In "Balciul copilariei", cu Dem Radulescu -
Un actor de geniu
...Afirmatia ii apartine lui Liviu Ciulei. Si a fost facuta in urma cu peste doua decenii si jumatate, in vremea cand, la Teatrul "Bulandra", celebrul regizor monta un spectacol ce avea sa devina "antologic": "Scrisoarea pierduta", de I. L. Caragiale. Azi, cariera lui Dem Radulescu este pe deplin cunoscuta. Publicul romanesc il adora. I-a urmarit evolutia stralucitoare, pas cu pas, spectacol dupa spectacol. Film dupa film. Un motiv in plus sa ne bucuram de albumul cu fotografii de familie pe care il rasfoieste de dragul cititorilor revistei "Formula As". Ferita de indiscretia zgomotoasa, viata actorului e mai putin cunoscuta.
Pana sa intram in dialogul propriu-zis, am dorit sa aflu de la Maestru de unde pana unde i s-a "lipit" de nume aceasta... nastrusnica porecla: . Am vrut sa stiu ce are el in comun cu acea vietate despre care un mai vechi Dictionar enciclopedic romanesc se exprima astfel: "Peste teleostean (?!) rapitor si daunator pisciculturii, lung de 10-20 cm, verde-albastrui, cu pete portocalii si verzui, originar din America de Nord...".
- Pai, eu am mai povestit cum e cu porecla asta a mea. Eu chiar cred ca s-a banalizat... Ma si mir ca zici ca n-o stii... E o treaba din scoala. De la liceu. Eu am facut liceul la Ramnicu-Valcea... Tata era negustor de peste... Avea un magazin mare de peste in piata din Valcea... O piata renumita, chiar in centru. Frate-meu, care e cu cativa ani mai mare ca mine, era inaintea mea in liceu. Intr-o zi a luat un biban frumos, l-a invelit intr-un ziar si l-a dus la scoala, cu gandul sa-l arate profesorul, ca material didactic, la elevi... Mai intai, lui i-au spus copiii "Bibanul". Dupa aia mi-au zis mie ; pe urma, porecla s-a prins de mine. Unii l-au pus pe afis. Ca in ultimele clase de liceu, eu am jucat niste spectacole impreuna cu colegii mei. Asa ca acolo, pe afise, am aparut pentru prima data cu numele asta: Radulescu-Bibanu. Problema a fost mai tarziu, adica atunci cand m-am prezentat sa dau examen de admitere la Teatru. Am intrat 33 de insi din vreo 90 si ceva. Si-ntro zi, pe un culoar, m-am pomenit ca ma striga unu - tot din Valcea... unu Emil Reisenauer... El era in anul Iii... Si a strigat dupa mine: Mai, Bibanule!... Si parc-a dat cu flit... Ca Bibanu am ramas.
La drept vorbind, eu nu stiu daca amanuntele astea mai conteaza. Eu cred ca dupa un timp trebuie sa povestesti despre tine lucruri esentiale, care au lasat urme adanci... Daca ma voi hotari vreodata sa scriu o carte, asa, o carte de amintiri, o s-o intitulez . Si voi povesti in ea despre rascrucile mele. Titlul asta vine dintr-o amintire draga a mea. Eu cred ca viata se constituie din niste drumuri care au coborasuri, au suisuri, au coturi, au curbe periculoase, au tot ce incumba calitatile si defectele unui drum... Si gropi, si hartoape, si noroaie. Si curcubee. Da, uneori ai parte in viata si de curcubee care-ti lumineaza drumul, asa, hodoronc-tronc. Si te naucesc. Uite, de curand, venind de la Timisoara, dupa o ploaie torentiala, ne-am pomenit cu doua curcubee deasupra Bucurestiului cum nu mi-am inchipuit sa mai apuc sa vad vreodata... Mi se ridica parul numai cand mi le amintesc. Parca erau pictate. Am vrut sa nu se mai termine drumul ala... Mie-mi plac culorile, eu sunt nascut in septembrie... sunt Fecioara, usor spre Balanta... Sunt un tip teribil de sensibil. La orice. Cred in semne. Uite, curcubeele alea doua parca mi-au deschis o perspectiva. Parca a fost un semn. Ca pe urma, am avut o problema de sanatate. Da totul s-a terminat cu bine...
