Unul dintre putinii supravietuitori ai reeducarii de la Pitesti - Gherla, aflat in cateva randuri la un pas de moarte si chiar de nebunie, Traian Popescu si-a gasit mantuirea in armonia celesta a sunetelor. Pentru asta a platit cumplit, cu propria sa tinerete. E un pret pe care nu l-a regretat niciodata. Fara suferinta n-ar fi descoperit muzica, iar fara muzica, viata lui ar fi fost lipsita de sens. E cea mai aspra si mai superba razbunare a frumosului asupra mizeriei si bestialitatii umane. E, in definitiv, o mare lectie de optimism si demnitate, pe langa care trecem adeseori indiferenti si cu o amagitoare grija a zilei de maine.
Intre tradatori si sfinti nu e decat un pas
Ne imaginam inchisoarea in fel si chip. Rareori atingem fibra ascunsa a adevarului. In locul viului punem propriile noastre proiectii, mici si scuzabile prejudecati. E ca si cum ti-ai propune sa traiesti foamea, satul fiind. In 16 ani de recluziune, Traian Popescu a avut timp sa se gandeasca la toate. Aproape nimic nu seamana cu ceea ce ar putea gandi unul sau altul. Puscaria modifica totul: simturi, senzatii, perceptii. Devii atent, mereu la panda. Un mecanism cu resorturile intinse la maximum. Totul se schimba - viata, lumina, durerea. Imaginea despre sine, in primul rand. "Am fost arestat in 1948", isi aminteste Traian Popescu. "Terminasem Politehnica si tocmai trebuia sa-mi sustin ultimele proiecte. Eram tanar si ma simteam in stare sa ma iau de piept cu lumea intreaga. Cativa ani mai tarziu, in "57, la Jilava, m-a abordat un student, spunandu-mi cu cel mai profund respect: "Nene Traian". In clipa aceea, am incremenit. Brusc, mi-am dat seama ca imbatranisem, ca cei mai frumosi ani din viata mea se scursesera nevazut, ca apa intr-un pamant arid si lacom. Mi-am revenit cu greu si atunci mi-am jurat sa fiu tanar toata viata, sa fiu contemporan cu vremurile mele, ca intr-o razbunare abstracta, lipsita de obiect. Si acum, cand am 76 de ani, refuz incapatanat sa pronunt banala propozitie: "Pe vremea mea". Vremea mea este astazi. Acum si aici. Viata merge inainte dimpreuna cu mine. Nimeni nu sta pe loc - in inchisoare, mai ales. Abia acolo te cunosti cu adevarat. Omul e foarte adaptabil. E fragil si tare in acelasi timp. Te miri si tu de ce esti in stare. Si in bine, si in rau. E un pacat cumplit sa judeci pe altul. Ce stii tu despre viata, despre suferinta, despre limite? In inchisoare, cumularile lente duc la salturi de neimaginat. Prin adunare, adancul fiecaruia se modifica. E un punct de fierbere pe care, daca il atingi, esti pierdut. Abia in puscarie iti dai seama ca intre tradatori si sfinti nu e decat un singur pas despartitor. Nimeni nu stie cand va ceda, nici macar anchetatorii. In "56, dupa un an si sapte luni de ancheta, de batai crancene cu teava de locomotiva, care mi-a zdrobit un picior, nu am mai rezistat si am recunoscut o intreaga poveste dementa, cu un cifru si mai multi spioni englezi. Si acum imi reprosez. De ce nu am fost in stare sa rezist? De ce nu am murit, in loc sa fac jocul unor fiinte abjecte? Nimeni nu a reusit sa ma umileasca asa cum am facut-o eu. In viata, ca si in celula, trebuie sa fii singurul tau judecator. De ceilalti are grija Dumnezeu. La Pitesti si Gherla, in "demascari" au murit si s-au sinucis 30 de colegi de suferinta. E un pacat cumplit sa-ti iei viata, dar nu judec pe nimeni. Puteam fi si eu in aceeasi situatie. De altfel, cunosteam prea bine disperarea. Nemairezistand anchetei, am cedat, incercand sa-mi iau viata in celula de la Interne. Mi-am taiat venele si am luat 80 de pastile de Hidrazida. Doar Dumnezeu m-a salvat. Avea alte planuri cu mine."
