Costel Constantin

"Reteta fericirii? Sa prinzi din zbor scanteile de noroc si sa faci din ele o stea care sa te calauzeasca toata viata".

Ca este un mare actor, Costel Constantin a dovedit-o de foarte tanar, interpretand partituri de exceptie, alaturi de monstri sacri ai teatrului romanesc: Radu Beligan si Valeria Seciu (in "Cine se teme de Virginia Woolf?"), Mircea Albulescu, Gheorghe Cozorici si Marin Moraru (Generoasa Fundatie); ca este "nascut" pentru film, a demonstrat-o in memorabilele sale creatii din "Tanase Scatiu", "Semnul sarpelui", "Asteptand un tren" si multe altele, fiind unul dintre actorii preferati de Veroiu si Pita. Dar poate ca cea mai importanta insusire a lui Costel Constantin, mai putin vizibila in luminile rampei sau sub reflectoarele de pe platourile de filmare, e marele sau talent de a trai si de a se bucura de darurile vietii: familia, prietenii, animalele si natura. Va propunem un interviu cu un om caruia Dumnezeu i-a daruit stiinta si intelepciunea de a fi fericit.
- Iti cer ingaduinta ca inainte de a vorbi despre marea pasiune a vietii tale, teatrul, sa vorbim despre o alta, la fel de puternica: familia. Vocatia familiala se invata sau este un har de la Dumnezeu?
- Familia este pentru mine o cochilie fara de care n-as putea exista. Nici pe scena si nici pe ecran nu mi-as putea da intreaga masura fara casuta asta de melc, pe care o iau pretutindeni cu mine. La drept vorbind, eu sunt convins ca un om nu se poate dezvolta numai pe o anumita latura. Chiar daca ar dori sa procedeze asa, chiar daca ar fi in stare sa procedeze asa, ei bine, eu cred ca un astfel de "procedeu" l-ar saraci de tot. Ar fi un om lipsit de "seva", lipsit de caldura, lipsit de un anume echilibru. Eu, unul, cred ca valoarea unui om este egala cu numarul de laturi pe care el se manifesta. Cu cat sunt mai multe, cu atat mai bine pentru el si pentru cei ce-l inconjoara: familie, prieteni, cunostinte, colegi... Pentru mine, una dintre cele mai importante valori este Familia. La drept vorbind, pentru oricine familia este foarte importanta. Cercul cald al dragostei care-l inconjoara pe copil, inca de mic, ii asigura - nu-i asa? - echilibrul de mai tarziu. Si forta de a lupta, la maturitate, cu greutatile vietii. Cu incercarile nenumarate care, in anii nostri, parca se amplifica tot mai mult... Eu, unul, sunt convins ca pentru cineva care practica meseria mea, adica aceea de actor, familia reprezinta o avutie esentiala! Poti sa fii oricat de talentat, daca esti singur, daca seara, dupa spectacol nu ai pe nimeni acasa, daca nimeni nu te priveste cu ochi atenti cand vii istovit si stors de atata intensa daruire, fara de care nu-ti iese rolul, daca nimeni nu te intreaba daca esti ostenit, daca ti-e foame, daca nici macar un catel nu te intampina in prag dand din coada - ei bine, dupa parerea mea... esti un om pierdut! Noi, astia, actorii, oricat de... "fortosi" am parea, suntem in fond - hai s-o recunoastem! - niste fiinte fragile, un fel de mari copii mici. Dupa cum se stie, meseria asta a noastra este superba. Toti actorii - cu mic, cu mare, consacrati sau abia pe la inceputuri - o spun. Numai ca, prin efemeritatea ei, ea te face si mai vulnerabil decat ceilalti oameni. De ce? Pai... vraja se alcatuieste acolo, pe scena, in complicitate stransa cu spectatorii. Dupa lasarea cortinei, de indata ce ultimele aplauze s-au "stins", s-a dus si vraja... Si ramai singur-singur, doar cu tine. Vaduvit de lumina reflectoarelor, de caldura salii, cand iesi pe la "intrarea actorilor", te simti, deodata, sleit. In drumul spre casa, personajul interpretat te mai locuieste un timp, bucuria reusitei este inca vie... Si totusi, vraja risipita iti lasa un gust ca de cenusa... Ideea ca totul s-a terminat si ca marele moment de frumos, de adevar, de bine, de bucurie si satisfactii devine o pagina de trecut, intrand in zona Efemerului, te umileste intr-un mod foarte dureros. Asa ca e neaparat necesar acel acasa, acel cuib invaluitor, care sa-ti redea forta de a o lua, mereu, mereu, de la inceput. Daca in loc de o familie si o casa te asteapta un "sopron" prin care sufla vantul - esti un ins terminat.