La margine de oras
Una din rascrucile mele a fost parasirea sportului de performanta si intrarea la Institutul de Teatru. A fost un gest care mi-a schimbat fundamental existenta. Am plecat pe alta strada.
Dem Radulescu nu vrea sa insistam prea mult asupra acestui prim drum in viata, care inainte de marea cotitura spre Scena a insemnat o mica, dar valoroasa cariera in lumea boxului. El a obtinut chiar o stea de aur, la un campionat de amatori, la Ramnicu Valcea. a luptat in ring la categoria "mijlocie". I se prevestea o cariera bunicica...
- Ca un defect al meu (vreau sa-ti zic ca n-am prea fost curajos tot timpul, de-aia cred ca am si plecat catre teatru), aveam o lovitura... Era o lovitura naprasnica, pe care am intrebuintat-o de cateva ori si mi-a parut rau. Era un croseu de dreapta... Omoram omul, asta e! Rupeam maxilare! Uite, imi amintesc ca odata, la un antrenament, un baiat - Schileru il chema - era mai greu ca mine si-am zis sa ne jucam. Acum e la San Francisco, cred... Eu l-am lovit, fara sa vreau, tare de tot... Si el n-a mai tinut cont si m-a pus jos... Asa ca a fost bine ca am cotit-o si ca am ajuns la Teatru... Si-uite-asa, dintr-o lume mai... curioasa, mai speciala, am plecat la timp.
- Ce-nseamna "mai curioasa"?
- Ei... o lume mai spre banditi, asa... Da nu s-a prins de mine. Am facut multe. Am vazut multe... Eu stiu sa invat. Si cred ca am invatat, de mic, fel de fel de lucruri care, mai tarziu, in teatru, mi-au prins bine. Au fost niste lectii extraordinare... Vrei exemple? Umblam dupa spargeri, vagabondaje, dupa hoti de buzunare. Eu nu luam parte, da-i auzeam discutand... undeva, la marginea orasului... Poate tocmai de-asta mi-a placut enorm un spectacol - enorm mi-a placut! - un spectacol facut dupa romanul lui Petre Bellu, "Apararea are cuvantul!"... El are doua romane celebre, asta de care-ti zic si "Caine vagabond". Sunt doua romane pe care eu le stiu pe dinafara, le divinizez... Primul - l-am vazut si m-a cucerit. Al doilea - spectacolul cu "Caine vagabond" - nu l-am vazut, ca ne-au arestat... Spectacolul venise in turneu de la Bucuresti... Si ne-au arestat pentru ca ne-am dus o multime de elevi - mai mult copii eram - si-am cerut sa ne dea "doi pe un bilet". Si Securitatea a zis ca e "manifestare"... Si ne-a incolonat 30-40 de insi si ne-a bagat in beci. Dimineata, ne-a adus sus, ne-a dat cate un... "pulan" d-ala pe spate si a zis sa ne linistim. Parintii erau fierti. Nu stiau unde disparusem peste noapte. Sa mai zica cineva ca n-am fost detinut politic... Se schimbase regimul... Era prin 46... Teatrului unde veneau turneele astea i se zicea "Adriani". Era tinut de rudele lui Horia Moculescu. Si el e din Valcea... Era si cinematograf. De doua-trei ori pe saptamana veneau spectacole de la Bucuresti... Acolo vedeam toate filmele pe care le mai povestesc si azi la studentii mei. Acolo, la "Adriani" si la liceul nostru "Alexandru Lahovary". Dupa ce au venit comunistii, i-au spus "Balcescu"... Acolo vedeam eu cate 2-3 filme pe saptamana. Acolo am vazut "Pacatul" - cu Paul Muni - si "Richard al Iii-lea", cu Akim Tamiroff si Boris Karloff... si - ce sa-ti spun - "Frankenstein", si "Rascoala Burilor", si "Faruri in noapte"... Ce filme! Ce actori!... Acolo vedeam filme cu Macario - genial comic, nu-l prea stie lumea - si Toto si Fernandel... si Fratii Marx, Pat si Patachon, Tarzan... Si tot la Valcea veneau, regulat, marile spectacole de teatru de la Bucuresti. Cu marii actori de-atunci. Ce-i drept, nu toti veneau. De exemplu Baltateanu, Botta, Aura Buzescu - nu veneau. Da Iancovescu, Ion Manolescu si alti imensi actori veneau. Jucau in piese extraordinare. N-am pierdut nici un spectacol... Muream acolo, langa scena...
