Imaginea care ne vine in minte atunci cand este vorba de "vremurile bune" ale Bucurestiului, de parfumul si de farmecul romantat al perioadei interbelice, se leaga invariabil de cate o fotografie alb-negru cu Calea Victoriei, vazuta cumva de sus. Calea Victoriei plina ochi cu doamne suave, purtand umbrelute de soare albe, cu domni cu palarii si costume elegante, prinsi in discutii de mare importanta, cu vitrine pe care se lafaie numele unor firme englezesti sau frantuzesti, cu tiganci tronand intre etaje de flori si cu automobile sobre si parca bosumflate, care isi fac loc cu greu, chiar si pe mijlocul strazii, prin multime. Dar spectacolul viu al bulevardelor nu era singura atractie...
Mii de oameni, zeci de mii uneori, luau cu asalt stadioanele de fotbal ale caror nume au ramas astazi doar o amintire, pentru a vedea marile echipe de atunci, Venus, Unirea Tricolor, C.F.R. si confruntarile lor cu gigantii din Timisoara, jucatorii Ripensiei. In teren, idolii purtau sorturi pana la genunchi, parul dat pe spate, uns cu briantina, si se numeau Baratky, Bodola, Dobay, iar in tribune isi faceau loc mari scriitori sau actori de teatru celebri.
Teatrul era un alt magnet al bucurestenilor. Puteai alege intre piesele de la Teatrul Regina Mama, de la Teatrul Mic, Teatrul Fantazio, daca voiai sa razi cu Tanase, te-ndreptai spre Carabus, iar daca tineai musai s-o vezi pe Maria Ventura, trebuia sa faci fata adevaratelor manifestatii populare de la casa de bilete a Teatrului National. De la Paris veneau vestile despre succesul pe scena al Elvirei Popescu, iar cu timpul au aparut si filmele ei, iar Greta Garbo, Rudolf Valentino, Marlene Dietrich faceau sali pline la Capitol, Eforie, Bulevard Palace, Odeon, PathE Palace, Roxy, Aro sau in celelalte aproape 50 de cinematografe cate avea Bucurestiul la inceputul anilor 30. Dar mai presus de toate, sufletul bucurestenilor, mai ales al oamenilor simpli si al boemilor, era atras de muzica. La Bomboneria "Laffayette" canta Jean Moscopol, la restaurantele selecte - frumosii vremii Titi Botez, Zavaidoc, Gion si cantarete de talia Miei Braia. Mai intai in localurile de mahala si apoi incet, incet, catre centru, bucurestenii au inceput sa fie fascinati de virtuozitatea tiganilor lautari. Unii intorsi cu obiceiuri fistichii din "stagiul de pregatire" la Paris, altii veniti direct de pe stradutele rau famate, lautarii cantau atat "d-alea de inima albastra", cat si uverturi, pasaje din opere celebre si pasaje clasice, iar Grigoras Dinicu, de pilda, dupa ce isi termina programul la Filarmonica, la concert, isi lua vioara sub brat si pornea spre restaurant. Se spune ca mari compozitori europeni ai vremii veneau special sa-l asculte cantand in bar sau in carciuma si il admirau ca pe un mare instrumentist. Indiferent daca era vorba de muzica tiganilor, de fanfarele militare din parcuri, de concertele simfonice, de swing-ul care incepuse sa se auda si pe Dambovita sau de romante, Bucurestiul interbelic era o capitala melomana, muzica si dansul insemnau mult din farmecul acelor vremuri. Bucurestenii au continuat si in perioada dictaturii sa mearga in sali de dans si in restaurante cu orchestre bune, pana cand cenusiul anilor 80 a pus capat acestui "moft capitalist".
O seara la Trocadero
Astazi, ne intrebam ce s-a intamplat cu muzicantii marilor restaurante, cu doamnele cu palarii, cu serile dansante. De ce nu se mai gasesc carciumioare unde sa mergi sambata seara, sa mananci, sa-ti inviti partenera la dans dupa o muzica venita de pe o scena, si nu dintr-un difuzor? De ce nu se poate dansa decat in discoteci sau in cluburi, unde abia te poti misca de inghesuiala, abia respiri in fumul gros si nu poti discuta pentru ca muzica urla in boxe?
