In vinerea din Saptamana Luminata, saptamana cea mare a crestinilor ce urmeaza Invierii, este praznicul Izvorul Tamaduirii, sarbatoarea Maicii Domnului. Povestea acestui praznic e extrem de tulburatoare. Ea pomeneste un lant de minuni pornite cu foarte multa vreme in urma. Inceputul s-a intamplat pe la 450 d.H., la Constantinopole. Atunci, spune povestea, viitorul imparat Leon cel Mare, pe cand era inca un om obisnuit si nici nu banuia macar ca se va sui candva pe tron, umbland odata prin niste locuri din apropierea orasului, a dat peste un orb ratacit. Si Leon, om bun si bland, l-a luat pe orb de mana, sa-l calauzeasca. Si ajungand ei aproape de un loc salbaticit, plin de arbori si desisuri, orbul a fost cuprins de o sete arzatoare si l-a rugat pe Leon sa-i dea apa. Iar Leon, intrand in hatisurile acelea, tot cauta apa. Si negasind, s-a intors intristat. Dar pe cand se intorcea, i-a sunat in urechi glas de sus, zicandu-i: "Nu e nevoie sa te ostenesti, Leone, caci apa e aproape!". Si Leon a cautat iar apa, dar tot in zadar. Si atunci, din nou s-a auzit glasul: "Patrunde, Leone, imparate, mai adanc in padurea aceasta si, luand cu mainile apa tulbure, potoleste setea orbului si unge apoi cu ea ochii lui cei intunecati; si vei cunoaste de indata cine sunt eu, care salasluiesc aici de multa vreme". A facut deci Leon precum ii spusese glasul si indata orbul a inceput sa vada. Si pe data a inteles ca-i vorbise chiar Maica Domnului, care i se aratase din desisul acela. Iar mai apoi, ajungand imparat, printr-o neasteptata intorsatura a sortii, exact cum ii proorocise Fecioara, Leon cel Mare a zidit cu multa cheltuiala langa acel izvor biserica ce se vede si azi la Constantinopole. Si minuni nenumarate si mari s-au facut in acea biserica. Si putin mai tarziu, spune povestea, chiar imparatul Justinian, imparatul cel mare al Bizantului, care suferea de o boala grea, a dobandit aici vindecare si, multumind pentru aceasta Fecioarei, a ridicat o biserica si mai mare. Iar in vremea urmasilor lui, izvorul si-a continuat lantu-i de minuni, vindecand boli si rani fara numar; imparati, patriarhi si oameni de rand, deopotriva; alungand demonii si chiar slobozind pe cei din temnite.
Si tot cam pe atunci, se spune ca izvorul a inviat si un mort. Omul era din Tesalia si, plecand el cu corabia in pelerinaj la izvor, a murit pe drum. Dar inainte sa-si dea duhul, i-a rugat pe corabieri sa nu-l arunce in mare, ci sa-l duca sa-l ingroape la biserica izvorului, si acolo sa toarne pe el trei ciuturi din apa tamaduitoare. Si corabierii au facut intocmai, iar mortul, stropit cu apa, a inviat.
Iar dupa alti multi ani, la izvor s-a aratat un semn inca si mai mare! Caci s-a starnit atunci un cutremur crunt, si biserica cea mare a inceput sa se rupa, sa se surpe cu totul, pe multimea stransa ciopor inauntru. Dar deodata s-a aratat atunci chiar Fecioara Maria, care a tinut cu mainile Ei de aer biserica, pana ce oamenii s-au scurs toti afara, ingroziti si uimiti - cam asa spune povestea scrisa in Sinaxar, cartea cu vietile sfintilor. Si-n amintirea acelui izvor miraculos de la Constantinopole, izvor ce dainuieste si azi si mai savarseste inca minuni, Vinerea Izvorului Tamaduirii a devenit, cu vremea, o sarbatoare a Maicii Domnului - iubita ca un "Izvor" binefacator revarsat peste oameni. Maica revarsandu-se peste noi, prin mijlocirea apei. Acum se face sfintirea apei mici, in biserici sau in fantani si izvoare, iar in unele parti, preotii fac si botezarea caselor credinciosilor cu apa sfintita. Dar reporterul a fost atras de aceasta sarbatoare si pentru ca ea este hramul Manastirii "Sambata de Sus" - una dintre cele mai mari sarbatori crestine ale Ardealului. Care aduna aici mii si mii de credinciosi si soboare mari, de cate 30 de preoti. Un crampei de pamant de o frumusete magica, picurata parca din Rai. Un loc daruit cu har si cu izvoare miraculoase. Si unde urmele lasate de parintele Arsenie Boca, sfantul neincoronat al Ardealului, dainuiesc inca peste tot, prin paduri si in memoria oamenilor, impregnate in amintiri, cu sfintenie, ca intr-o camasa curata, o camasa de mir si de lacrimi...
