Explicatia acestei denumiri vine dintr-o traditie foarte veche, mai putin cunoscuta in restul tarii, conform careia "Izvorul Tamaduirii" cade, intotdeauna, intr-o zi de vineri. In zona deluroasa din nordul judetului Arges exista un izvor cu puteri vindecatoare, ce a consacrat prestigiul sfant al zilei de vineri in Calendarul crestin romanesc
Oameni si locuri
Pe soseaua care urca de la Pitesti spre Curtea de Arges se deschid mai multe ramificatii de drumuri ce duc spre peretele sudic al Muntilor Fagarasi: vai taiate de ape repezi, ce-si au obarsia in hornurile de piatra. Intre ele se afla si Valea Valsanului, udata de raul cu acelasi nume, ce izvoraste din masivul Iezer-Papusa, ale carui creste inca inzapezite albesc orizontul spre nord. Dealuri plapande marginesc valea inundata de lumina copacilor infloriti. Satele si catunele se insiruie domol, intr-o serpuire ce insoteste urcusul necontenit al soselei. Din mersul masinii, casele par sa se roteasca dupa soare, iar pajistile misuna de tarani iesiti sa coseasca "iarba mieilor". Abia a trecut Pastele ortodox si urmele sarbatorii se mai zaresc prin curtile cu garduri vopsite proaspat. Ici, colo, cate o tufa de liliac s-a pripit sa infloreasca, inmiresmand aerul curat.
In comuna Musetesti, chiar langa Muzeul Satului, in centru, porneste un drumeag neasfaltat, ce se lungeste cativa kilometri pe o vale ingusta ca un fir de ata, pe care curge paraul Robaia, ce a dat numele unui catun si a manastirii aflate la capatul vaii, drept in fata muntilor. Satenii se indreapta, in palcuri, catre schit, facand cate un scurt popas pe iarba grasa de la marginea drumului. Femeile poarta broboade, iar barbatii si-au acoperit capetele cu palarii, sau chiar "clopuri", ca in Maramures. Este "Vinerea Izvoarelor" si toata lumea merge la Manastirea Robaia, sa sarbatoreasca "Izvorul Tamaduirii". Oamenii poarta cu ei tot felul de sticle si recipiente pe care le vor umple cu apa sfintita a izvorului aflat langa manastire, despre care se spune ca are miraculoase puteri vindecatoare, dovedite de-a lungul timpului. La capatul vaii, pe un tapsan inalt, se zareste deja arhaicul schit, iar sunetele rare ale clopotului ce bate in turnul de la intrare plutesc deasupra arborilor, ca o alinare...
De la legende, la istorie...
Oamenii locului povestesc ca numele catunului, ca si al vaii inguste pe care s-a asezat manastirea, vine de la o comunitate de robi, aflati pe aceasta mosie domneasca inca din primele secole crestine. Robaia era o asezare mult mai populata decat astazi, dar in primele doua veacuri ale acestui mileniu s-a petrecut, aici, o tragedie de proportii impresionante. Chiar intr-o noapte a Invierii, pe aceasta vale ingusta au navalit hoardele hunilor, surprinzand o parte din oamenii satului in biserica, la slujba. Barbatii n-au putut opune decat o slaba rezistenta, dupa care au fost macelariti pana la ultimul, taindu-li-se si capetele. In acelasi timp, sfantul lacas, unde reusisera sa se baricadeze ceilalti crestini, a fost incendiat de barbari. Toate femeile si toti copiii asezarii au ars de vii, in biserica mistuita de flacari! Legenda acestei tragedii zguduitoare s-a pastrat pana in ziua de astazi, iar valea Robaiei a ramas pustie vreme de cateva secole. Chiar si acum, unii localnici sustin ca, in noaptea de Inviere, in fiecare an, se mai aud vaietele si gemetele copiilor sacrificati...
Inceputurile asezarii calugaresti de la Robaia se situeaza in timp, dupa aceasta tragedie locala. Pisania bisericii vorbeste de anul 1359, dar prima biserica din lemn ce s-a construit aici avea ctitor necunoscut si s-a distrus dupa cateva secole. Din punct de vedere strict documentar, primul proprietar al locurilor pe care se afla cel dintai schit a fost Parvu Logofatul, ctitor al Manastirii Bucovat din apropierea Craiovei. Dupa diferite transferuri prin mosteniri, schitul Robaia cu toate proprietatile lui - sunt vandute lui Musat Musetescu Clucerul. La randul sau, acesta ofera paraginitul schit, "de zestre", fiicei sale Livera, casatorita cu Sava Sufarul din Furduiesti.
O istorie locala, confirmata de pisania manastirii de astazi, spune ca acest Sava Sufarul, urmarit fiind de turci, s-a refugiat aici si - cand era la un pas de a cadea in mainile navalitorilor - a cerut ajutor, printr-o puternica rugaciune, cu lacrimi in ochi, Sfantului Mare Mucenic si Martir Gheorghe, fagaduind ca, daca va scapa cu viata, va ridica, exact in acel loc, un altar innoit si o sfanta biserica. Sfantul Gheorghe, primindu-i rugaciunea, l-a scapat, in chip cu totul minunat, Sufarul devenind invingatorul urmaritorilor sai. Atunci ar fi tasnit si izvorul tamaduitor, de sub stanca din apropierea viitoarei manastiri! La anul 1644, in locul vechii bisericute de lemn, Sava Sufarul isi indeplineste fagaduinta, zidind o biserica din piatra, pe care o sfinteste la 23 aprilie, in ziua cand era sarbatorit mucenicul ce ii salvase viata. Ctitorul daruieste Manastirii Robaia intreaga mosie imprejmuitoare, cu "rumanii" asezati pe ea, cu padurile si cu muntele din preajma, plus o vie, in apropierea targului Pitesti. Aceasta danie este intarita chiar de domnitorul Matei Basarab, prin hrisovul de la 10 august 1648. De atunci incoace, un lung sir de pelerini crestini au trecut prin aceste locuri binecuvantate, tamaduindu-se cu izvorul miraculos si laudand numele lui Dumnezeu in sfanta biserica.