- Ai mei iubeau teatrul... Tata, fiind negustor, cum venea o trupa in turneu, cum... hop la el... sa vanda bilete... Asa se intampla pe-atunci... Aia din administratie se duceau mai intai la negustori si dadeau bilete... In oraselul ala de vreo 15.000 de locuitori - un fel de "Steaua fara nume" - erau niste intelectuali de mare valoare. Lumea iubea teatrul, iubea filmul. Cultura era respectata. Si scoala! Am avut profesori extraordinari. Sa pomenesc doar unul... Nicu Constantinescu, profesor de limba romana. Semana cu Aristide Demetriade... Si cu Vraca. Si cand recita... Era mai ceva ca un mare actor. Cand am terminat Institutul, l-am mai gasit in viata, la Valcea. Si m-am plimbat cu el in parc si i-am zis: "Domnule profesor, cred ca v-ati gresit cariera!". Avea o carisma extraordinara. Ca actor, trebuie sa ai ceva. Ceva in plus fata de omul obisnuit. El avea... Recita in clasa din Eminescu si era spectacol! Spectacol! Cand citea din Eminescu, se crea o atmosfera foarte frumoasa in clasa... Nu vreau sa insist, ca uite, imi dau lacrimile... Da, am crescut cu niste profesori de mare valoare. Asa ceva nu se mai pomeneste in ziua de azi... Uite, sunt si eu profesor, dar nu stiu daca am ajuns la valoarea lor...
- Ba eu stiu. Stiu o multime de lucruri bune de la diferite generatii de studenti pe care i-ati avut... Si care va adora...
- Dar, pentru ca vorbim despre profesori... Sa stii ca si la Institut am avut parte de profesori extraordinari. Intalnirea cu Beate Fredanov a fost esentiala pentru cariera mea. O profesoara de exceptie... Apoi mi-a fost profesoara si Irina Rachiteanu... Cu ea am jucat chiar in vremea studentiei, eram in anul Iv. In piesa "Cei din urma" de Maxim Gorki eu eram tatal, ea era mama. Era in regia lui Cojar... Am mai avut ca profesori regizori mari: Ion Sahighian, Mony Ghelerter, Nicolae Massim. M-am descurcat bine. Am avut bursa republicana.
Balena care umple arena
- Cand ati urcat prima data pe o scena?
- Ei... nu era chiar o scena... Ha... Ha! Stai sa vezi... La Valcea langa gara se facuse un fel de baraca... din lemn... Cu o scenuta. Si acolo, patru-cinci insi de pe la fanfara garii, fanfara ceferistilor, faceau un fel de baluri... Baluri asa, mai modeste; bateau in toba, suflau in cate ceva, micii erau afara, pe gratar. Beai o bere, luai un mic, intrai acolo. Se mai jucau si ceva spectacole... Mai ales vara... Da mergeau acolo si iarna... Ca aveau niste sobe, niste godinuri - cum le zicea. Ii zicea "Bomba" la "localul" asta... Ca i-a zis unu... "poftiti la bomba stagiunii!"... Si a ramas... hai la "Bomba".