- Cum se obtine oare aceasta performanta de indiviat, in care multa lume da gres? E vorba de un noroc sau de o... strategie? Sau cate un pic din fiecare?
- In cazul meu, norocul a insemnat intalnirea cu sotia mea, Mihaela. Asta s-a intamplat acum vreo... 30 de ani. Numai ca norocul nu poate dura o viata, daca nu-l consolidezi... Trebuie sa-l dublezi permanent cu inteligenta si sensibilitate. Asta presupune o mare cheltuiala de energie, de rabdare, ca sa nu mai vorbim de multa, multa dragoste! Altminteri, acel noroc initial nu poate fi pastrat! Cu timpul, intr-un cuplu ajungi sa simti, sa reactionezi in acelasi fel la o bucurie, la o durere, la o incercare mai serioasa. Gandind cu timpul cam la fel, te intelegi si cu privire la proiectele de viitor. Sigur, si asta presupune un proces de... ajustare. Ascutisurile trebuie slefuite. Altminteri viata in doi devine un infinit sir de certuri, de bosumflari, de mici sau mari razbunari. Un chin perpetuu, ce mai! O astfel de armonie se construieste minut cu minut, bucatica cu bucatica - daca ma pot exprima astfel! Ceea ce vede omul de pe strada cand ne intalneste la plimbare cu copiii nostri, cu nepotii nostri, cu cateii nostri (sa stiti ca si ei, cateii, simt ca sunt inconjurati de dragoste, ca sunt ocrotiti, ca sunt si ei, la randul lor, "furnizori" de armonie in familie) este si ceea ce vad prietenii atunci cand vin in vizita la noi. Aceasta "vraja" functioneaza si la Breaza, unde avem o casa, o gradina. E ceva in aer... Acest ceva vine, zic eu, din dragoste. Din dragostea cu care am sadit pomii, florile si din respectul datorat celor din jur. Naturii. Eu, unul, sunt sigur ca si plantele simt dragostea cu care le ingrijesti... Multi nu cred in sensibilitatea plantelor. Le-as recomanda sa le puna la incercare. As reveni, o clipa, la caini. Stiu prea bine ca "Formula As" are o multime de cititori de toate varstele si de toate formatiile - mai avuti sau mai saraci. Dar mai stiu ca, oricat de diferiti ar fi, ei alcatuiesc o uriasa familie, un... "partid", as zice, al iubitorilor de animale. Asa incat voi spune fara nici o jena ca noi toti, cei din familia Constantin, am avut foarte multe de invatat de la cateii nostri. Uite, sa ti le prezint: ea - cea care tocmai intra acum aici, in salon, este Bella - dalmatiana-printesa. Si asta-lalta este... Miss Maidan. Ai inteles? "Maidan" pentru ca am luat-o de pe strada - adica de sub masini, unde a dormit aproape jumatate de an. I-am zis Miss Maidan pentru ca intre timp, dupa cum vezi, a devenit o adevarata domnisoara. O... "Miss". Acum, amandoua "fetitele" noastre sunt doua batranici, daca le socotim anii de caine, in ani de om. Spre bucuria baiatului nostru al mare, Vlad, Bella a intrat in familia Constantin acum 12 ani. Intre timp, Vlad (care intrase la Facultatea de Medicina atunci cand in viata noastra a aparut Bella) s-a casatorit, a devenit chirurg specialist in chirurgie generala si asistent universitar la catedra de chirurgie. Si are familia lui. Asadar, daca-i socotim in "ani" omenesti, Bella are... 85-86 de ani. In cativa ani, acest catel n-o sa mai fie! Nici nu vreau sa ma gandesc la asa ceva! Noi ii datoram enorm acestei batranici! Ea ne-a invatat sa fim recunoscatori pentru fiecare gest frumos pe care il fac altii vizavi de noi. Ea ne-a invatat sa fim si mai tandri. Ea ne-a invatat sa nu ne rusinam de sentimentele noastre. Sa ne aratam bucuria si dragostea fata de cei din jur. Repet ce ti-am spus mai inainte: stiu ca revista voastra are un foarte mare numar de cititori. Si mai stiu ca, in majoritate, ei sunt oameni cu suflet ales, care sar in ajutorul semenilor - fie si cu un sfat bun - oameni care iubesc si ingrijesc animalele si incearca sa le ocroteasca de violenta strazii. Asa ca nu ma sfiesc sa spun toate astea.