Mi-e dor de Aiud cateodata
Pare peste fire sa intelegi. Traian Popescu isi aminteste de Jilava si Aiud cu nostalgie. "Mi-e dor de Aiud cateodata", zice el. Nu e nici figura de stil si nici act trufas de bravada. E vorba de viata lui, de cele mai intense descoperiri: credinta in Dumnezeu si muzica. "Nu am absolut nici un merit", va continua Traian Popescu. "Dupa o criza de nebunie, in care plangeam si radeam necontenit, am fost izolat. Voiau sa ma distruga complet, sa ma transforme intr-o leguma, sa uit pana si vorbirea. Ma plimbam ratacitor prin celula stramta si friguroasa, cu ciment umed pe jos, cand deodata a tasnit din mine cantecul. Ce bucurie adanca si coplesitoare! Ce traire fara egal! Acolo, in beciul de la Aiud, am terminat oratoriul: Imnul libertatii si Hora libertatii. Eu, care nu cantasem in viata mea si nu scrisesem un singur vers, traiam adancimile creatiei, eram o cutie de rezonanta a unor sunete ceresti, a unei armonii fara egal. Am fost scos pe targa dupa 18 zile, cu fericirea intiparita pe chip, spre uimirea tembela a gardienilor. Nici ei, dar nici eu nu intelegeam ce transformare teribila traisem.
In 16 ani de puscarie, am compus 20 de piese: Calvarul, Mantuire, Patimile Domnului etc. Ani in sir mi-am impus sa nu le uit, repetandu-le pana au intrat in fibra cea mai profunda a fiintei mele. Intre mine si sunete nu mai era de acum nici o opreliste despartitoare. Traiam si respiram dimpreuna cu sunetele, cu armoniile Mantuirii. Cu ceva timp in urma, patriarhul m-a intrebat de ce nu mai creez. I-am raspuns ca, dupa eliberare, nu am mai fost in stare sa scriu nici o alta piesa muzicala. "Am incercat, dar nu am conditii", i-am zis. "Imi lipseste inchisoarea." S-a uitat la mine ca la un om ciudat. Era limpede ca nu era usor sa intelegi regretul pentru cel mai mare rau din viata ta."
Fiecare isi are inchisoarea lui
In inchisoare, forta vine din alta parte decat din taria trupeasca. Nici o alta experienta nu i se poate substitui. "Sunt experiente la care nu poti ajunge nici prin lecturi si nici prin marturia altora, oricat de sincera ar fi. Cine vorbeste despre puscarie in alb si negru, greseste. Acolo, binele si raul se amesteca si te contrazic daca ai trufia de a trage o concluzie definitiva. Nimic nu este dat pentru totdeauna. Am avut gardieni odiosi, mai rai decat niste fiare, dar am intalnit si oameni, un anume Filimon de pilda, care imi dadea pe ascuns petice si ac, pentru a carpi ramasitele de haine de pe mine. Prin carpele acelea isi risca propria lui libertate. Intre patru pereti zabreliti, victima si calaul isi pot schimba in orice moment locul. Acolo, vinovatie si inocenta sunt cuvinte care isi pot modifica repede sensul. Generalul Anton, care fusese pana in "48 seful Jandarmeriei, avand in subordine Inchisoarea Jilava, devenise din mai marele detinutilor, coleg de celula cu noi. La ancheta, am fost vecin de celula cu Vasile Luca, celebrul sef comunist. El, care pornise prigoana impotriva noastra, acum intra in crize cumplite, urland ca un descreierat: "Sa stie toata lumea ca Vasile Luca e inchis pe nedrept si e condamnat la exterminare lenta". Trebuie sa fi fost greu pentru el sa traiasca in dispretul celorlalti detinuti si, mai ales, in singuratatea la care, de asta data, noi il condamnaseram. Fiecare si-a avut inchisoarea lui, iar taria si-a castigat-o dintr-un nimic - un gest, o vorba, un cantec. Nu pot nici acum sa descriu ce bucurie enorma am simtit cand Centiu Glodeanu (fratele compozitorului Glodeanu) mi-a dat gamela lui de arpacas. Asta ne-a legat pe viata. Nu pot sa cuprind in vorbe ce a insemnat pentru mine indemnul generalului Mihail, sef de Stat Major la 23 August, care, semiparalizat, ma incuraja dupa ce imi taiasem venele: "Sa nu-ti pierzi nadejdea/ Fii vesel cat se poate/ Caci tot la ziua duce/ Si cea mai lunga noapte"."
