat pamantului. Si totusi, in anumite parti din corpul sau... avea sange! Cand l-au intepat in inima, din inima a tasnit sange si cadavrul s-a zvarcolit. Asa ceva oare cum se explica? Unele suflete nu se linistesc nici dupa prima dezgropaciune, altele nu se linistesc niciodata. Era un om aicea, in sat, pe care l-au dezgropat dupa cateva saptamani, caci facea mari necazuri familiei. L-au taiat, i-au scos inima si i-au ars-o, dar noaptea urmatoare a venit iarasi ca o umbra si le-a zis: "Nu m-ati gasit! Oare nu va amintiti voi cum umblam eu prin sat, cu caciula mea frumoasa, de tigaie, care-mi era asa draga? Caciula nu mi-ati gasit-o...". L-au dezgropat si-a doua oara si, intr-adevar, i-au gasit caciula. Abia dupa ce i-au ars si caciula, sufletul aceluia s-a linistit. Intamplarile astea poate ca vi se par cam prea urate, infricosatoare. Eu vi le-am spus doar ca sa-ntelegeti ca inainte de vreme mai era un leac, pana sa se ajunga la asemenea grozavii: cantecul zorilor. Un glas ca al batranei aleia, Maria lu Bocovanu, care reusea sa imblanzeasca sufletele multora, despre care se credea ca-s licantropi sau strigoi. Auzind-o cantand, oamenii isi trageau sufletele lin, ducandu-se linistiti pe lumea cealalta. Mare pacat ca s-a pierdut cantecul asta. Mare pacat...".

De la Boierebista...

Trebuia neaparat sa-l gasesc, sa-l aud si eu, cantecul acesta! Aveam sa colind intregul "triunghi" al satelor de gugulani, triunghiul de asezari cu varful in Caransebes, ce incojoara Muntii Tarcului si Muntele Mic, aveam s-o iau aproape sat cu sat, doar pentru a cauta magicul strigat al zorilor. Opresc masina, bat la porti, intreb. In Bautar, nu s-a mai cantat de vreo treizeci de ani, in Bucova, oamenii confunda zorile cu bocitul pe mormant. In Vama Marga, cica se mai canta, dar foarte rar, numai la cate un mort "de seama". In Glimboca mi se spune sa ma apropii si mai mult de Caransebes, in jos, spre munte, spre Varciorova si Cornereva.
N-am mai ajuns la Varciorova, nici la Cornereva. Luand-o intr-acolo, aveam sa descopar inca o bifurcatie catre Muntele Mic, sa aflu ca la capatul acelui drum se afla un sat mult mai izolat, Bolvasnita, si ca-n acel sat ar mai trai o femeie ce canta zorile, cea mai vestita azi din intreaga gugulanime. Maine va fi a treia zi de umblari prin aceste tinuturi. Numele femeii pe care o s-o caut este Solomia.

Cantecul fermecat

E trecut de ceasul amiezii si Solomia Turnea a tresarit din vis. E un vis pe care-l viseaza de zeci de ani, mereu acelasi, neschimbat, incepand cu prima noapte de dupa cele sase saptamani de la moartea barbatului ei. Au trecut 45 de ani de atunci, aproape o viata de om, si ea inca-l mai viseaza. In acest vis, Solomia e mai intai mireasa, jucand in straie albe, la nunta sa. Rade, este in mijlocul horei, purtand pe parul balai stravechea "salba de sfantihi" a gugulanilor, trei randuri de bani de argint, albi, stralucitori, care ii joaca pe cap in ritmul ametitor al muzicii. Si deodata muzicantii se opresc si intreaga nunta, toti oamenii danseaza doar dupa zornaitul cristalin al salbei de pe parul fecioarei... Apoi, deodata, in acelasi vis, Solomia se intalneste cu barbatul ei sosit din lumea mortilor pe un camp inalt, plin de flori, de la poalele muntelui. Ea vrea sa-i arate cat de mult a muncit de cand el nu mai este: "Ma, Culaie, hai sa vezi cum am gatit de facut casa, eu si fiul tau...". El nu