- Oare sufletul bun se mosteneste si el pe linie de familie?
- In cazul meu, raspunsul este afirmativ. Am crescut intr-o familie foarte unita. Mama mea are 82 de ani. O cheama Dobrita. Spui ca e un nume frumos... Da, asa e! Dar sa vezi de ce e frumos: bunicul meu dupa mama a fost sef de gara. O gara mica de tot. La intrarea in orasul Husi exista un tunel si un canton mic - o halta. Halta se numeste... Dobrina. Si atunci, bunicu" si-a botezat prima fata ca pe locul de munca: Dobrina. Cand mama era mica de tot i s-a zis Dobrita. Adica un fel de alint de la Dobrina. Si Dobrita a ramas! Asadar, mama e nascuta la Husi, de acolo familia ei s-a mutat la Galati, unde l-a cunoscut pe tata, s-au luat tot la Galati si tot la Galati m-am nascut si eu. Numele de familie al mamei era Bozianu - suna frumos, nu-i asa? - da, ea era Dobrina Bozianu, fiica sefului de halta Gheorghe Bozianu. Tata a fost muncitor la uzinele metalurgice din Galati - Titan. Muncitor siderurgist. Chiar am o poza cu el. Ma uitam deunazi la poza asta: poza il arata intr-o hala cum intoarce foile de tabla incadescente cu niste clesti uriasi... Eu am fost primul nascut, mai am doi frati, sositi pe lume din trei in trei ani: Gheorghe si Dumitru (Gigi si Dan). Nici unul actor. "Profilati" pe meserii economice si tehnice. In schimb, fratele mamei mele, Damian Bozianu, era cunoscut in Galati ca unul dintre actorii de baza ai teatrului din oras... As zice chiar ca unul dintre membrii fondatori. Poate ca si de la el mi se trage patima asta pentru teatru! Inca de mic, ma lipisem de zidurile, de scaunele, de culisele teatrului. Simteam si in vis parfumul specific al acestei lumi mirifice! Inca de mic incepusem sa "joc". Unchiu-meu imi dadea cate o mustata, cate o peruca, "accesorii" necesare unui foarte tanar interpret! Apoi, incetul cu incetul, am devenit actorul principal al echipei de teatru de amatori a scolii condusa de... profesoara noastra de matematica. De altfel, ea juca si toate rolurile principale feminine! Am "debutat" impreuna in piesa "Ecaterina Teodoroiu". Ea juca rolul titular, iar eu eram locotenentul care, la final, o tinea in brate pe Ecaterina Teodoroiu moarta! Eu aveam 15 ani si ea avea vreo 28-30, iti dai seama! Asta se intampla la fostul liceu de fete, devenit Liceul "Mihail Kogalniceanu" - scoala de mare traditie in Galati, aflata pe strada Domneasca. Sub comunisti, s-a numit strada Republicii... Acum iar ii zice Domneasca. Da, inca din clasa a noua - a zecea, eu stiam ca o sa ma fac actor...
