Manastirea Bunea

Un pas mai aproape de Dumnezeu.

La Sfanta Manastire Bunea nu se ajunge usor. Drumul pieptis si aspru incepe din Vulcana-Bai, urcand apoi mereu prin desisul unei paduri ce pare ca nu se mai termina. E un drum greu si anevoios, ca suisul unei rugaciuni in miez de noapte.

Sus, dupa o ora de mers fara odihna, te asteapta rasplata. In poienita din fata manastirii potopite de florile grabite ale primaverii, te simti cu cativa pasi mai aproape de Dumnezeu.

Manastirea Bunea e ca salasul unui sihastru. Zidurile inalte si despartitoare de lumea cea lumeasca lipsesc. In inima muntelui, padurea straveche, cu trunchiuri de stejari seculari, e deopotriva poarta imparateasca si scut. Nimic din zarva lumii si a razboaielor din jur nu razbate pana aici. Fara telefon, fara curent electric, ba chiar si fara apa - in afara ploii pe care o strang cu zgarcenie in jgheaburi de lemn - cei 9 vietuitori ai manastirii traiesc parca in afara timpului.

E greu in varf de munte sa astepti ploaia si mila lui Dumnezeu. Pentru calugarii de la Bunea e simplu. E chiar rostul si felul lor de a fi.

La Bunea, totul se obtine cu multa truda - apa si painea mai ales. Cand si cand, la cateva saptamani, un frate mai in putere coboara la Vulcana, aducand de acolo ultimele vesti, proviziile si posta, ajutat de magarusul Bili, singurul atelaj al manastirii.

In bisericuta veche de 400 de ani, cateva femei batrane asculta ingenuncheate Sfanta Liturghie, intr-o tacere ca de inceput de lume. Un duh de liniste si pace pluteste in biserica mica si neincapatoare. Stalpi grosi, din piatra grea si afumata, deschid o intrare stramta, cat sa treaca un singur om, spre naosul straluminat de palpairea blanda a lumanarilor. O clipa, te simti ca in catacombele primilor crestini, savarsind in ascuns taina comuniunii. Intr-un colt, pe o masa ingusta, stau drept ofranda sfanta doua paini, un mar si o sticla cu ulei. Locul are forta. Forta simplitatii. Nimic nu e trufas, fara masura. Pana si manastirea, asa cum arata ea, seamana cu o casa de padurar, cu doua caturi si o gradina de flori in fata. Alaturi, bisericuta cea veche, ridicata din cele 15.000 de caramizi ale lui Bunea Gradisteanu in 1654, cu turla si o singura incapere spoita cu var si alba ca o naframa proaspat spalata.

La Bunea, in pustietatea padurii, redescoperi intensitatea lucrurilor simple: painea, apa si rugaciunea netulburata.

E mare bucurie cand cineva calca pragul manastirii. Staretul Zosima, iesind de la altar, ne intampina asa cum se cuvine - cu dragoste si binecuvantare. Hainele ne dau de gol. Staretul stie a citi la oameni. Se vede ca suntem veniti de departe si osteniti. Ne pofteste la masa, scuzand cumva saracia bucatelor. Binecuvantata, mancarea parca sporeste. O singura paine ne satura pe toti si chiar mai ramane. Dumnezeu are grija de toate. Calugarii stiu asta si indura nevoile cu smerenie, dand slava lui Dumnezeu si neuitand a multumi in rugaciunile lungi de noapte binefacatorilor manastirii care, din putinul lor, au ajutat la tabluirea casei sau la alte lucrari trebuincioase. O doamna din Bucuresti, sora sculptorului Pirvan, a daruit 300 de saci de ciment. Altcineva, un roman din Germania, le-a aranjat cat de cat o odaie de primire si staretia. O editura din Bucuresti, "Lumina din lumina", le tipareste gratuit mici brosuri de prezentare. Putin sau mult, milostenia e mare. Culmea e ca ajutorul vine mai putin de la localnici, cat de la credinciosii din Radauti sau din Pitesti, care an de an se randuiesc si aduc in spinare tot ce trebuie marelui praznic de hramul manastirii.