vrea sa vie. "Hai atuncea numa pana-n capatu satului, ca de acolo se vede...". El zice mahnit: "Nu marg". Atunci ea il intreaba: "Mai, barbate, vreau sa te-ntreb si eu cum is pomenile pe acolo pe la voi?". El tace mult si la urma ridica dragastos ochii spre ea si-i zice "cu gura": "Solomio, atata-ti spun - sa nu te cheltui mult, ca nici o valoare n-au. Mai bine-o mica rugasiune...". Acesta e tot visul, si nici pana azi Solomia n-a reusit sa ii desluseasca adevaratul talc. Pentru cine sa faca mica rugaciune? Pentru dansul?... Sau pentru dansa?... Acum, Solomia iese incet din casa, inca tulburata de intalnirea cu barbatul sau din lumea cealalta, acomodandu-si greu ochii cu soarele primavaratic. Cand isi vede insa intreg neamul adunat la masa din mijlocul curtii luminate si pe mine, musafirul cel necunoscut, in mijlocul lor, chipul batranei se destinde intr-un zambet dulce, atoatecuprinzator. Avem in fata un portret nobil, cu fruntea inalta, senina, si ochii scaldati de apele intelepciunii, un chip care, dezbrobodit poate de naframa cea neagra a femeilor gugulance, ar putea aparea nestingherit in aulele oricarei academii. Cei din familie o inconjoara cu o dragoste nespusa, intrecandu-se sa-i faca pe plac, ca unei adevarate regine. Rar am vazut o asemenea pretuire fata de un batran, precum a celor din familia Turnea. Se straduiesc parca sa-i ghiceasca fiece intentie, n-o lasa sa se atinga de nimic, o-ntreaba daca nu i-e rece, daca nu i-e foame, amutesc de fiecare data cand ea incepe sa spuna ceva, si asta, cu siguranta, fara nici un dram de prefacatorie, sincer, din toata inima. Abia intr-un tarziu, cuteaza sa-i spuna cine sunt, ca am venit pentru cantecul zorilor. "Ah... cantecul zorilor? Frumos. Frumos...", zice, dusa pe ganduri si ma cuprinde in privirea ei calda si-ncepe a-mi spune pe scurt cum e obiceiul, la fel ca la Borlova, tot cu luminile aprinse-n drum, tot cu trei femei "in zorile zalei, cand se prinde-o tara in sat a videra". "Pa una o chemat-o Turnea Crucita s-o murit. Pa una o cheama Popescu Floarea, traieste, da are pasta noauazaci de ani, ii mai trecuta ca mine, mai pierduta. S-a treia-s eu, Solomia, care ma vedeti. Is ultima. Eu am invatat zorile de la niste femei batrane, cum mi-s eu acu. M-am dus la ele, cand o zas ca nu mai pot sa tana cantecu din piept si trebuie sa-l lese la altii. Acum, cand n-oi mai putea nici eu, nu mai ramane nima care sa le cante...". "Dar cantecul!", zic. "Va rog, imi puteti canta putin cantecul?..." Batrana se ridica si-mi face semn cu mana, sa mai am nitica rabdare. Acum se uita-n ochiul unui stranepot, Ion. "Hm, ii bine...", zice. De cateva zile, baiatului i-a iesit un urcior dureros - "miligonci", cum i se zice pe aici -, abia mai putea vedea cu ochiul drept. Aseara ea i-a zis la ureche un descantec nu prea lung, si dupa fiecare vers ii ungea cu propria saliva pleoapa bolnava. Descantecul se termina asa: "Miligonci, miligonci, cat oi fi eu caine, atata sa fii tu pana maine!". Azi e deja maine si stranepotul o priveste cu recunostinta prin pleoapele tamaduite. Apoi, Solomia trebuie sa mai vada cum o duc vitele. Iese pe cealalta poarta, din capatul frumoasei curti, inconjurate de cele trei "casi" ale ei, si se indreapta sontac spre grajd. Bogatia nu ma mai uluieste: tractor nou, doi cai, porci, cinci vite cu vitel si o turmisoara de oi in departari, pe care o mana agale spre