O pasnica minune cotidiana
La Manastirea Robaia, astazi, isi petrec viata de obste, intr-o restransa comunitate monahala, douazeci si cinci de surori si calugarite, calauzite de maica Petronia, stareta asezarii manastiresti. Pe langa modesta indemnizatie lunara pe care o primesc, conform regulilor administrative ale Patriarhiei, miresele lui Hristos din acest sfant lacas ostenesc sa coasa vesminte preotesti, ceea ce le aduce un venit binemeritat, care le ajuta sa-si petreaca traiul zilnic, respectand asprele restrictii impuse de cele trei voturi monahale. Surorile si maicutele resping orice slava desarta a acestei lumi, drept pentru care nu accepta sa fie fotografiate si dau putine informatii oricarui vizitator strain, stiind ca acest lucru nu-i place nici Inalt Prea Sfintiei Sale Episcopul Calinic Argesanul, sub a carui binecuvantare exigenta se afla. Dar o asemenea restrictie nu le impiedica sa omeneasca, in cel mai desavarsit chip crestinesc, pelerinii infometati sau insetati care se abat pe aici. De asemenea, ele indruma vizitatorii, cu o dulce dojana, sa posteasca si sa se roage. Strainii sunt invitati sa bea apa de la izvorul vindecator, dar sunt avertizati, de fiecare data, ca numai dreapta credinta a fiecaruia va da putere miraculoasa apei sfintite ce izvoraste de acolo. Atat calugaritele, cat si satenii povestesc despre nenumarate cazuri de vindecari, ceea ce a raspandit in tot tinutul faima acelui izvor!
Nici una dintre maicutele ce se nevoiesc astazi in manastire nu se afla acolo in 1954, anul in care Episcopia de Arges a hotarat sa stramute din lacas ultimii calugari batrani, repopuland asezarea cu surori si maici. Vreme de cateva veacuri, in aceasta sfanta manastire traisera mai multe generatii de sihastri si este uimitor sa afli, de pilda, ca Sfantul Sofronie de la Cioara (sarbatorit cu cruce neagra in Calendarul ortodox) a fost egumen, aici, intre anii 1764-1766. Cateva decenii inaintea sa isi sfarsise zilele in aceasta sihastrie, ca monah dreptcredincios, faimosul zugrav Pirvu Mutu. In Evul Mediu tarziu, pe valea ingusta a Robaiei treceau, spre manastire, copisti si caligrafi, cu calimarile la brau si pana de gasca dupa ureche, lacasul ajungand, spre zorile veacului Xix, sa aiba o bogata colectie de manuscrise si o carte veche romaneasca. Incepand din 1886 si pana la primul razboi mondial, atat Alexandru Odobescu, cat si Grigore Tocilescu, au vizitat frecvent manastirea, stramutand manuscrisele si cartile la Biblioteca Academiei. Tot in jurul anului 1914 au fost ctitorite o piatra comemorativa si un mic paraclis in aer liber, la izvorul tamaduitor din apropierea manastirii.
"Credinta ta te-a mantuit!"
In "Vinerea Izvoarelor", la Manastirea Robaia vin sute de pelerini. Majoritatea sunt tarani din satele invecinate sau din restul tinutului, dar sosesc aici si credinciosi de la Curtea de Arges, Ramnicu Valcea, Pitesti sau chiar Bucuresti. Dupa Sfanta Liturghie, lumea se inghesuie la Izvorul miraculos sa-si faca proviziile de apa. Apoi, localnicii si vizitatorii straini se aseaza pe pajistile din jurul manastirii, pentru a dejuna si a bea din apa vindecatoare, ce are un gust de-a dreptul minunat. Nea Ilie Gaesteanu, localnic din Robaia, exclama, cu aceeasi incredintare ca si a maicutelor: "Daca nu crezi, degeaba mai bei!...". El povesteste oricui vrea sa asculte: "Acum vreo 11 ani, pa vremea lui Ceausescu, erau doua gemene, la noi in sat, care aveau o boala de oase. Nu stiu cum sa chema. Amandoua crescusera la fel, iar parintii le iubeau egal, numai ca una apucase calea bisericii, dar cealalta nu voia sa creada in ruptul capului. Dupa ce le-au adus sa bea din izvor, cea credincioasa s-a vindecat in cateva luni, insa sora ei a ramas la fel... Si acum le arata oamenii cu degetul, prin sat!". Majoritatea strainilor veniti sa ia apa, ca sa faca o "cura" indelungata, confirma acelasi simptom. Maria Vatafu, sosita cu caruta tocmai de la Bradet, impreuna cu intreaga familie, explica simplu: "Izvorul asta nu e facator de minuni pentru oricine!".
In asfintitul "Vinerii Izvoarelor", de sarbatoarea "Izvorul Tamaduirii", Marele Mucenic Gheorghe, patronul spiritual al acestor locuri, strajuieste, din fresca exterioara, forfota crestinilor pelerini, ce se intorc pe la casele lor plini de speranta, cu gandul la minunatele vorbe ale Mantuitorului, rostite in Evanghelie: "Du-te! Credinta ta te-a mantuit!". O data cu aceste vorbe, "auzite" doar de cei a caror evlavie le-a "coborat mintea in inima" (cum spune un sfant parinte), soarele coboara spre amurg, alungand umbra rara a padurilor tinere din jurul Manastirii Robaia...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
