Scriitorul elvetian Christian Haller are 60 de ani si o bibliografie ce contine volume de poeme, nuvele, eseuri, romane si piese de teatru. Toate acestea, pe langa activitatea de jurnalist, i-au creat un nume in spatiul literar germanofon, destul de aglomerat si cu o stacheta a exigentei plasata sus prin traditie. Cum nu citisem nici una din scrierile sale, Muzica inghitita a fost pentru mine, ca "cititor de incercare", o revelatie si o incantare. Nu doar fiindca personajul principal al romanului e Bucurestiul din primul sfert al secolului al Xx-lea si cel de azi. Ci mai ales pentru impresionantele sale calitati literare, caci Christian Haller, scriitor subtil si original atat in compozitie, cat si in stil, este in acelasi timp usor lizibil si emotionant. Cum nu se poate mai bine. Sursa de inspiratie este partial autobiografica: mama autorului si-a trait in Bucuresti copilaria si adolescenta intre 1911 si 1926, tatal ei fiind trimis aici ca director al unei tesatorii de bumbac si om de afaceri. Aceasta perioada fericita petrecuta de familia elvetiana in casa boiereasca de pe strada Morilor nr. 7 a patruns atat de adanc in simturile si firea lor, incat, odata nevoiti sa se intoarca din motive economice in tara natala, au pastrat toata viata nostalgia Romaniei, ba, si mai mult, s-au simtit insingurati printre compatrioti. Bunicii, dar mai ales mama, pentru care Bucurestiul a insemnat paradisul copilariei, au continuat sa gateasca mancaruri romanesti, sa se inconjoare de obiecte aduse de acolo si sa povesteasca mereu si mereu detalii de atmosfera, din topografia orasului, despre oameni din cercul lor de cunostinte. Ajunsa la avansata batranete, cu pierderea progresiva a memoriei si a notiunii timpului, mama resimte in propriul trup anii copilariei ca pe o "muzica inghitita", din care razbat la suprafata, doar de ea percepute, trairi cu iluzorie realitate, si ele din ce in ce mai difuze. Pentru a-i restitui bolnavei de Alzheimer cei 15 ani mirifici petrecuti in Romania, fiul elvetian vine la Bucuresti, la inceputul anilor 90, confruntand amintirile ce i-au fost transmise cu o realitate in care urmele inaintasilor sai sunt acoperite gros de molozul istoriei. Transfuzia de memorie de la mama la fiu, pe care el ar vrea sa o faca reversibila, ca intr-un sistem de vase comunicante, este tema originala a romanului. Christian Haller nu s-a marginit insa la materia autobiografica, la povestirile si fotografiile de familie, ci, asa cum a marturisit intr-un interviu, a consultat numeroase surse documentare, a venit de mai multe ori la Bucuresti, si-a facut prieteni romani, care i-au povestit despre viata in comunism, a citit lucrari de istorie si memorialistica, ba chiar a inceput sa invete romaneste, studiul limbii ajutandu-l sa inteleaga mai bine specificitatea locului, ciudat de familiar unui om nascut, crescut si traind pana la 50 de ani in "modelul elvetian" ordonat si aseptic. Naratorul din roman (nu intamplator de profesie antropolog), pornit in aventura bucuresteana din iubire filiala, capata pe parcurs impresia ca amintirile mamei i-au fost transmise cumva genetic, iar demersul lui este atat unul de reconstituire a anilor fericiti ai familiei materne, cat si de regasire de sine: el recunoaste in Bucuresti locuri, lucruri, senzatii ce par a-i apartine dintotdeauna. Casa din strada Morilor, cu mobilele, tabieturile si viata ei cotidiana din perioada interbelica, plimbarile pe Calea Victoriei, malurile pline de vegetatie ale Dambovitei, cofetariile cu delicioasele lor specialitati, Lipscanii si Cismigiul, cafeaua turceasca si ceaiul cu rom, ardeii umpluti si salata de vinete, strigatele negustorilor ambulanti si Piata de Flori - tot ce alcatuieste muzica interioara tot mai vaga a mamei, tot ce o mai leaga cu un fir subtire de viata rasuna cu putere, simfonic, in mintea fiului, pe care batrana nici macar nu-l mai recunoaste. Dar inca au ecou in sufletul tulburat imaginile pe care el i le reconstituie, ca un arheolog ce reface amfora din cioburi, cu parfumul continutului cu tot. Romanul lui Christian Haller nu are o epica, e compus ca un mozaic din bucatele multicolore de viata si atmosfera bucuresteana a intregului secol al Xx-lea, fragmente adesea contrastante, cu multiple semnificatii. Muzica inghitita degaja o poezie unduitoare, data de pendularea inainte si inapoi pe cursul timpului, intre paradisul copilariei si infernul batranetii, intre Romania si Elvetia.