Exista, totusi, in batrana Capitala damboviteana, un local cu caramida rosie, unde daca iti petreci seara, poti auzi muzica altor timpuri. Inauntru este sic, intim, cativa straini stau la mese, discuta si stiu sa se bucure de o seara speciala si de muzica. Strangers in the night, La vie en rose, As times goes by... Degetele alearga mai intai pe claviatura pianului, dar seara este decisa intotdeauna de priceperea, de bunul simt si participarea afectiva a acordeonistului. In acelasi timp, domnul acesta micut de statura, imbracat la costum bleumarin, cu o emblema maritima cusuta pe buzunarul sacoului, este acelasi care canta la ambele instrumente, cu acelasi devotament, Zaraza, doine oltenesti si ardelenesti, dar si teme clasice ale muzicii franceze si-americane.
Sticlele de vin se deschid si, incet, incet, "Trocadero", localul cochet de langa Gradina Icoanei, prinde viata sub clapele in alb si negru ale lui Mircea Constantin, care transforma o seara tipica de restaurant, cu mancaruri si bauturi, intr-una cu totul speciala, o sarbatoare. "Sunteti genial! Genial! Ne-ati facut o seara minunata", si laudele nu mai contenesc. Se trece la cantece vechi lautaresti, la folclorul romanesc, la tangouri, atmosfera se incinge, se canta, se mai si danseaza, iar domnul Mircea traieste si el, din plin, momentul, si respira aceasta bucurie. "Meseria asta mi-a adus mari satisfactii sufletesti", imi sopteste intr-o mica pauza. Adevarul este ca atmosfera creata de un muzicant bun, pe care-l ai langa tine, nu se poate compara cu impersonalele boxe, discuri, benzi. Insa nu orice muzicant se poate apropia de oameni si poate canta ca Mircea Constantin. In cazul sau, este vorba de o cariera muzicala de aproape sase decenii, trecand prin brigazile artistice din intreprinderi de prin anii 45-46, nunti la sate, unde pleca cu acordeonul in brate vineri seara si se intorcea marti dimineata, orchestrele de la Inter, AthenEe Palace, Sofitel, contracte in Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Germania (de doua ori cate noua luni), Rusia, Japonia (de doua ori cate sase luni), China, Coreea sau pe vase de croaziera. Si, in plus, 24 de ani ca pianist si uneori sef al orchestrei de jazz a Circului de Stat. "Am ajuns in 57 la Circul Krateyl, un circ de lemn, amplasat pe locul in care se afla acum Intercontinentalul. Krateyl predase Circul statului si ramasese director. Era un artist desavarsit, de origine germana, un om minunat, iubea artistii si animalele, era un foarte bun dresor de lei. In Circ, intotdeauna a domnit o atmosfera extraordinara, de intelegere si de prietenie, plecam in turnee prin tara, mai intai cu trenul, apoi cu rulotele, gateam, ne invitam unii la altii sa mancam. Am trecut si prin situatii mai dificile, cand umblam prin noroaie, caram apa de prin curtile oamenilor, dar seara aveam pantofii lustruiti si zambetul pe buze. La fiecare numar din arena cantam doua-trei piese. Artistii aveau preferintele lor muzicale, ne spuneau: "Uite, vreau Strangers in the Night sau Tea for two, cand vine leul din stanga schimbati". La numerele comice, canta mai mult sectia ritmica, la trapez era trendoul acela de tobe, si apoi, la sfarsit, marsul. Acolo, la Circ, m-am format eu ca muzicant, acolo mi-am cladit o temelie care, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a mentinut si la care am mai adaugat cate ceva. Aveam dirijori si colegi muzicanti foarte buni, de la orchestre simfonice, de la Radio, din Reprezentativa Armatei, mari cititori de note, care m-au ajutat foarte mult, pentru ca, trebuie sa marturisesc, nu stateam deloc bine cu studiile. Veneau "Parisul pe gheata", programe din Rusia, China, din toata lumea, veneau cu dirijorul lor, iar eu luam partiturile acasa si studiam nopti intregi, ca sa apar apoi cu fruntea sus."