- Si care a fost prima recitare pe scena asta de la "Bomba"? Cati ani aveati pe-atunci?
- Pai... aveam vreo 17 ani. Era un text al lui Tanase. Il mai stiu si azi. Si l-am spus de multe ori de-a lungul vietii. Si e cam asa: "Omu care-i om, mai, tata/ Sa fie dintr-o bucata/ Sa nu ia cu har, cu mar/, Cu concesii, cu hatar/ Sa le ia pe toate-n-gat/ Categoric, hotarat/ Si cand e chestia la adica/ Fara frica!/ Ce, esti Gandhi, esti fachir/ Sa rabzi sapte luni in sir/ Gandhi, pentru orice fleac/ Se razbuna pe stomac/ Cum te uiti urat la el/ Renunta la primul fel/ L-ai mai enervat un pic/ Nu mai mananca nimic". Si asa mai departe... Dar trebuie sa stii, draga mea, ca Dem Radulescu a fost atras de mic, ca de un magnet, de balciuri... Balciurile astea nu mai exista... Eu m-am nascut langa un rau, care se numeste Olanesti... Ei, se traversa raul; imediat in stanga, peste rau, era oborul de vite - un camp imens care acum e plin de blocuri... Imediat dupa el se gasea cimitirul orasului, unde sunt ingropati parintii mei, fratele meu mai mare, bunica mea (ca asta e tot ce mai am eu la Valcea!)... La oborul asta de vite veneau circuri mari, dar si circuri mici, amarate, de li se zicea panorame... Panorama e sora mai mica, nenorocita, a circului. O baraca in care vezi niste ciudatenii. Unu isi bate cuie in limba, altu merge pe cuie, merge pe plita, una merge pe cioburi, adica danseaza pe cioburi, pe jar incins... "Femeia cu gatul de 6 metri" - una cu capul si una cu trupul... Ma rog, unu are limba de bou! Chestii de-astea. Tu plateai si ala urla afara... La intrare, erau niste desene, celebrele, superbele desene naive care infatisau toate cele ce se vedeau in baraca... Adica, ce zic eu naive!... Ceva de spaima lumii!... La intrare, mai era unu care dadea cu zaruri si avea ceasuri si indoia masa ca sa nu-i iei ceasul si zicea in timpul asta: "Care mai pune, care mai ia". Avea un cerc cu niste triunghiuri. Si in triunghiurile alea era cate un obiect: un ceas, un stilou, o oglinda, un rahat. Era unul pe care-l chema Portofel, arunca zaru in sus si zicea: "Care mai pune, care mai ia? Una - doua - trei - patru - goale! Bucuresti - Brasov - Berlin - Sofia! Care mai pune, care mai ia? Briciuri, cariciuri, ceasuri, 200 de lei... Doua, trei, patru, goale au mai ramas"... Eu stateam langa ei ore in sir si muream - asta e! Mai apareau si personajele din spectacol: Faraonoaia din poveste, jumate om, jumate peste! In apa traieste, cu peste viu se hraneste! Zice mama, zice tata! Zice tara de unde este... Aoooo! Auzi: Franta! Vine la mal, se da la om. Bea sange si cade in nesimtire... Lea, Fea, Salomeea, Coreea, Nivea, Femeia! Sta intr-un lac de sange de unde uneori bea apa!... Ha! Ha! Ha! Stateam acolo ore in sir cu gura cascata... Muream de placere. Mai ziceau asa, ca pe frantuzeste: "Di tu, Maman... - Raspuns: Mamaaa...! Di tu papa... - Raspuns: Papaaa! A zis ceva? N-a zis nimic. A murit cand era mic! Baleeenaa, cand face pipi umple arenaaaa!".