casa o nepoata. Totul, toate aceste pamanturi le-a dobandit prin munca cinstita alaturi de Ion, singurul ei fiu, ramas orfan de tata la zece ani. "De ce astazi nu mai invata nimeni zorile?", insist, desi simt ca nu-i momentul, ca acum femeii nu-i sta gandul la asta. "Pana la urma, sunt totusi niste versuri. Daca ar vrea, orice femeie mai tanara ar putea sa le invete...". Pentru prima data, privirea ei intoarsa spre mine e impovarata de-o tristete vecina cu mania. "Cum sa-ti spun eu dumitale, domnule, nu mai poate nima sa-nvete dupa noi, fiindca s-or intors lejile lumii asteia. Caci cantecu asta nu sa poate canta fara o tara de credinta. Daca s-ar alege trei de-alea tinere sa cante zorile, lumea s-ar uita la ele chioras. O si zas una: "Aaaa, ca ce sa cantam? Capai rad alelalte de noi...". Auzi, domnule, sa rada de ele ca canta zorile!... Niste proaste la cap." De altfel, ea, Solomia, nu vrea sa aiba treaba cu lumea aceasta. Altceva are acum pe cap. Ea intra in grajd, se uita peste tot, mai grijulie la piciorul unei junici. "Hm, ii bine...", zice. Pe sarmana cornuta o muscase deunazi un sarpe negru, de pulpa, dar asta e una din ultimele pricini care pot s-o sperie pe inteleapta Solomia. Ea stapaneste descantecul sarpelui ca pe cele doua maini ale sale, vin la dansa din tot tinutul oameni cu vite muscate, ca sa le descante. Desi n-are legatura cu zorile, nu ma pot abtine, totusi, sa n-o-ntreb cum face minunea. "Uite vitisoara asta...", zice, privind-o cu mila nesfarsita. "S-o dus pa tarina, s-o-ndepartat si s-o bagat intr-o gaie (padurice) sa pasca. Si-o muscat-o on serpe fudul de picior. Ii mirosea laptele, i s-o bolfat pulpa acolo si-o durea pa biata vaca. S-atuncea am facut cum am stiut de la bunicu meu: am catat trei bate de alun verzi, le-am luat si le-am bagat in grajd. Luam o bata si dadeam pa pulpa lu vaca, unde era acolo muscata, si ziceam: "Pleca un om mare, c-o sacure mare, sa teie-un lemn mare. Cand lemnu-l taie, gura lu serpe-i seca!". Luam a doilea bata si tot asa ziceam: "Pleca un om mare...". Si-a treia bata tot asa. Am dat cu toate trei si p-urma am luat alea trei bate si le-am pus in rascrucea drumului, le-am lepadat acolo. Si cum le-am lepadat acolo, umflatura din pulpa lu vaca o-nceput sa se traga. La sfarsit, am adus nuiele tot de alun, da mai subtiri, si-asa, lungi, le impleteam ca snopu si le bagam sub tatele la vaci, ca de cununa asta nu se mai apropie serpele veci sa muste din nou...".
Femeia ramane in grajd, vorbindu-le "vitisoarelor" bland, la ureche, ca unor oameni, iar eu simt ca trebuie s-o mai las putin singura si ma intorc spre masa cea alba, inconjurata de neamul ei. Sunt toti. Sunt multi. Si-mi zambesc. Si abia acum, indreptandu-ma catre acesti oameni razatori, incep sa inteleg de ce o pretuiesc ei asa de mult, de ce-i poarta atata de grija batranei, de ce se comporta toti ca niste copilandri cuminti, care-i cer povata la fiece pas. Fara vorbe mari, cred ca Solomia este de fapt "sufletul" casei acesteia. Cea care ii tine impreuna, cea care le da un rost. Ei muncesc, de dimineata pana seara, se intorc truditi, mananca si se culca langa nevestele lor. Muncesc pamantul, cresc animale, lasandu-i ei alte griji, mult mai importante decat cea a zilei de maine. Grija ei inseamna cealalta lume, un taram fantastic, al viselor, al descantecelor si al sufletelor mortilor, o lume satanica si dumnezeiasca