Selectia "Formula As"
* Christian Haller, Muzica inghitita, roman, traducere de Nora Iuga, postfata de Rodica Binder, Editura "Polirom" (tel. 0232/21.74.40), 300 pag., 149.000 lei.
Scriitorul elvetian Christian Haller are 60 de ani si o bibliografie ce contine volume de poeme, nuvele, eseuri, romane si piese de teatru. Toate acestea, pe langa activitatea de jurnalist, i-au creat un nume in spatiul literar germanofon, destul de aglomerat si cu o stacheta a exigentei plasata sus prin traditie. Cum nu citisem nici una din scrierile sale, Muzica inghitita a fost pentru mine, ca "cititor de incercare", o revelatie si o incantare. Nu doar fiindca personajul principal al romanului e Bucurestiul din primul sfert al secolului al Xx-lea si cel de azi. Ci mai ales pentru impresionantele sale calitati literare, caci Christian Haller, scriitor subtil si original atat in compozitie, cat si in stil, este in acelasi timp usor lizibil si emotionant. Cum nu se poate mai bine. Sursa de inspiratie este partial autobiografica: mama autorului si-a trait in Bucuresti copilaria si adolescenta intre 1911 si 1926, tatal ei fiind trimis aici ca director al unei tesatorii de bumbac si om de afaceri. Aceasta perioada fericita petrecuta de familia elvetiana in casa boiereasca de pe strada Morilor nr. 7 a patruns atat de adanc in simturile si firea lor, incat, odata nevoiti sa se intoarca din motive economice in tara natala, au pastrat toata viata nostalgia Romaniei, ba, si mai mult, s-au simtit insingurati printre compatrioti. Bunicii, dar mai ales mama, pentru care Bucurestiul a insemnat paradisul copilariei, au continuat sa gateasca mancaruri romanesti, sa se inconjoare de obiecte aduse de acolo si sa povesteasca mereu si mereu detalii de atmosfera, din topografia orasului, despre oameni din cercul lor de cunostinte. Ajunsa la avansata batranete, cu pierderea progresiva a memoriei si a notiunii timpului, mama resimte in propriul trup anii copilariei ca pe o "muzica inghitita", din care razbat la suprafata, doar de ea percepute, trairi cu iluzorie realitate, si ele din ce in ce mai difuze. Pentru a-i restitui bolnavei de Alzheimer cei 15 ani mirifici petrecuti in Romania, fiul elvetian vine la Bucuresti, la inceputul anilor 90, confruntand amintirile ce i-au fost transmise cu o realitate in care urmele inaintasilor sai sunt acoperite gros de molozul istoriei. Transfuzia de memorie de la mama la fiu, pe care el ar vrea sa o faca reversibila, ca intr-un sistem de vase comunicante, este tema originala a romanului. Christian Haller nu s-a marginit insa la materia autobiografica, la povestirile si fotografiile de familie, ci, asa cum a marturisit intr-un interviu, a consultat numeroase surse documentare, a venit de mai multe ori la Bucuresti, si-a facut prieteni romani, care i-au povestit despre viata in comunism, a citit lucrari de istorie si memorialistica, ba chiar a inceput sa invete romaneste, studiul limbii ajutandu-l sa inteleaga mai bine specificitatea locului, ciudat de familiar unui om nascut, crescut si traind pana la 50 de ani in "modelul elvetian" ordonat si aseptic. Naratorul din roman (nu intamplator de profesie antropolog), pornit in aventura bucuresteana din iubire filiala, capata pe parcurs impresia ca amintirile mamei i-au fost transmise cumva genetic, iar demersul lui este atat unul de reconstituire a anilor fericiti ai familiei materne, cat si de regasire de sine: el recunoaste in Bucuresti locuri, lucruri, senzatii ce par a-i apartine dintotdeauna. Casa din strada Morilor, cu mobilele, tabieturile si viata ei cotidiana din perioada interbelica, plimbarile pe Calea Victoriei, malurile pline de vegetatie ale Dambovitei, cofetariile cu delicioasele lor specialitati, Lipscanii si Cismigiul, cafeaua turceasca si ceaiul cu rom, ardeii umpluti si salata de vinete, strigatele negustorilor ambulanti si Piata de Flori - tot ce alcatuieste muzica interioara tot mai vaga a mamei, tot ce o mai leaga cu un fir subtire de viata rasuna cu putere, simfonic, in mintea fiului, pe care batrana nici macar nu-l mai recunoaste. Dar inca au ecou in sufletul tulburat imaginile pe care el i le reconstituie, ca un arheolog ce reface amfora din cioburi, cu parfumul continutului cu tot. Romanul lui Christian Haller nu are o epica, e compus ca un mozaic din bucatele multicolore de viata si atmosfera bucuresteana a intregului secol al Xx-lea, fragmente adesea contrastante, cu multiple semnificatii. Muzica inghitita degaja o poezie unduitoare, data de pendularea inainte si inapoi pe cursul timpului, intre paradisul copilariei si infernul batranetii, intre Romania si Elvetia.
