- Draga Mircea Albulescu, un actor atat de mare - care inca de tanar a jucat atat pe scena, cat si pe ecran - va fi dat, presupun, o multime de interviuri de-a lungul pasionantei si pasionatei sale vieti... Te rog sa-mi spui care anume dintre intrebarile cu care ai fost "atacat" pana acum te-a plictisit cel mai mult.
- Buna mea Silvia, te rog sa nu-mi pui niciodata o intrebare de genul: "Care rol imi place cel mai mult"... In aceasta viata de barbat - pe scena, pe ecran sau in... "borcan" (eu spun "borcan" la televizor!) - am avut foarte multi copii. Sunt toti ai mei, sunt legitimi. Le platesc si pensie... nu alimentara, ci o pensie de dragoste.
- Atunci, sa ne-ntoarcem la debutul carierei tale de actor. Tii minte care este prima imprejurare in care ti-ai dat seama ca ai talent?
- In copilarie, am avut, bineinteles, o jucarie preferata! Un ursulet bej, mare cat o palma de om. Il chema Niculaie si avea avantajul extraordinar ca putea fi... ros! Nu ma desparteam de el niciodata. Nici in timpul zilei, nici noaptea. Ei bine, marele meu moment de actorie s-a produs in prezenta lui. Mama si cu tata m-au dus la fotograf sa ma traga in poza. Fotograful, ca orice fotograf specializat in poze cu progenituri de tot felul, era "inarmat" cu tot soiul de jucarii ademenitoare: ursuleti, papusi, girafe, purcelusi... Ma rog! Decisi sa ma "impozeze", ai mei au uitat sa-l ia pe Niculaie! Ei bine, nu-ti poti inchipui cat s-au chinuit bietii oameni - tata, mama, fotograful - sa ma faca sa stau cu o droaie de jucarii straine in brate. Si sa mai si zambesc! Ce sa zambesc?! Eu nu m-am putut opri din plansul ala torential decat dupa multe, foarte multe insistente. Semn al durerii sfasietoare ca lipsea... Niculaie! Din fericire, Niculaie n-a fost ros pana la capat, fapt pentru care a continuat sa-l roada Matei, baiatul meu, iar acum, acelasi credincios Niculaie este in custodia lui Andrei, nepotul meu! Andrei nu-l mai roade. Dar stiu ca il iubeste. Asa ca sper din toata inima ca Niculaie va fi pastrat. Va ramane in familie, departe de lada de gunoi.
- Sa intarziem putin in copilarie si sa vorbim despre parintii tai. Crezi ca ai mostenit ceva talent de la ei?
- Tatal meu este din Vlasca, din comuna Slaveni. A fost ultimul copil al familiei Albulescu, dotata cu 5 copii. Il chema Vasile si era baiatul lui Iorgu Albulescu, fapt pentru care eu, in toate actele mele, ma numesc Iorgu Albulescu. De altfel, mai sunt unii dintre colegi care-mi spun si azi Iorgu. Un unchi de-al lui l-a luat din sat si l-a bagat "copil de trupa" la un regiment, in Pitesti. Regimentul l-a dat la scoala si la liceu, tot el i-a platit si Conservatorul. Asa ca tanarul Vasile Albulescu a iesit dirijor de fanfara militara, specialitatea lui fiind "Dirijorat" si "Flaut". Un timp a dirijat la Pitesti, dupa aceea a fost mutat la Predeal. Si de-acolo a venit la Bucuresti. A fost adus aici pe cand era locotenent sau poate chiar capitan. A dirijat cea mai importanta fanfara militara " lpoque". Si anume, fanfara regimentului de jandarmi pedestri, de unde a si fost pus in rezerva. Impreuna cu Egizio Massini - celebrul regizor romano-italian - tata a functionat si ca inspector general al muzicilor militare din tara. Iata cum Armata a facut ca un copil sarac, din fundul judetului Vlasca, sa poata ajunge sa se "realizeze" - daca, cumva, termenul nu e prea pretentios. Ce-i drept, copilul era talentat (ceva s-o fi transmis si la mine).
- Mama ta a fost o femeie foarte frumoasa. Una din frumusetile epocii. Vorbeste si despre ea...