Cand m-am dus prima data la balci, aveam trei ani. M-am dus cu frate-meu, Constantin. Noi ii ziceam Lucian. Mai am un frate, acum e la pensie, Nicolae Radulescu, e colonel, a facut Academia Militara. Lucian era cu sase ani mai mare ca mine. M-a luat de mana, m-a luat de rochie, ca purtam rochie cand eram mic, imi pare rau ca n-am o poza, ca mori dac-o vezi. Mama nu stia unde suntem si cand am intrat pe poarta a vrut sa ne omoare. A crezut ca si-a pierdut copiii. Nu mai veneam... Am stat sa vad caluseii, pana ii montau. Domnisoara Kerim, fii atenta la mine! Domnu Dem Radulescu a avut marea bucurie sa vada Circul Klutzky, unul dintre cele mai mari circuri ale lumii... Domnul Dem Radulescu l-a vazut la Valcea. A vazut - adica ce-a mai scapat de la inec, pentru ca ei s-au inecat in Ocean. Veneau din America. Au scapat un sfert. Au salvat si cateva animale. I-am vazut eu, la Valcea... N-am sa-i uit in viata mea. Intrarea era cu doua capete enorme, de elefant. Erau din argint capetele astea... Ce vremuri! Ce artisti... De la varsta de trei ani am mancat pe paine oborul, circul, "Bomba", banditii, hotii, talharii, curvele... Pai daca visul meu era sa ajung inspector de politie? Si nu oriunde: la drept comun, la banditi! Uite, ce auzi tu acum n-a auzit nimeni! Nu stie nimeni ce "scoala" mi-am facut eu! Am avut si un idol: Nicu Munteanu! Marele bandit al Romaniei, care n-a omorat pe nimeni... Care, cand fura, trimitea carti de vizita la domiciliul viitoarei victime: "Sa pregatesti banii!". Venea imbracat general, venea imbracat senator, ca atunci erau imbracati senatorii, nu ca azi; aveau baston - ca tine. Nicu Munteanu era o splendoare de barbat... El era craiovean. La Valcea, n-a venit decat atunci cand l-au arestat... Tatal meu l-a pazit - ca pe-atunci tata isi facea armata... avea 21 de ani. Asa ca mi-a zis si tata despre el. Nicu Munteanu a stat la penitenciarul din Valcea. Era un barbat ca Tarzan, asa de frumos, de atletic. N-a omorat pe nimeni. Avea o minte brici. L-au rugat aia sa intre in Siguranta Statului, dar n-a vrut. Umbla elegant si la penitenciar. Curat, parfumat... Chiar ca semana cu Johnny Weissmller... Cand aparea el in sala de judecata, gemea sala de femei. Cu respiratii fierbinti... Stii ca la judecata nu esti legat. Asa ca a pus piciorul pe fereastra si a sarit. La aproape un kilometru, o sentinela l-a somat sa treaca strada. Era in fata unei unitati militare. El n-a traversat si sentinela l-a impuscat. Ca-n filme, ce mai! Si scria in "Universul": "Ironia soartei: Nicu Munteanu, impuscat de o sentinela"...
...In lumea asta colorata, Dem Radulescu isi mai gasise un idol: pe talharul Coroiu, un moldovean "care lua bani de la bogati si-i dadea la saraci. Nu pe toti!". Si pe banditul Terente, din Balta Brailei. Acesti "eroi" aveau sa-l ajute in interpretarea unor personaje "suculente" pe scena si pe ecran.