"Aici, painea se mananca cu sudoare"

Izolarea ii pazeste pe calugari de zavera politica si de toata mizeria tranzitiei, dar rautatea lumii nu are stavile. Desi nu-i face placere, parintele Zosima recunoaste ca pentru a ridica o noua biserica - cea veche nemaiputand fi reparata - a fost in stare sa cerseasca. A facut-o si fratele Pantelimon, care, colindand tara cu cartonul in mana, a reusit doar sa se imbolnaveasca de ulcer. A batut apoi la portile capitonate ale celor avuti, pana ce un mare patron din Bucuresti l-a dat afara, spunandu-i ca mai bine sponsorizeaza o echipa de fotbal, decat o manastire. "E o virtute sa fii sincer" - va continua parintele - "si aproape ca-ti vine sa-l admiri, dar un asemenea raspuns m-a intristat nespus, intrebandu-ma ce o sa faca omul acesta la Judecata de Apoi. Cum o sa se prezinte cu o echipa de fotbal in fata Mantuitorului?"

In toiul iernii, cand troienile trec de saua calului, manastirea e complet rupta de lume. Luni intregi, calugarii postesc si mananca sfios, cu masura, din bruma de provizii. Nu se plang, dar asa cum spune parintele Zosima: "Aici, painea se mananca cu sudoare". Se mananca asa cum a randuit, de fapt, Dumnezeu.

A doua Golgota

Cu exceptia fratelui Vasile Tomescu, un om tacut si cuminte, care se nevoieste aici de peste 20 de ani, toti ceilalti monahi sunt tineri. E greu de spus de ce au intrat in monahie, si mai ales de ce au preferat pustnicia de la Bunea, izolarea si lipsurile singuratatii.

Staretul Zosima Petru Vlase e om cu carte. A slujit la Patriarhie, a fost secretar al mitropolitului Corneanu din Banat, pentru ca apoi sa vina aici de la Manastirea "Saraca" din Timis. Dumnezeu a vrut sa schimbe o saracie cu alta. "Am venit in urma cu 4 ani" - isi aminteste parintele - "respectand rugamintea si insistentele Inalt Prea Sfintitului Vasile de Targoviste. Am venit sa vad si nu am mai putut pleca. Privind paragina in care se aflau toate si obstea putina si risipita, traind fiecare in legea lui, am simtit ca o strapungere in inima porunca de a ramane. Era nevoie de mine aici."

Rupt de lume, dar si de smintelile ei, parintele a gasit la Bunea - cum singur recunoaste - o a doua Golgota. A impus tipicul de obste si rugaciunile de noapte, a facut primele reparatii din banii lui si, peste toate, a incercat sa faca armonie intre frati, impunand regula sinceritatii totale si s sfatului in familie, silindu-l cu blandete pe cel cazut in lenevie, ori domolindu-l pe cel prea inflacarat cu vorbe potrivite: "Unde te zoresti atata, frate? Nu te forta sa faci mult. Fa putin si cu drag". E multa jertfa monahala la Bunea. Din cauza apei, calugarii cresc doar o vacuta si cateva pasari pe care le tin incuiate in cuibar de teama hultanilor, iar daca se intampla ca cineva sa se imbolnaveasca, doar Bunul Dumnezeu si rugaciunile fratilor il mai pot salva. Nimeni, insa, nu cade in descurajare stiind - asa cum frumos spune parintele Zosima - ca Dumnezeu vegheaza si "inainte de a-ti trimite crucea pe care o duci, a incalzit-o cu inima Sa cea plina de iubire, a cantarit-o cu mainile Sale pline de mangaieri, ca nu cumva sa fie mai grea decat poti duce. Tine-o bine si urca de pe Golgota spre Inviere!".

Se ajunge greu in varful muntelui, la Bunea, dar, o data ajuns acolo, incepi sa intelegi ce vrea sa insemne adevaratul urcus. Afundati in stranele lor tocite de ani, calugarii isi potrivesc pasii pe nevazutele trepte ale scarii duhovnicesti, rugandu-se nu pentru necazurile lor, ci pentru cei cu adevarat stramtorati de saracie, boli si razboaie, pentru mantuirea acestei lumi.