- Cum au reactionat parintii tai la aceasta... "fandacsie"?
- Din pacate, tata a murit pe cand eu abia implinisem 14 ani. Mama se obisnuise cu ideea... Unchiu-meu, desigur, nici nu concepea sa fac alta meserie. Asa ca am ajuns la Bucuresti... cu gandul sa dau la Teatru. Am avut enorma sansa de a-l avea ca "mentor" pe acel foarte mare actor al scenei si ecranului romanesc care a fost Ion Fintesteanu. Normal ca am intrat la Institut din prima incercare. Cand am terminat, am plecat la Iasi, unde am ramas la Teatrul National timp de vreo cinci ani. Ce teatru extraordinar! Ce bine si-a mentinut stacheta! Mare lucru daca ne gandim ca este cel mai vechi teatru din tara noastra! Acolo m-a "prins" Radu Beligan. Adica de acolo m-a adus el la Nationalul bucurestean. Beligan era pe atunci directorul Nationalului bucurestean si pornise intr-un turneu prin tara ca sa mai descopere si sa aduca in Capitala "forte proaspete". Cum zic, m-a vazut, m-a placut si m-a adus aici. De unde nu m-am mai miscat niciodata. Sansa mea! Sunt actor al primei noastre scene - cum pe buna dreptate i se spune acestui locas de cultura - de vreo 30 de ani. Din 1969...
- Dumnezeu te-a inzestrat cu o multime de calitati. Am uitat sa enumar la inceputul discutiei noastre si faptul ca esti un mare, un renumit... bucatar! Ca faci cele mai senzationale muraturi, cele mai "geniale" sarmale, ca pui gogosari ca nimeni altul si ca la capitolul... iahnie de fasole nu te intrece nimeni. Ai regretat vreodata ca n-ai facut o alta meserie? Ca te-ai dedicat trup si suflet artei actorului?
- Nu, niciodata! Dar, ca sa fiu sincer pana la capat, daca ar fi s-o iau de la inceput, nu m-as mai face actor. De ce? Pentru ca o buna parte din reusita mea in teatru si in film - daca o pot numi reusita - s-a datorat norocului. Norocul de a fi avut in familie un actor, norocul sa fiu remarcat de Beligan. Numai ca norocul nu functioneaza in mod obligatoriu. Poti sa te nasti cu un talent real, dar daca norocul nu-ti iese in cale, daca nu-l opresti si nu-l prefaci intr-un aliat, muncind "la disperare" cot la cot cu el, atunci degeaba ti-a dat Dumnezeu acea chemare, acel talent! Viata te infrange mai devreme sau mai tarziu! In meseria mea, succesul functioneaza exact ca in casnicie. Asa cum vorbeam mai la inceputul intalnirii noastre, trebuie sa "prinzi" din zbor scanteile de noroc si sa faci din ele o stea care sa te calauzeasca toata viata... Asa ca, daca ar fi s-o iau de la inceput, ei bine, m-as face un fel de constructor... Mi-ar placea sa fac o meserie dupa care ramane ceva concret. De asta m-am aruncat cu patima in gradinarit, in saditul copacilor, in repararea casei. Si mi-ar mai fi placut sa ma fac chirurg... asa cum e baiatul meu cel mare, Vlad. Meseria de chirurg presupune sa tai ca sa scoti raul, sa-l dai deoparte, sa-l alungi.
- Acum, cand ne inconjoara mult rau pe toate planurile vietii, cand pana si arta e sleita de atata saracie, ce crezi ca ar trebui "taiat" ca sa ne fie mai bine?
- Nu exista o solutie magica, universala. Solutia este in fiecare dintre noi. Ne-am invatat sa dam vina unii pe altii, sa asteptam sa ne salveze altii de la mizerie, de la umilinte zilnice. Sa ne scoata altii din starea de disperare resemnata. Fiecare dintre noi trebuie sa fie constient ca de el depinde insanatosirea tarii. Fiecare dintre noi trebuie sa sadeasca un copac. Din copacii saditi de noi se vor alcatui padurile de maine...