Manastirea alba din gura de Rai
Incredibila imagine a Carpatilor, rasarind direct din campie! Cum numai de-aici, din tara Fagarasului, ti se-arata. Muntii inzapeziti, cetosi si gigantici, ce par ca stau sa planeze peste campurile verzi, de parca i-ar filtra o lentila uriasa si curata. Un efect straniu, taindu-ti rasuflarea. Alergi cu masina prin acest peisaj mirific, catre Manastirea "Sambata", dupa ce ai lasat mult in urma ultimul sat. Alergi spre batrana manastire dintr-o coasta de munte, ca sa vezi acolo izvorul ei stravechi si vindecator, ferecat in fantana din curte. Si botezat tot Izvorul Tamaduirii, la fel ca si-acela de la Constantinopole. Si mai ai un motiv sa fii emotionat: n-ai mai fost aici de cand erai copil; o biserica mica, sclipind singuratica pe o pajiste uriasa de munte, asa ti-o amintesti. Ei, dar de atunci s-au schimbat atatea...
Brusc, de dupa un cot al padurii, rasare o dantelarie alba, de cladiri de piatra, luminoasa si supla, ca o cetate englezeasca: manastirea cea noua, de care pana acum doar auzisesi, ctitoria mitropolitului Antonie Plamadeala. Si incepi sa te plimbi, captiv ca intr-un vis, prin lumina fascinanta si alba, parca incuiata intre ziduri... Treci pe langa iazurile din care sar pastravii, si prin curtea uriasa a manastirii, curtea cu alei si poieni si cladiri frumoase si dalbe, ca tot albul acela care curge de jur imprejur. Si mai ales te plimbi aproape o zi intreaga pe sub boltile cu coloane de marmura, care inconjoara fantana Izvorului Tamaduirii si vechea biserica a lui Constantin Brancoveanu. Biserica intre ai carei pereti cu picturi vechi, grosi de doi metri, calugarii imbracati in negru rostesc, toti, pravaliti in genunchi la utrenii, rugaciuni.
Si peste toate parca pluteste, si usor, dar si apasat, umbra sfintita a parintelui Arsenie Boca, fostul mare duhovnic al Sambetei. O poarta cu ei oamenii veniti aici din satele dimprejur, toti cei care l-au vazut. Si ei sunt fara de numar... Astfel, in duminica Floriilor, in curtea insorita a manastirii ai cunoscut-o pe Maria Marcu. Se odihnea linistita si surazatoare pe o banca, in Raiul de primavara. Si ca de la sine, aproape fara s-o rogi, vorbind parca unui inger curat dinauntrul ei, batrana ti-a depanat linistita o minune: "De Izvorul Tamaduirii, multa vreme dupa moartea parintelui, lumea zicea ca-l vede pe-acolo printre copacii aceia unde este altarul de vara. Si toata lumea se minuna de chipul stralucitor al parintelui. Si lumea se minuna, iar parintele ii intreba: "De ce va minunati cand ma vedeti? Ce-ar mai fi daca ati vedea cerurile deschise? Ce-ati zice voi?"".
Privesti si tu spre padurea-nverzita, de primavara. Si parca astepti, parca ai vrea sa dibui cumva si tu, dintre copaci, intruparea luminoasa si senina a parintelui Arsenie, parintele cel frumos, cu ochii albastri, ivindu-se printre oamenii febrili si grabiti...