- Mama a fost, intr-adevar, foarte frumoasa. Provenea dintr-o familie de polonezi, pe nume Tempinsky. Bunicul meu, Francisc Tempinsky (tatal mamei mele), a ajuns la Dumbraveni. Bunica dinspre mama s-a numit Maria. Erau de religie romano-catolica, asa incat toata copilaria mea am fost la Biserica Baratia, desi eu am fost botezat dupa religia tatalui meu: sunt ortodox. Mama vorbea destul de prost romaneste. La Dumbraveni, polonezii astia veniti in grup, de prin Europa, s-au deprins sa vorbeasca ungureste... Acum, dupa atatia si atatia ani de la disparitia ei, daca imi este ingaduit sa-i fac un repros peste viata - sau peste moarte - reprosul asta ar fi ca, de teama ca tata sa nu o auda vorbind ceva ungureste (ascunzandu-i, asadar, vreun "secret"), mama nu a vorbit - dupa casatoria lor - decat romaneste. Asta si pentru ca tata nu vorbea o boaba ungureste, nici polonezeste, nici nimic! Mama s-a pazit, in acest fel, de orice banuiala de-a tatei. Asa ca nici pe mine nu m-a invatat sa vorbesc ungureste. Din pacate, aceasta extrema prudenta a ei, acest gest nespus de delicat al ei, eu l-am "platit", traind un moment cutremurator. Sa ti-l spun. Era in ultimul sau penultimul ei an de viata... Parea foarte tulburata in acel timp. Simtisem - de la o vreme - ca vrea sa-mi spuna ceva. Asa ca intr-o buna zi i-am propus sa facem "noi doi" o plimbare cu masina. S-a bucurat foarte tare. Si, deodata - nici nu o pornisem bine! - mama a inceput sa-mi spuna ce-i statea pe inima. Numai ca vorbea... ungureste. In acel timp, aproape ultimul al vietii ei, nu si-a dat seama ca eu nu pricep o iota din ce-mi spunea. Si a plecat cu taina asta in mormant. Era o taina doar a ei, pentru ca de indata ce a schimbat tonul, atunci cand ochii i s-au uscat de lacrimi, vorbindu-mi despre tata, ea a vorbit romaneste...
- Mircea Albulescu, as vrea sa-ti pun o intrebare... mai speciala. De ce au unii colegi de-ai tai tendinta sa-ti zica... Weissmann?
Plecand de la faptul asta cu aspect de gluma, am sa-ti povestesc de unde vine chestia cu Weissmann - "Jidanul". Uite cum vine. Pe cand eram student, coleg cu Amza (Pellea), cu Ghita Cozorici, cu George (Constantin), cu Silvia Popovici, cu Draga Olteanu, seara mai ieseam si noi sa bem o bere, sa mancam un mic sau un carnat. Cam in vremea aia mi-a iesit mie porecla. De unde, de neunde, rolul meu era sa fac rost de bani. Ca noi, bani... De unde?! Ei bine, intr-o seara, gasca noastra se dusese la un local (poate chiar "Ciresica", aflat pe langa Institut), urmand ca eu sa sosesc mai pe urma cu banii. Numai ca nu-mi iesise deloc figura. Alergasem in stanga, alergasem in dreapta - degeaba, iar aia ma asteptau. Si atunci, l-am pandit pe Mony Ghelerter - regretatul regizor care ne era si profesor - cand a iesit din Institut si i-am spus: "Maestre, domnule profesor, nu va suparati, s-a intamplat o mare nenorocire! Amza a cazut de la etajul trei, zace dincolo de scoala, pe trotuar, cu o lumanare la cap. Dar Salvarea nu vine sa-l ia, daca nu dam 200 de lei taxa!". Mony a avut un soc, saracul, un soc ingrozitor, a scos portofelul, l-a deschis la bani, da mie, cand am vazut banii, mi-au sticlit ochii in cap. Ceea ce el a bagat de seama, asa ca a scos numai o suta si a zis: "Poate-l ia numai cu o suta!".
O alta intamplare nostima s-a petrecut cam tot atunci, in anii aia "nebuni", ani in care eram "in vorba" cu nevasta-mea de mai tarziu. Ea locuia, cu familia ei cu tot, pe strada Caderea Bastiliei. I-am spus lui Amza: "Tu stai aicea pe trotuar, nu faci absolut nimic, doar stai pe margine". Iar el: "De ce, de ce, ma jidane?". "Tu, oltene, stai aicea si ai rabdare!" Am intrat in casa, am gasit-o pe viitoarea mea soacra - Dumnezeu s-o odihneasca!- si i-am zis: "Uite, il vezi pe baiatul ala care sta pe marginea trotuarului? E un coleg de-al meu, un amarat. Nu conteaza cum il cheama, da sa stii ca are un mare necaz. I-a murit careva. El e din Craiova. Si uite ca n-are bani de tren!". Saraca femeie s-a induiosat si a scos banii fara sa sufle o vorba. Desi noi, pe-atunci, cu totii o duceam greut, greut. Asta se petrecea cam prin 1954-1955. Ei, intamplari din astea au fost multe!
- Si la toate trasnaile astea tot "bietul" Amza era... calul de bataie?
- Da, in general, da. El, Amza, era, saracul, "baiatul" care patea mereu cate ceva. Iar eu - "jidanul" care facea rost de bani.
- Spre final, iti propun sa ne intoarcem la probleme mai "serioase". Ai publicat cateva carti, bine primite de public si de critica. Daca ar fi sa-l evaluezi pe scriitorul Mircea Albulescu, ce note i-ai da?
- Una la mana: nu ma consider scriitor! Doi la mana: nu ma consider un poet, nici prozator, nici nimic. Dar cred ca actorul - ca asta sunt! - actorul Mircea Albulescu are, uneori, nevoie de un supliment de semn.