In eclipsa tranzitiei
- Pai, da! La concursul pentru tineri actori - "Gala Tinerilor Actori", cum se zicea - am jucat in "Steaguri pe turnuri". Era in 55 sau 56. Am jucat "Banditul" Rijikov. Am luat o medalie. Si premiul I de interpretare. De acolo a inceput, practic, cariera mea. Atunci m-a placut Sica Alecsandrescu, acest om de teatru cu instinct de geniu... Intalnirea cu el si cu alti mari regizori mi-a schimbat viata. Asta ar fi o alta rascruce... Printre intalnirile astea, esentiale pentru mine, ar fi si cea cu marele actor Gyuri Kovcs. L-am iubit foarte mult. Si poate ca si el pe mine. Ar mai fi de enumerat in lista asta, esentiala pentru mine, Esrig, un regizor exceptional... Apoi Aurel Baranga, care a contat foarte mult in cariera mea. Era o personalitate imensa. El a scris pentru mine unele piese, unele roluri. Cu "Siciliana" am facut 1750 de reprezentatii. Detine recordul in Romania si nu stie nimeni asta... Am jucat o parte la "National" si o parte la Teatrul "Ion Vasilescu"... In paranteza fie zis, cu "Soldatul Svejk", a fost la fel... Acolo am semnat de trei ori afisul. Pai, eu am facut dramatizarea, eu am semnat regia, eu l-am jucat pe Svejk... Am colaborat cu Jean Grossu la dramatizare. Un mare prieten, un mare traducator... Si cu Svejk am avut tot sute si sute de spectacole... In zilele noastre daca se joaca 300 de spectacole cu o piesa, urla toata lumea... toate megafoanele... Dintre regizori, in afara de prietenul si colegul meu, Ion Cojar, l-as pomeni pe Liviu Ciulei. Cu el am facut un Farfuridi... mai special... in "Scrisoarea pierduta", unde am avut colegi de exceptie: Toma Caragiu, Rodica Tapalaga, Petrica Gheorghiu, Banica, Diaconu, Cotescu, Cioranu si Ciulei insusi.
...Vorbim, iarasi, indelung, despre marile valori ale teatrului romanesc. Despre timpul, miraculos, cand "Bibanul" juca non-stop. Fel de fel de roluri... In mai multe teatre in acelasi timp, in turnee interne si internationale. In drame si in comedii. Mii si mii de spectacole. Pe cand era - tot timpul - pe micul si marele ecran...
- Un actor "de geniu" - cum v-a numit Ciulei - nu mai poate fi vazut, acum, pe nici o scena "serioasa". De ce? E o pierdere imensa!
- Explicatii sunt multe. Tin de tranzitie. Si de felul cum vedem noi, romanii, tranzitia. Eu nu pot sa ma milogesc de un Pintilie. Sau de Daneliuc, de pilda, si sa-i zic: "Ia-ma intr-un film!". Nici la teatru nu pot sa fac asa ceva. In afara de asta, au mai aparut si fel de fel de "soubiznisuri", de "organizatii", care te pun sa semnezi un contract si... al lor esti! Nu sufli! Eu n-am semnat nici un contract! Independenta costa... Da, uite, ma multumesc cu unele aparitii la niste televiziuni. Da, e-adevarat ce spui, cu scheciul ala, "Milogul", scris de acel mare talent care se cheama Dan Mihaescu, eu consider ca am facut ceva bun. E drama unui profesor universitar ajuns sa cerseasca la colt de strada... Asta e una din fetele tranzitiei la romani...
Am povestit de rascrucile mele. De cotiturile destinului meu. Cea mai importanta e si cea din urma. Rascrucea asta inseamna intalnirea mea cu Adriana Schiopu. Aceasta actrita, pe cat de talentata, pe atat de frumoasa, este de multa vreme binecuvantata mea sotie. Ea mi-a daruit si o fetita, pe Irina. Un copil la fel de minunat ca mama ei. Ele imi asigura "spatele". Nu ai un "spate" - nu faci nimic in viata...
- Ma intrebi cum e cu Romania? Care e soarta ei, vazuta de mine in clipa asta? Pai... Romania e ca un boxer, ca un luptator cazut in ring cu fata la pamant... Trebuie sa fie ajutata sa se ridice...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