Manastirea tamaduita
Si daca te vei plimba mai mult printre zidurile manastirii, ai sa afli in cele din urma si istoria zbuciumata a acestui lacas.
Asadar, mai intai a fost izvorul. Cu mult mai vechi, si decat biserica, si decat manastirea. Izvorul gasit de oameni acum 500 de ani intr-o poiana: un paradis de verde si vis, la poalele Fagarasului. Si izvorul era binecuvantat si vindecator. Caci de cum l-au gasit, au inceput tamaduirile, multe miraculoase, pentru cei ce i-au baut apa. Si i s-a spus Izvorul Tamaduirii...
Si imediat dupa martiriul ctitorului, a inceput si cel al bisericii. Caci tot atunci a cazut ca o furtuna peste romanii ortodocsi din Ardeal catolicizarea cu sila si cu armele, impusa de imperiali. Curand, generalul Bukow avea sa rada cu tunurile 150 de manastiri ortodoxe (12 numai in Fagaras!), lasand Ardealul, pentru 200 de ani, golit de manastiri romanesti. Manastirea "Sambata", ultima, a mai scapat o vreme. Caci era manastire domneasca. Abia in 1785, imparatul a mai trimis un general. Tot ca pana atunci, chiliile si biserica au fost spulberate cu tunurile sau facute ruine. Pustiita si prabusita, cu turla sparta, biserica lui Brancoveanu a ramas descoperita in bataia vanturilor, a ploilor si zapezii aproape 150 de ani. Si doar credinciosii din satele vecine, cu preotii lor in frunte, aveau sa mai vina in continuare, cu incapatanare, la ruinele ei, an de an, de Izvorul Tamaduirii, sa se roage.
De-abia dupa Marea Unire, in 1926, mitropolitul Nicolae Balan avea sa devina cel de-al doilea ctitor al manastirii. El, dar mai ales parintele Arsenie Boca, primul staret al manastirii reinviate. Si biserica refacuta a putut fi sfintita la 15 august 1946, dupa razboi. Iar al treilea ctitor a fost, in anii 80, mitropolitul Antonie Plamadeala. Zidirea actualei minuni de la Sambata a fost, si ea, cu cantec. Stiind ca sub Ceausescu o aprobare pentru ridicarea unei manastiri era de negandit, mitropolitul a ales un ocolis. Cum in 1985 urma sa se implineasca 200 de ani de la daramarea manastirii de catre austriecii catolici, mitropolitul a pretextat construirea unui locas care sa adaposteasca obiecte de patrimoniu din Tara Fagarasului si Brasov. Si astfel, manastirea cea mare, dar mai ales biserica noua au fost zidite pe ascuns, cu frescele pictate si ascunse ca de un Iuda sub panza de sac. Pana s-a terminat urgia tarii, si-a manastirii dalbe, odata cu ea...
Izvorul parintelui Arsenie
"Cine va bea din apa pe care Eu i-o voi da nu va mai inseta in veci, caci se va face in el izvor de apa curgatoare, pentru viata vesnica." Scrise pe o stanca, cuvintele Evangheliei te intampina de departe, de langa izvorul cel racoros, invelit in tacerea padurii de fagi si de brazi, nu departe de manastire: izvorul parintelui Arsenie Boca. Te inchini, bei din apa sfintita prin anii 40 de prezenta si harul parintelui si te asezi la masa cladita aici pentru pelerinii osteniti de drum; si poate si de viata. Liniste. Te lasi imbaiat de pacea tulburatoare a locului, incarcata cumva de o sfintenie nedefinita, plutind, si ea, printre brazi. Liniste iar, si pace racoroasa. Si, intr-un fel, pare ca nimic nu aminteste de parintele Boca, caci poiana larga de-alaturi, unde altadata se adunau credinciosii cu miile, veniti la el ca sa-i spovedeasca sau macar sa-i atinga, sa-i simta harul, poiana e acum goala, si pana si pe indicatorul din padure scrie sec: "Spre Izvor...". De parca cineva ar vrea sa faca intr-un fel scapate-n uitare amintirea si minunile savarsite aici de acela pe care toti ardelenii il stiu de sfant, sfantul lor, caruia taranii-i tin si azi portretul prin case, pe pereti, ca pe-o icoana. Si totusi, aici, la izvorul sau, umbra parintelui este foarte puternica: aproape poti sa o simti cum rasare din iarba, stransa in pacea aceea difuza si sfintita care te prinde de cum ai ajuns aici, tamaduindu-ti sufletul.