Scriitorul elvetian Christian Haller are 60 de ani si o bibliografie ce contine volume de poeme, nuvele, eseuri, romane si piese de teatru. Toate acestea, pe langa activitatea de jurnalist, i-au creat un nume in spatiul literar germanofon, destul de aglomerat si cu o stacheta a exigentei plasata sus prin traditie. Cum nu citisem nici una din scrierile sale, Muzica inghitita a fost pentru mine, ca "cititor de incercare", o revelatie si o incantare. Nu doar fiindca personajul principal al romanului e Bucurestiul din primul sfert al secolului al Xx-lea si cel de azi. Ci mai ales pentru impresionantele sale calitati literare, caci Christian Haller, scriitor subtil si original atat in compozitie, cat si in stil, este in acelasi timp usor lizibil si emotionant. Cum nu se poate mai bine. Sursa de inspiratie este partial autobiografica: mama autorului si-a trait in Bucuresti copilaria si adolescenta intre 1911 si 1926, tatal ei fiind trimis aici ca director al unei tesatorii de bumbac si om de afaceri. Aceasta perioada fericita petrecuta de familia elvetiana in casa boiereasca de pe strada Morilor nr. 7 a patruns atat de adanc in simturile si firea lor, incat, odata nevoiti sa se intoarca din motive economice in tara natala, au pastrat toata viata nostalgia Romaniei, ba, si mai mult, s-au simtit insingurati printre compatrioti. Bunicii, dar mai ales mama, pentru care Bucurestiul a insemnat paradisul copilariei, au continuat sa gateasca mancaruri romanesti, sa se inconjoare de obiecte aduse de acolo si sa povesteasca mereu si mereu detalii de atmosfera, din topografia orasului, despre oameni din cercul lor de cunostinte. Ajunsa la avansata batranete, cu pierderea progresiva a memoriei si a notiunii timpului, mama resimte in propriul trup anii copilariei ca pe o "muzica inghitita", din care razbat la suprafata, doar de ea percepute, trairi cu iluzorie realitate, si ele din ce in ce mai difuze. Pentru a-i restitui bolnavei de Alzheimer cei 15 ani mirifici petrecuti in Romania, fiul elvetian vine la Bucuresti, la inceputul anilor 90, confruntand amintirile ce i-au fost transmise cu o realitate in care urmele inaintasilor sai sunt acoperite gros de molozul istoriei. Transfuzia de memorie de la mama la fiu, pe care el ar vrea sa o faca reversibila, ca intr-un sistem de vase comunicante, este tema originala a romanului. Christian Haller nu s-a marginit insa la materia autobiografica, la povestirile si fotografiile de familie, ci, asa cum a marturisit intr-un interviu, a consultat numeroase surse documentare, a venit de mai multe ori la Bucuresti, si-a facut prieteni romani, care i-au povestit despre viata in comunism, a citit lucrari de istorie si memorialistica, ba chiar a inceput sa invete romaneste, studiul limbii ajutandu-l sa inteleaga mai bine specificitatea locului, ciudat de familiar unui om nascut, crescut si traind pana la 50 de ani in "modelul elvetian" ordonat si aseptic. Naratorul din roman (nu intamplator de profesie antropolog), pornit in aventura bucuresteana din iubire filiala, capata pe parcurs impresia ca amintirile mamei i-au fost transmise cumva genetic, iar demersul lui este atat unul de reconstituire a anilor fericiti ai familiei materne, cat si de regasire de sine: el recunoaste in Bucuresti locuri, lucruri, senzatii ce par a-i apartine dintotdeauna. Casa din strada Morilor, cu mobilele, tabieturile si viata ei cotidiana din perioada interbelica, plimbarile pe Calea Victoriei, malurile pline de vegetatie ale Dambovitei, cofetariile cu delicioasele lor specialitati, Lipscanii si Cismigiul, cafeaua turceasca si ceaiul cu rom, ardeii umpluti si salata de vinete, strigatele negustorilor ambulanti si Piata de Flori - tot ce alcatuieste muzica interioara tot mai vaga a mamei, tot ce o mai leaga cu un fir subtire de viata rasuna cu putere, simfonic, in mintea fiului, pe care batrana nici macar nu-l mai recunoaste. Dar inca au ecou in sufletul tulburat imaginile pe care el i le reconstituie, ca un arheolog ce reface amfora din cioburi, cu parfumul continutului cu tot. Romanul lui Christian Haller nu are o epica, e compus ca un mozaic din bucatele multicolore de viata si atmosfera bucuresteana a intregului secol al Xx-lea, fragmente adesea contrastante, cu multiple semnificatii. Muzica inghitita degaja o poezie unduitoare, data de pendularea inainte si inapoi pe cursul timpului, intre paradisul copilariei si infernul batranetii, intre Romania si Elvetia.
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