- "Semne" din astea ti-au aparut destule, draga Mircea Albulescu. Hai sa le insiram un pic...
- Sa le insiram! In primul rand, "Vizite", versuri - volum aparut in 1985 la "Cartea Romaneasca". Apoi, "Pajura singuratatii" - versuri, editura R.A.I., 1994. In aceeasi editura mi-a mai aparut, in 1996, un volum de proza - "Bilete de favoare", iar in 1998, la editura "Eminescu", volumul "Baraka, bunii mei!". "Baraka" inseamna in araba ceva gen: "bafta!". E o urare de bine, vasazica. Dar ea - vorba asta - mai inseamna si "baraca", adica un spatiu inchis, numai bun pentru teatru. Un teatru ambulant, asa cum faceau si cei ce cutreierau lumea in "Carute cu paiate". Asadar - baraca umblatoare. Pe mine ma fascineaza ideea de drum. Drum inainte, fireste...
- In lungul tau drum pe teritoriul Teatrului, ai avut "halte" pretioase. Ce inseamna pentru Mircea Albulescu un "spectacol"? Faptul ca, sa zicem, diseara ai spectacol?
- Pentru un actor din tagma mea - mai bine sa zic: pentru un actor ca mine - un spectacol inseamna... trei spectacole. O data mi-l joc mie. Sa zicem peste zi, adica imi regandesc personajul, repet replici, repet ce va fi fiind in seara respectiva; a doua oara este nunta - ca sa zic asa - adica spectacolul propriu-zis, cand noi, cei de pe scena, ne casatorim cu cei din sala. Asadar, o lunga oficiere, care se petrece de-a lungul spectacolului propriu-zis. Si-apoi, in drum spre casa, mai joc o data spectacolul in gand, reiau unele momente mai grele... mai meditez la ele - cum va fi fost?!...
- Dar starea aceea miraculoasa se mai pastreaza un timp?
- Starea? Starea, nu. Ea e vie numai "la nunta"... In primul spectacol, cel din mintea mea, domina starea de asteptare. In ultimul, cel de dupa "nunta", se petrece un fel de privire aruncata pe dupa umar spre miracolul care a fost. Trebuie sa stii, insa, ca magia nu functioneaza intotdeauna. Eu unul, rar sunt multumit de cum a iesit "seara". Si asta pentru ca spectacolul propriu-zis inseamna doar jumatate de nunta. Cealalta jumatate inseamna publicul. Pana la urma, el da tonul. Eu cred ca, spre bucuria noastra, a actorilor, publicul romanesc este foarte... talentat. Cel mai adesea, el este un partener de rang inalt in "nunta" asta. Si atunci cand cei din sala reactioneaza cum ne-am dori noi, miracolul se produce, iar noi plecam fericiti acasa.
- Am vorbit despre Teatru. Dar despre Film - o arta care te-a solicitat, de asemenea, foarte mult si in care ai creat roluri de referinta - ce ai putea spune, acum, in incheierea acestei mici incursiuni in viata ta artistica? Mai exact, as dori sa te intreb: Cine ti-a marcat in vreun fel cariera cinematografica?
- Fara doar si poate - doi regizori. Doi artisti carora eu le pastrez cea mai profunda recunostinta. Si care, din pacate, nu mai sunt printre noi. Primul ar fi Manole Marcus. El mi-a incredintat (pe cand aveam doar 35 de ani!) rolul principal din "Puterea si adevarul". Nu-i de colo sa joci un sef de stat (totalitar)! Una e sa interpretezi rolul, sa zicem, al unui functionar care primeste un bilet gen: "Sun-o pe Nuti!". Si alta e sa joci un fel de Gheorghiu Dej, care ar putea primi un bilet pe care scrie: "E razboi!". Nu-i asa? Si tot Marcus mi-a propus sa joc, in "Actorul si salbaticii", rolul evreului Friedman, unul dintre personajele cele mai dragi mie. Am jucat alaturi de Caragiu (care interpreta rolul lui Tanase). In ceea ce-l priveste pe Mircea Veroiu (cel de-al doilea regizor care mi-a marcat cariera), trebuie sa spun ca eu am debutat in filmele lui de indata ce s-a "desprins" de Dan Pita - cu care facuse acel film inegalabil in felul lui, care se cheama "Nunta de piatra". Am jucat rolul principal din "7 zile" si-apoi, printr-o ciudata coincidenta, am jucat in filmele lui Veroiu cam din... 700 in 700 de zile... Unele roluri le-a scris sau le-a adaptat pentru mine. Imi spunea in toate felurile. De la "Craii de Curte Veche" a inceput sa-mi zica "Marele Urs". Mai inainte fusesem "Bilong" ori "Sitting Bull". Veroiu a fost omul cu care am dus la "excelenta" tipul de prietenie artistica. Noi nu ne vedeam acasa, nu ne faceam vizite. Si totusi, crevase in prietenia noastra artistica nu au existat. Puntile de dor au mentinut si au amplificat aceasta prietenie... Abia acum, dupa plecarea lui, s-a creat... crevasa.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