Oricat ar incerca sa uite Traian Popescu cei 16 ani de calvar, suferinta irumpe cand si cand ca un vulcan: bataile bestiale, cele 300 de lovituri la talpi, vena sectionata din care sangele tasnea ca la o pasare cu gatul taiat sau tembela distractie a tortionarilor de a-ti turna pe gat zeama fierbinte a terciului cel de toate zilele si apoi obligandu-te sa inghiti dintr-o data 100 de grame de paine uscata. Peste toate, Traian Popescu incearca sa astearna duios si grijuliu bucuria rezistentei, castigul colosal de a fi trait in preajma celor mai stralucite minti ale Romaniei. Nu e putin lucru sa ai ca profesori pe etnograful Ernest Bernea care tinea adevarate prelegeri despre filosofia Greciei antice, pe Mircea Vulcanescu, pe Gafencu, pe Nicu Calinescu, cel care stia pe de rost toata istoria literaturii romane sau pe parintele Ioan, care vorbea din Biblie de parca ar fi avut-o sub ochi. De la fiecare, Traian Popescu a invatat cate ceva. De la Valeriu Gafencu - rugaciunea inimii. De la Gili Ioanid - smerenia si nejudecarea aproapelui: "Daca n-ai nimic bun de spus despre fratele tau, mai bine taci". De la parintele Ioan - intelepciunea: "Starea de rugaciune nu poate fi fara stare de bucurie". De la Gelu Gheorghiu, eroul de la Pitesti, demnitatea unui om care a indurat doi ani de iad, fara nici o concesie.
Fericirea - o misiune sfanta
Din toate, cel mai mult Traian Popescu isi aminteste momentul eliberarii. In "64 lucra ca inginer la muncile interioare, la decantorul din Aiud. Asa ceva nu se poate uita. "In aer plutea deja briza usoara a libertatii. Ceva trebuia sa se intample. Vazusem la bucatarie cum se pregatesc ratiile de eliberare si comandantul imi daduse ordin sa nu ma tund. Un asemenea lucru era de neimaginat in alte conditii. Si intr-adevar, a doua zi am plecat acasa. Tin minte ca primii pasi pe strada au fost cumpliti. Aveam senzatia ca o cusca merge dimpreuna cu mine, ca picioarele nu se pot urni decat sacadat, in ritmul plimbarii din curtea inchisorii. Eram impreuna cu alti trei colegi, dar eu eram singurul care aveam bani, 500 de lei - salariul pentru anii in care lucrasem la Gherla. In gara Teius, unde trebuia sa asteptam trenul spre Bucuresti, m-am dus sa cumpar cate ceva pentru mine si colegii mei. Cand i-am intrebat ce vor, au ramas mult timp pe ganduri. Trebuia sa-si adune toate fantasmele lor de 15 ani intr-o singura dorinta. Ei bine, aceste dorinte m-au naucit. Unul voia o sticluta de parfum, sa acopere mirosul de mucegai, de puscarie, impregnat in haine. Altul m-a rugat sa-i cumpar un basc si ultimul coleg... o cravata. Fericiti apoi, am mers sa bem o bere. Pare greu de crezut, dar toti patru nu am fost in stare sa bem impreuna o singura sticla. Ne pierduseram gustul. Trebuia sa reinvatam a trai normal. Eram ca niste copii, la primii lor pasi. Aceeasi senzatie aveam sa o incerc in apropierea casei parintesti din Bucurestii Noi. M-am oprit in coltul gardului si nu am mai putut sa inaintez. Am stat asa cateva minute. Mi-era teama ca bucuria revederii sa nu o ucida pe mama. Mi-era teama in primul rand de mine. Pentru prima oara, dupa 16 ani, eram obligat sa traiesc efectiv o bucurie, nu doar sa mi-o imaginez. Atunci, mi-am dat seama ca trebuie sa distrug refugiul mental pe care mi-l construisem cu atata efort. Trebuia de acum sa traiesc pur si simplu - un lucru mai greu, cateodata, decat zarca Aiudului si Jilava la un loc. Daca n-as fi procedat asa, ar fi insemnat sa accept o condamnare pe viata. Sa ma autocondamn. Singura mea razbunare nu putea fi decat sa traiesc cu toata intensitatea. O luna intreaga, de pilda, m-am plimbat necontenit. Colindam Bucurestiul si aveam o bucurie pana la extaz calatorind cu tramvaiul. Orice ma facea fericit: oamenii, casele vechi, noile constructii, pomii infrunziti, Cismigiul. Totul. Nimic nu a mai reusit sa-mi umbreasca bucuriile, nici securistii, nici urmaririle discrete pe strada si nici mizeria sau frigul comunist din ultimii ani. Fericirea era de acum pentru mine o misiune sfanta, data de toti cei care murisera in chinuri la Pitesti, Aiud sau Gherla. Mi-am terminat studiile si am muncit pe santier. Gatind cu mana mea, am serbat toate momentele festive ale anului - Craciunul, Pastele, zilele tuturor sfintilor. N-am incetat nici o clipa sa fiu optimist si sa refuz a evoca, fie si intre prieteni, momentele "din vremea mea".
Cand aud, astazi, pe strada, tanguiri despre una sau alta, ma infior. E profund nedrept. N-ai dreptul sa fii nefericit daca nu stii cu adevarat ce este durerea. In viata nu exista decat o singura disperare: pierderea credintei in Dumnezeu."
Fotografii de Emanuel Tanjala
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