Matusa si acordeonul
Drumul lui Mircea Constantin a inceput cu totul atipic: nu avea pe nimeni in familie care sa cante la vreun instrument! Matusa lui i-a cumparat, pe cand avea opt ani, un acordeon cu treizeci si doi de basi si i-a angajat profesori foarte buni. A venit insa razboiul si a fost nevoit sa se mute din orasul copilariei, Braila, la mama lui, in Bucuresti. "Bunicul s-a ocupat tare mult de mine, iar mama a fost si mentor, si prieten pentru mine, mi-a aratat ce este frumos in viata. Copiii de varsta mea jucau risca, fumau si (se apleaca la urechea mea si-mi spune soptit) mergeau si la femei. Eu am cautat anturajul celor mai in varsta si studiam pentru ca stiam ca numai asa am sa reusesc. Stateam in comuna Militari, nu era pe atunci nici urma de bloc, ci case pe o parte si pe alta a ulitei, ca la tara, si fiecare avea un podet in fata, pentru zilele ploioase. Un muncitor castiga atunci 300-400 de lei, eu, la nici 15 ani, cantam la "Dorobanti" si veneam seara, noaptea, acasa cu 200-300 de lei, ii puneam mamii sub perna si a doua zi ma imbracam frumos si ieseam cu verii mei sa mancam bomboane si sa vedem un film, la cinematografele de pe Bulevard. Pe atunci, prin 45-46, Bucurestiul imi placea mai mult ca acum, oamenii erau mai fericiti, mai voiosi, zambeau pe strada, parca nu aveau atatea probleme. Nu se traia in confortul de acum, cu atatea masini si aparate electronice, dar bucurestenii erau parca mai senini. Se imbracau frumos - erau restaurante unde nu intrai fara cravata, haina, iar doamnele in rochie de seara - si mergeau la dans, se purtau civilizat si se distrau pe cinste. La "Mon Jardin", unde este acum Casa Oamenilor de Stiinta, era superb, in perimetrul in care este acum Interul era un restaurant, "Zisu", unde cantau marele pianist Jean Ionescu, Iancsy Korosy, Johnny Raducanu, Petrache Pechea. "Zisu" avea un ring de dans in fata orchestrei si o gradina frumoasa, undeva in spate, unde sa tot stai in serile de vara. Toti sefii de orchestra aveau legaturi cu edituri din strainatate, care le trimiteau partituri cu muzica americana, franceza, cantau tot timpul ce era mai nou. Bursa muzicantilor era pe B-dul 6 Martie, unde este acum cinematograful "Victoria". Era o gradina de vara acolo si ne adunam, si astia ca mine, si cei mai mari, discutam, primeam oferte: "Mircea, hai sa canti la o nunta sau intr-un restaurant". Ne mai intalneam la "CafE de la Paix" sau la "Capsa". Noi, muzicantii, am fost foarte respectati si iubiti, pe oriunde am cantat, pe tot globul. Dar depinde in primul rand de tine, cum te comporti si cum te faci respectat. Daca vad ca un client imi zambeste, merg langa el si cant cat simt eu ca are nevoie de mine, daca vad ca se uita in jos sau vorbeste la telefon, ma retrag incet, stiu ca nu sunt dorit. Iar daca la plecare, clientul imi lasa ceva, foarte bine, daca nu, eu ma simt remunerat indeajuns prin acel zambet si nu vorbesc cu falsitate. Pentru ca, oricat de bine se simt ei, eu ma simt si mai bine decat ei, cand ii vad ca se bucura. Cand vin la "Trocadero", las toate problemele afara si cant din tot sufletul. Chiar si atunci cand nu e nimeni in restaurant, nici un client, eu imi fac programul la pian, cine stie, poate baga cineva capul pe usa, aude muzica si se hotaraste sa intre."
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