Iar daca ai sa cobori prin sate, amintirea parintelui si a izvorului lui capata dintr-o data viata. La Sambata de Sus ai ajuns cand tot satul era in sarbatoare: era denie, cateva zile inainte de Florii. Un sat cu doua biserici, vechi si ele si numite frumos: biserica de Apus si de Rasarit. In curtea scaldata in soare a bisericii de Rasarit, oamenii se stransesera cu totii, in maini cu ramuri de salcii, sa le duca la sfintit. Si nici nu trebuie sa intrebi mult, ca amintirile incep sa curga, uluitoare: "E la noi, aici in sat, un om, draga domnule, un unchies batran care are inca apa sfintita de la izvorul parintelui Arsenie de acum 50 de ani, de pe vremea cand era staret parintele", incepe a vorbi o femeie in varsta, legata cu o broboada. "Ei, si aflati ca omul asta lungeste in fiecare an apa asta sfanta cu alta apa, luata tot de acolo, de la izvorul parintelui, in ziua de Izvorul Tamaduirii. Si tot ii buna si nestricata, buna de leac."
Si tocmai la celalalt capat al satului e cealalta bisericuta, de Apus. Biserica e urmasa manastirii brancovenesti daramata de austrieci; refugiat aici, ultimul staret de atunci a ridicat-o in stil ardelenesc, dar si cu un brau brancovenesc, sa aminteasca de manastirea din munte. Nu departe de biserica, un portal grandios in paragina aminteste palid de castelul de odinioara al lui Constantin Brancoveanu. Iar langa el e un alt castel, al unui urmas al domnitorului; urias si devastat dupa Revolutie, si din el au mai ramas in picioare numai zidurile elegante si chinuite. In schimb, in curtea bisericii te simti bine. Si aproape imediat ce-ai trecut pe sub portalul vechi, cineva iti sopteste: "Ehei, stii mata? Parintele Arsenie venea tot timpul pe aici!"...
Epilog
Pleci de la Sambata, urmarit de aceeasi imagine a Muntilor Carpati planand maiestuosi peste campia Fagarasului. Opresti aproape la intamplare prin cateva sate din jur: sa intrebi iar de parintele Arsenie. Si toata lumea incepe sa-ti vorbeasca de el. In satul Lisa, un sat bogat, in care in fiecare curte exista cate un tractor, intalnesti cativa batrani partizani, luptatori in munti, prin anii 50, impotriva comunismului. Unul dintre ei, Dumitru Moldovan, iti spune ca a stat in aceeasi puscarie cu parintele. Il vede si azi, ca atunci: inalt si demn, binecuvantandu-si tovarasii de suferinta. O vreme, imi povesteste batranul, parintele oficia si Liturghia printre detinuti. Apoi, fiindca l-au batut si l-au chinuit ca sa n-o mai tina, parintele a inceput sa dispara noptile. Unii ziceau ca se duce intr-un fel stiut doar de el, sa se roage in tihna.
La sfarsit, Dumitru Moldovan mi-a mai spus ceva. Uneori, se mai trezeste si acum noptile, stiind... asteptandu-l pe parinte, de parca tocmai ar urma sa vina, sa coboare de undeva, la fel cum aparea si disparea pe vremuri, din temnita; parintele Arsenie, ca un izvor al tamaduirii, ocrotit de Maica Domnului a apei... Sa vina cu harul lui luminos, sa se roage impreuna. Si dupa asta, batranul adoarme linistit.
Fotografii de Horia Turcanu
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