totodata, cu care numai dansa se pricepe sa vorbeasca. Ea e doftoroaia tuturor, folosind puteri magice, la care ei n-au acces. In gura ei cuvintele suna altfel, au alta forta decat daca ar fi rostite de oamenii ceilalti. Ea s-a nascut aici, s-a casatorit aici, va muri aici, in satul Bolvasnita. In satele gugulanesti de pe valea Timisului, a Bistrei, a Sebesului, putini tineri merg sa munceasca la oras si aproape nici unul in strainatate. Aproape toti raman sa munceasca pamantul langa batranii lor, raman firesc, nu fiindca n-au incotro si fara sa socoata ca asta ar fi un sacrificiu. Solomia si-a invatat fiul in respectul fata de un tata care a murit si pe care el abia a apucat sa-l cunoasca. La doisprezece ani, copilul insusi, vazand saracia si lipsa de bani a mamei sale tinere, s-a dus sa munceasca cu ziua, la cele mai grele si umilitoare munci, doar ca s-o ajute si sa tina casa in picioare. Oricat a incercat femeia sa-l impiedice, copilul tot s-a dus. "Lasa, mito, c-o sa muncesc. Nu mor eu, mito. Lasa, c-o sa ne ridicam noi...". Astfel ca, impreuna cu mama sa, el a ridicat intreaga gospodarie de astazi si, in acelasi respect fata de batrani, si-a invatat cele doua fete, dar si ginerii, iar acestia la randu-le i-au invatat pe copiii lor, stranepotii Solomiei. Ginerele Adam are trei apartamente in Caransebes, dar din convingere si-a dat copiii tot la scoala-n sat, ca sa-i tina aproape de batrani. La sapte ani, Ionut cel mic stie sa dea cu sapa, sa coseasca, sa asculte ore-n sir legende batranesti. Cei din neamul Turnea sunt cu adevarat fericiti. Sunt fericiti ca sunt impreuna. De pe marginea campului de flori, Solomia ar fi avut ce sa-i arate in vis barbatului sau. Iar poarta a doua se deschide incet, scartaind ca un vaiet... In cadrul ei, proiectata parca pe fundalul pamanturilor lungi si al muntilor, apare in lumina asfintitului silueta unei batrane plapande. Se sprijina intr-o carja, tine in palme o lumanare aprinsa si canta. Canta asa, deodata, fara sa ne fi dat de veste, canta fara ca eu sa fi apucat sa-mi scot carnetelul, fara macar sa-mi dea timp sa notez toate versurile: "Da-le dalbe zori/ Da-le zori surori/ Zori de n-ar grabi/ Pan mi te-am gati/ Pan mi te-am spala/ Pa mani pan la coate/ De sudori de moarte/ Sama sa mi-ti iaiu/ La manuta stanga/ Ca tai calea stramba/ Cu pluguri-i arata/ Cu spini samanata/ Cu sanje-i picata/ La manuta dreapta/ Ca-i calea direapta/ Cu pluguri-i arata/ Cu flori samanata/ Cu lacrami picata/ Sama sa mi-ti iaiu/ Sfantu Patru vine/ Sa-ti dea cheili/ Iti dascuni portali/ Sa-ti vezi calili/ La mijloc de cale/ Maica Precista/ Ea te-o astepta/ Si te-o-ndirepta/ La ciopor de miei/ Ai azi nepotei/ Sa ramai cu ei/ La ciopor de miele/ Alea-s nemurele/ Sa ramai cu ele/ Si noi ne-om ruga/ Sa-nvii la Rusale/ Ca ni-i zaua mare/ Noi te-om astepta/ Cu mese intinse/ Cu faclii aprinse/ Cu pahara pline/ Cum o fi mai bine/ Unu-i cu zahar/ Intr-unu-i dor si amar/ Intr-unu-s viorele/ Intr-unu-i dor si jale/ (...)/ Si noi ne-om ruga/ Sa fii iertatoriu/ Cum esti ducatoriu/ Dintr-o lume-ntr-alta/ Dintr-o lume-ntr-alta...".
Batrana a incremenit in fata portii deschise, cu lumanarea aprinsa in mana. La capatul pamanturilor ei, soarele a apus si toti cei de la masa alba au in ochi lacrimi. Ginerele Adam spune: "Daca asa o femeie traieste, inseamna ca nu-i totul pierdut pe pamant".

(Fotografiile autorului)